Au rămas singure două Doamne aici şi
Stimaţi Colegi,
Sunt şi eu puţin emoţionat, mă bucur
că am avut din nou posibilitatea să ne întâlnim şi în măsura în care
preşedintele care nu este penalizat cu cartonaşul roşu să schimbăm câteva
opinii. Eu îl felicit sau îi mulţumesc lui Mircea Gociman pentru ce a
organizat, dar în acelaşi timp îi felicit pe toţi colegii din Ploieşti care au
contribuit la organizarea acestor reuniuni la 5 ani şi la cele trimestriale, la
care eu nu am avut posibilitatea să particip. Deasemenea mulţumesc şi unora din
colegii bucureşteni şi îi mulţumesc lui Jean Treabă, păcat că nu mă aude fiind
plecat după soţia lui, care mi-a
asigurat această comunicare în legătua cu colegii noştri din Bucureşti,
din Ploieşti şi cu anumite lucruri care s-au întâmplat. Sigur aşi vrea să
apreciez soţiile noastre, ale tuturor care s-au ocupat de noi şi ne-au creat
condiţii să muncim, au muncit şi ele lângă noi şi am ajuns la vârsta la care
suntem în prezent. Personal vreau să mă încadrez în minutele pe care le-a dat
Mircea şi să spun în câteva cuvinte. Eu personal mi-aduc aminte de profesori noştri, şi
îi văd tineri, pentru mine sunt vii şi mi-amintesc de ei. Desigur când mă uit
la noi nu mai am aceeaşi impresie, se schimbă puţin, nu ne mai văd tineri,
probabil că trebuie să avum fiecare şi poza din tinereţe ca să ne recunoaştem
mai uşor. În general vreau să spun că pe unde am fost, dar în străinătate, am
auzit de multe ori vorbe frumoase, de laudă de colegii noştri, de Nelu Popa de
multe ori am auzit la Giurgiu, apreciindu-i activitatea la institutul în care a
lucrat în calitate de director şi de rezultatele muncii. Şi de Mircea Petrescu
şi de Mircea Gociman şi doctorii din Ploieşti, am auzit de multe ori, păcat că ei, unii dintre ei, nu mai sunt,
numai cuvinte de laudă şi acest lucru m-a bucurat foarte mult. Probabil că în
afară de profesorii noştri, afară de elementul uman al fiecăruia dintre noi,
ne-a ajutat şi mediul general, atmosfera generală din acest institut, care a
creat condiţii ca noi să ne desfăşurăm aceste activităţi şi să obţinem
rezultate bune. Eu îmi amintesc personal de Radu Papina, fiindcă eu am fost în
gazdă la familia lui şi aşi vrea să-i mulţumesc lui Radu, fiindcă nu mai pot
să-i mulţumesc familiei lui pentru … Eu în perioada respectivă veneam la şcoală zi de zi, însă nu prea aveam caiete şi
cărţi ca să le citesc pe toate. Ştiu că mergeam la teatru, făceam figuraţie,
era o mare echipă: Toma Caragiu, Zephi Alshec, Pogonat dacă nu mă înşel şi alţi
actori mari care ... am învăţat multe de la ei din viaţa de toate zilele. Jucam
fotbal, de exemplu l-am ajutat şi pe domnul Nelu Tăriceanu, da pe domnul
Ciochi, că el muncea, făcea serviciu ca să câştige un ban. Eu la
teatru mă duceam tot ca să câştig un ban, asta era viaţa. Vreau să vă spun în
legătură cu Nichita Stănescu, Nichita era un băiat cu zâmbetul pe buze, am fost
la banca voastră Mircea şi m-am uitat unde stăteam eu cu Andronache şi unde
stăteai tu cu el.
Comentariu Mircea Gociman: Gică Bălăşoiu face o confuzie, în realitate Nichita Stănescu a stat în bancă cu Emil Popescu în clasele IX – XI cât a fost la C)
Şi îmi amintesc destul de bine cum într-o
dimineaţă a venit şi mi-a spus: - Am dormit la fratele lui tata, că ne-a dat
afară din casă. Asta a fost viaţa, mulţi dintre noi au avut de suferit, am dus
viaţa pe care am dus-o, dar Nichita a primit loviturile cu zâmbetul pe buze. Eu
personal n-am auzit vorbe urâte despre el, umblând ... plasându-mă în diferite
ţări. M-am întâlnit de multe ori la aeropotr şi am vorbit cu el. Odată spunea
lumina ochilor lui, era sora ta sau nu-mi mai amintesc, dar el promitea mereu.
Mie îmi promitea că îmi trimite poeziile, dar nu le-am primit nicodată, dar
asta nu înseamnă că minţea. Am avut ocazie să discut cu el fiindcă Nichita era
un sufletist mare ... cu un general de la vize şi paşapoarte care la
insistenţele lui Nichita i-a dat unui ţigănuş care nu prezenta garanţie pentru
oamenii regimului viză să se ducă la un Festival din Yugoslavia şi unde Nichita
a fost cu cântăreţul respectiv şi cu versurile lui de mare succes. Când am avut
un coleg jugoslav la organizaţia la care am lucrat, mi-a adus o serie de
broşuiri cu versurile lui Nichita Stănescu scrise în Yugoslavia. Probabil că sunt tipărite. Deci de colegii noştri
am auzit numai de bine. În legătura cu Papina al nostru, el a venit pentru
prima dată şi eu îl felicit pentru chestia asta. Probabil că după câte ştiu eu,
mai sunt colegi care nu au dorit să vină, nu au avut posibilitatea. Dacă ei pot
fi contactaţi ca la următoarea întâlnire să participe, cred că ar fi foarte
bine. Noi nu putem să ne spunem la aceste întâlniri şiut eu, impresiile
noastre, tot ce ni s-a întâmplat în viaţă, că fiecare am muncit şi am avut
rezultate mai bune sau mai puţin bune, dar ar trebui să ne întâlnim mai des.
Vezi comunicarea aceea directă unde ne putem spune, unde ne putem împărtăşii
experienţa, unde ne putem lăuda cu rezultatele noastre, deşi numai pentru noi
rămân, pe ceilalţi care vin nu-i mai interesează. Vă mulţumesc foarte mult şi
vă doresc sănătate şi sper ca să ne întâlnim sănătoşi peste 5 ani !