Sunt Lucian Petrescu de la B, nu am să fac comentarii la biografia mea, că nu are nici un rost. Îmi pare însă rău că nu am participat la toate pe care le-am avut şi nu am fost decât în Republica Târgovişte, nu am fost în altă parte. Puteam să vin destul de repede, dar întâmplarea a făcutşi nu e nimeni vinovat, păcatele mele, nici vorba de aşa ceva. Acum 5 ani eu am fost solicitat să vin, a vorbit cu maică-mea la telefon şi spunea că mă operez la Bucureşti, bineînţeles că la inimă, nu asta are importanţă. Important pentru mine era că vroiam să vă văd.cele trei clase, cu toate că eu eram destul de necunoscut, eu aşa între colegi. Pentru mine este extraordinar de mult, când îi văd, nu ştiu eu sunt mai sentimentalist, mai emotiv, n-are nicio importanţă. Şi-mi pare rău că vârsta n-o să-mi mai dea dreptul să mai urmăresc ani de zile, din 5 în 5 ani aceste întâlniri. Eu ţin să-i mulţumesc pentru întâlnirea de azi în primul rând lui Jean Popescu că el m-a găsit primul, m-a regăsit primul şi bineînţeles autorul, dar nu mai spun ca să nu zică că-l laud în continuare, dar oricum el ştie că-i mulţumesc. Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor că aţi venit aici şi v-am revăzut. Restul, viaţa mea nu are nicoi importanţă, soarta fiecăruia este aşa cum este, ne-am făcut datoria, am ajuns la pensie, har Domnului. Singur ame abucurie după pensie, după ce am ieşit la pensie, este aceea că mă întâlnesc pe stradă cu câte un fost pacient de-al meu şi care este mulţumit, nu m-a înjurat până acuma niciunul. Atâta.