După examenul de admitere în liceu în prima fază a fost afişată o singură clasă în care eram inclus şi care era compusă în proporţie de două treimi din colegii mei de la clasa specială III-a A provenită de la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, cu toate că la concurs participaseră vreo 600 de candidaţi. Sesizând valoarea candidaţilor profesorul de matematică Ion GRIGORE a refuzat să semneze procesul verbal dacă nu se fac cel puţin două clase, aşa că directorul noului Liceu de Băieţi Nr. 1, unicul liceu teoretic, Leonida SÂRBU, a acceptat formarea a două clase 8-a A şi 8-a B, iar eu fusesem repartizat la clasa B unde am început şcoala. Ulterior la presiunea exercitată de părinţi a mai fost creată şi clasa 8-a C, iar prin reorganizare eu am fost repartizat acolo, din însemnările mele rezultă că acest lucru s-a petrecut pe data de 3 noiembrie 1948. Spre marele meu regret a trebuit să mă despart în clasa 8-a de profesorul ZAHARESCU şi ca paguba să nu fie singulară în loc să ne predea fizica profesorul Ion GRIGORE, a venit o profesoară tânără, domnişoara Claudia MĂMĂLIGĂ, slab pregătită care a făcut-o de oaie. În plus, la matematică ne-a fost repartizat profesorul Constantin TEODORESCU-Ţambal care cu toate că era un matematician bun, după cum susţinea mai târziu domnul GRIGORE, era complet dezinteresat şi numai pasiunea lui pentru băutura care l-a făcut să ceară transferul la Valea Călugărească ne-a adus izbăvirea în clasa 9-a, prin venirea lui GRIGORE care cu greu ne-a scos la liman, altfel cu un aşa mare gol la matematică, carierele tehnice ale celor de la C ar fi fost compromise. Clasa C s-a dovedit un colectiv minunat cu colegi care m-au făcut să mă simt excelent şi în plus în afară de învăţătură bătea un vânt de mare aderenţă pentru sport, din acest punct de vedere fiind clar liderii celor trei clase. Cum în clasa 9-a, la cererea noastră insistentă, am scăpat şi la fizică prin venirea unui profesor adevărat, Meier KÖRNER şi la română DINULESCU a fost înlocuit iniţial de Gheorghe MILICA şi apoi de inegalabilul Constantin M. RÂPEANU lucrurile au revenit la normal. Dar şansa noastră cea mare s-a numit dirigintele care era profesorul de franceză, ilustrul George Iancu GHIDU, care s-a dovedit a fi un mare iubitor de copii şi un păstor priceput, păcat că in clasa 10-a s-a mutat la Bucureşti, dar am avut noroc şi de data asta, fiindcă diriginte a devenit nimeni altul decât profesorul de istorie Nicolae SIMACHE.
            Marţi 19 Octombrie 1948
            … Am început şcoala de vreo câteva zile şi sunt repartizat provizoriu la clasa 8-a B unde mă simt bine şi aşi dori să rămân … Termin fiindcă trebuie să fac vreo cîteva revizii la laborator că nici de el nu m'am mai ocupat din cauza examenului şi … a fetelor. (aveam acasă un mic laborator de chimie)
            Vineri 22 Octombrie 1948
            … Ieri am fost la piesa "Clasa 8-a B" care mi-a plăcut mult. Azi după masă cu o combinată 8A-8B de foot-ball fără Popa şi Valy am înfruntat piticii C.F.R. Ploieşti-ului care ne-au învins cu 3-1(1-1), eu am înscris unicul gol al nostru.
            Sâmbătă 23 Octombrie 1948
            După o jumătate de zi de şcoală, după amiaza, am făcut un match de basket-ball 8A-8B. Am învins noi desigur şi am constatat cu această ocazie că acum ştiu să joc basket destul de bine. După ce am plecat dela Concordia am trecut şi pe la Telefoane unde nu am stat decât puţin. Mă simt bine, deci şi învăţ, dar regret foarte mult căci Luni va trebui să ne amestecăm iarăşi şi nu ştiu cum mă voi simţi cu alţi colegi.
            Duminică 24 Octombrie 1948
            … În ce priveşte şcoala nu mă pot împăca să ştiu că mă voi despărţii de Valy, Ştefănel, Gopo, Cava, Popa, Mily, Niny etc.
            Miercuri 3 Noiemvrie 1948
            M'am simţit bine la 8B unde am făcut sport şi am găsit colegi buni, dar azi m'a amestecat şi am trecut la C. Aşi vrea să asist la orele de Fizică de la clasa B  (unde preda profesorul ZAHARESCU).
            Vineri 5 Noiemvrie 1948
            Nu m'am simţit atât de prost după cum am crezut la C. M'am simţit potrivit şi cred că mă voi acomoda. Voi învăţa …
            Luni 15 Noiemvrie 1948
            … În cercul nostru dela 8C am început să mă simt bine. Voinţa mea pe care altădată mă bazam atât de mult m'a părăsit acum complect, iar eu îmi dau seama că ar trebui să iau câteva hotarîri radicale (am uitat până şi să scriu Noiemvrie cu "r".
            Îmi pare rău de ZAHARESCU căci îmi dau seama că nu voi face materie prea multă cu Grigore (la fizică) şi deci speranţele de a mă face inginer chimist au să înceapă să fie diluate. În voinţa care mi-a mai rămas mie nu ! cât de puţină, dar bine că există.
            14 III 1949
            … Pe semestrul I am media generală 8,82 …
 
            Corupţia pusese stăpânire în acea perioadă pe toate domeniile şi lumea medicală nu putea să facă excepţie de la acest lucru, dar nu le-a ajuns să jumulească pe bieţii bolnavi şi au început să se jumulească bine chiar şi între ei. Ocuparea posturilor de medic primar era o sursă grozavă de jumulit doctorii şi cu cât mai mulţi cu atât un profit mai mare, aşa că cei de la minister au hotărât să-i bage în concurs chiar şi pe cei care absolviseră un doctorat în ştiinţe medicale. Sumele care se cereau erau imense şi în felul acesta, nu beneficiau de posibilitatea materială decât cei care aveau resurse, adică cei care luau gras, în felul acesta se amplifica corupţia în avalanşă. Nu dădeai unde şi cât trebuia, nu promovai concursul cu apariţia riscului să te trezeşti cu postul pe care lucrai de ani de zile, ocupat apoi de altul cu bani mai mulţi sau cu pile de la partid ori securitate, fiindcă aşa se putea recompensa fidelitatea la aceste organe odioase.
            Desigur că au existat şi curajoşi care bazându‑se pe experienţa şi cunoştiinţele lor medicale au îndrăznit să încerce să spargă aceste bariere ale ruşinii.
            Prietenul meu Dr. Dan PĂSCULESCU din promoţia 1951, şeful secţiei de boli interne la Spitalul Judeţean Ploieşti, încrezător în valoarea sa, se înscrie fără să dea ciubuc la concursul care s-a ţinut la Spitalul Colentina din Bucureşti. La prima probă i se prezintă un pacient şi un set de buletine de analize pentru diagnosticare. După examinare Dan îi pune diagnosticul în scris şi-l prezintă comisiei de examinare. Comisia analizează diagnosticul pus şi-i dă candidatului fişa reală a pacientului ... stupoare, diagnosticul comisiei apărea complet diferit … Dan se retrage fără să mai se prezinte la următoarele probe. După vreo lună, ros totuşi de întrebări, Dan trece pe la Colentina pe la doctorul Eugen DINU colegul lui de liceu şi de facultate, care îl consolează spunându-i că fişa pe care o văzuse la comisie nu semăna cu cea reală, fiind contrafăcută pentru candidatul care nu dăduse darul şi trebuia eliminat.
            Cel mai bun prieten al meu doctorul Ştefan LUCINESCU, doctor în ştiinţe medicale, unul din cei mai valoroşi epidemiologi din ţară (solicitat să devină cadru universitar la Bucureşti), printre primii convocaţi la analiza tuturor epidemiilor din ţară şi mai ales din Delta Dunării, se prezintă bineînţeles la examen plin de cunoştiinţe, dar cu mâna goală.  La prima probă i se pune la microscop o lamă pentru a determina germenele. Se uită la microscop şi imediat explică comisiei natura germenelui, dar unul din membrii comisiei îi spune puţin încurcat:
- Ştiţi domnule doctor, … ne pare foarte rău, dar se pare că faceţi o confuzie.
            Ştefan LUCINESCU este un tip echilibrat, calm, mult mai modest decât trebuie, un doctor care nu a luat în viaţa lui un leu de la  un pacient, strălucit pregătit profesional, deoarece şi-a făcut un crez din muncă. Mi-au povestit ce a urmat atât el cât şi soţia lui, medic de aceeaşi specialitate prezentă în sală.
- Lame ca asta văzusem în viaţa mea cu miile, aşa că eram absolut sigur că era o încercare neruşinată de a mă înlătura de la concursul de primariat, care avea un număr limitat de locuri, fiindcă nu le dădusem ciubuc. M-am înroşit, inima a început să-mi bată ca toba de la fanfara militară şi în clipa aia a explodat tot omul de bună credinţă din mine şi revoltat am spus cu un ton aspru că nu recunosc o altă opinie decât dacă este dată de domnul profesor Vlad BÂLBÂIE.
            Cineva din comisie a încercat să spună … cum vă permiteţi domnule doctor să-l deplasaţi pe domnul profesor, dar a fost întrerupt brusc şi extrem de brutal de acesta care a spus:
- Cum îţi permiţi dumneata să răspunzi în numele meu, pentru doctorul LUCINESCU fac asta, şi încet, mergând cu bastonul, a venit la microscop a analizat cu mare atenţie lama şi-a ridicat privirea spre comisie spunând:
- Doctorul LUCINESCU are dreptate, să vă fie ruşine.
            Desigur că imediat cineva din comisie a început să se lamenteze, a spus că a fost o eroare regretabilă, şi-a cerut scuze etc. La sfârşitul concursului după trei probe Stefan LUCINESCU a ieşit pe primul loc cu o medie de 9,87.
            Am fost colegi de liceu în clasele 8-9, fiindcă în clasa X-a părinţii lui s-au mutat la Bucureşti, pentru ca băiatul să fie bucureştean la intrarea în facultate. La noi în Ploieşti, printre colegii mei de liceu, a fost o adevărată modă ca inginerii petrolişti să se muta la Bucureşti în ultimele case de liceu ale copiilor, pentru a le crea acestora o ambianţă mai bună în timpul facultăţii. Astfel domnii ingineri Constantin SUCIU şi Mihai CONSTANTINESCU au devenit cadre didactice la Institutul de Petrol şi Gaze, iar domnii Haralambie CAVADIA şi CONDREA (tatăl vitreg al lui Dan) s-au mutat în Ministerul Petrolului.
            M-am apropiat foarte mult de Dan, deoarece era un băiat inteligent, educat, bun sportiv, de o francheţă devastatoare şi mai ales de o bunătate ieşită din comun. Îmi amintesc că în momentul când a auzit că m-am înscris la un campionat de tenis de masă pe oraşul Ploieşti, mi-a oferit paleta lui specială, cu mâner de plută, adusă de tatăl lui din Anglia, pe care o ţinea ca pe un talisman, cu care ştia că joc cel mai bine, iar când am venit la şcoală şi s-a aflat că m-am clasat pe locul II, el a fost primul care m-a felicitat şi mi-a spus că pot să iau paleta la toate concursurile importante. Despre francheţea lui mi-am dat seama la o vizită făcută la muzeul Antipa cu colegii de liceu, când o profesoară care conducea alt grup a avut un accident vestimental în sensul că i-a alunecat jartiera şi ciorapul, iar Dan s-a apropiat politicos şi a atenţionat-o pe biata femeie care a făcut o figură îngrozitoare plecând imediat să se ajusteze. La un caz oarecum similar am asistat în Piaţa Cuza la magazinul de piese auto al familiei Rădoi unde priveam prin vitrină şi am văzut cum unei doamne de condiţie bună i-au alunecat chiloţii în timp ce trecea prin piaţă. Când a observat s-a schimbat la faţă a încercat să se aplece şi să-i tragă în sus, apoi a ezitat o clipă după care s-a scuturat de ei a scos picioarele din chiloţi şi a plecat grăbită şi uşurată. Îmediat a trecut pe acolo o ţigancă cu fuste largi care fără să se sinchisească i-a luat şi intr-o clipă au dispărut. Un caz live s-a întâmplat la ştrandul Oreon, unde la ieşirea din apă, Dorina NICOLAE avea sutienul căzut cu unul din sâni la vedere, iar când a observat a început să plângă şi a plecat acasă. Când după ani de zlie am dezbrăcat-o la mine acasă, cu lumina aprinsă aşa cum îmi plăcea mie şi mă uitam cu plăcere la ea, m-a întrebat dacă îmi place ce văd şi am răspuns că da, dar ştiam ceva de la Orion la care s‑a supărat şi cu greu am îmbunat-o.
            Faptul că mi-a povestit cu mare sinceritate unele lucruri delicate din viaţa lui ne-a apropiat şi mai mult. Tatăl lui, inginer petrolist cu studii în străinătate, lucra în petrol şi pe vremea aceea, lumea petroliştilor însemna highlife-ul vieţii din România, aveau cluburi la fiecare rafinărie, ştranduri, iar faptul că foarte mulţi ingineri petrolişti erau americani, englezi, olandezi sau nemţi şi locuiau în coloniile rafinăriilor ploieştene, făcea din acest oraş buricul pământului. Încă prin anii 50 mulţi străini, nu ştiau mare lucru despre România, dar când li se spunea Ploieşti, gata ştiau despre ce este vorba. Mătuşa mea care făcea parte din lumea bună a Bucureştilor acelor vremuri, îmi povestea că moda se lansa la Ploieşti de nevestele petroliştilor la Restaurantul Berbec, unde cântau cele mai renumite orchestre ca ale fraţilor Nicuşor şi Victor PREDESCU din piaţa Anton, cu solişti ca Ioana RADU, Maria TĂNASE sau Gică PETRESCU. Era şic pe vremea aceea să pleci seara de la Bucureşti, să iei masa la Berbec şi să te întorci acasă, mai ales că şoseaua era foarte bună şi puţin circulată.
            Mama lui Dan SOLOMON era din familia NASOPOL, o familie de bogătaşi celebri şi s-a căsătorit cu un inginer petrolist, la întoarcerea acestuia din Anglia unde îşi făcuse studiile. Dan era prin clasele primare când tatăl lui s-a îmbolnăvit de un cancer, incurabil atunci ca şi acum, sărmanul om se pregătea să părăsească această lume foarte devreme, făcându-şi griji în privinţa viitorului familiei pe care o întemeiase. Dan mi-a mărturisit că nu ştie despre o discuşie preliminară, însă într-o zi tatăl lui i-a chemat la o discuţie pe fiu, soţie, mamă, soacră şi pe inginerul CONDREA, cel mai bun prieten al lui un obişnuit al casei care era necăsătorit. Tatăl lui era stors de vlagă din cauza bolii, însă în condiţii acceptabile şi pe deplin coerent şi conştient, le-a spus că în curând o să moară şi că ar dori să moară liniştit, dacă ar lăsa în urma lui o situaţie familiară intr-o poziţie sigură. Pentru acest motiv îl roagă pe prietenul lui cel mai bun, ca după ce el o să moară să se îngrijească de familia lui ca de propria familie şi ca acest lucru să fie mai uşor, îl roagă pe el şi o imploră pe soţia lui să se căsătorească, iar pe Dan îl roagă să-l asculte pe tatăl lui vitreg ca pe el, fiindcă este cel mai bun prieten al lui şi este convins că va deveni prieten tot atât de bun cu băiatul lui. Într-o atmosferă stupefiantă, după ce a trecut momentul de şoc, toţi cei de faţă au promis în mod limpede bolnavului că dorinţele îi vor fi îndeplinite întocmai.
            Eu am fost pentru prima dată în casă la Dan SOLOMON după vreo 5-6 ani de la evenimentul descris, mama lui se numea doamna CONDREA, domnul inginer CONDREA era un tip extrem de apropiat de noi copii şi foarte amabil, iar în casă locuiau împreună cu ei, mama doamnei CONDREA şi mama domnului SOLOMON, două bunici extraordinare. În viaţa mea am avut ocazia să intru în multe case, la familii de condiţie foarte bună sau bună, dar trebuie să mărturisesc că ambianţa pe care am găsit-o în casa familiei CONDREA este pe departe de neegalat. Era o minune să vezi cu câtă amabilitate naturală, neprefăcută, se discutau problemele şi mai ales cu câtă dragoste era înconjurat Dan, în jurul căruia se concentra totul, probabil că bunătatea pe care el o radia era o reflecţie a atmosferei de acasă. Şi nu am intrat în casa acestei familii de puţine ori, fiindcă în timpul facultăţii mă invitau foarte des pe la ei, cel puţin odată la două sau trei săptămâni şi dacă lipseam o perioadă mai mare eram dojenit cu atâta blândeţe că pur şi simplu eram emoţionat. Dacă din anumite motive, de sărbători nu plecam acasă la Ploieşti şi afla Dan, trebuia neapărat să trec măcar câteva ore pe la ei. Am învăţat de multe ori împreună cu toate că urmam facultăţi diferite, am lucrat împreună la geometrie descriptivă deoarece ei făceau un curs mai detaliat şi amănunţit fiind mecanici, la desen, acasă la el care stătea foarte aproape de Politehnică sau la biblioteca politehnicii. Prietenul lui cel mai bun în liceu a fost Ştefănel LUCINESCU, dar faptul că urma medicina şi în plus avea unele probleme sentimentale l-au făcut pe Dan să se apropie mult de mine şi culmea acestui triunghi a fost faptul că după ce el ne-a părăsit pe amâmdoi, eu cu Ştefănel  ne-am apropiat şi mai mult, devenind nu numai cei mai buni prieteni, dar având o relaţie aproape ca nişte fraţi. În toată această perioadă atmosfera din familia lui Dan a fost ireproşabilă, şi dacă mi-am dorit vreodată un model de familie, acesta a fost modelul meu, care din păcate s-a dovedit de neatins.
            Vineri 1 Septembrie 1950
            … Şi este vorba ca Dan Solomon să plece la Bucureşti ceea ce mă întristează căci se decomplectează echipa liceului de volei şi aşa fără Dan Păsculescu şi Réne Creţescu.
            23 Octombrie 1950
Echipa liceului a bătut cu 2-0 pe campioana capitalei Chimie şi Sinteze arătând pentru  nu ştiu a câta oară faptul că la Ploieşti sportul şcolar (volley-ball) este primul pe ţară. … Mâine este ultima zi de şcoală a lui Solomon Dan-Nase-Nae-Nazone-Gherase-Mözi-Nasica şi Stăpânul tribului nostru în care eu sunt vistiernic.
25 Octombrie 1950
Solomon a venit azi la şcoală să-şi ia ziua bună şi apoi a plecat, mi-a lăsat numărul de telefon care cred că era 5-25-14, plecarea lui a fost foarte dramatică încât la ora următoare am fost întrebaţi de ce suntem aşa de trişti.
            Culmea a fost faptul că această familie, plecată din start de la o tragedie demnă de un roman, a avut un final demn de o tragedie antică. Dan a terminat facultatea de mecanică şi a fost angajat la Uzinele 23 August ca inginer stagiar. La câteva luni după angajare, nu se ştie cum, Dan face o criză de encefalită, nu era cunoscut de nimeni în uzină şi a avut ghinionul unui medic nepriceput care i-a pus diagnosticul de epilepsie, fiind reţinut în staţionarul uzinei. După un timp destul de lung, când şi-au dat seama că are ceva mai grav, s-au hotărât să-l trimită cu o salvare la spitalul de urgenţă. Dar ca să se pună capac la toate, savarea, condusă de un şofer nepriceput, se răstoarnă chiar în uzină, Dan cade de pe targa de care nu fusese legat şi se loveşte destul de grav, durează destul timp până vine altă salvare să-l ducă la urgenţă şi moare pe drum. A fost înmormântat la Ploieşti în cavoul familiei NASOPOL, unul din cele mai frumoase cavouri din cimitirul Viişoara, iar la înmormântare a fost o dramă. Toată lumea era distrusă, colegii lui de liceu din Ploieşti şi Bucureşti, colegii de facultate, cunoscuţii, dar mai ales familia în frunte cu mama lui, cea pentru care afară de copilul ei altceva nu a existat în viaţă. În anul următor am trecut prin Bucureşti şi am făcut o vizită familiei lui Dan, am fost primit extraordinar, mama lui mi-a mulţumit că m-am gândit la ea, atmosfera din casă era aceeaşi, dar la plecare doamna CONDREA a făcut o criză, a leşinat şi am crezut că se prăpădeşte. După ce s-a liniştit şi s-a scuzat pentru slăbiciunea avută i-am mărturisit dragostea mea pentru Dan, pentru atmosfera din familia lor, dar i-am spus că nu pot să mai vin, fiindcă îmi dau seama ce sentimente îi trezesc şi eu îi iubesc, nu vreau să le fac rău.
            Vasile STAN zis Ţuli, cu un an mai mic decât mine la liceu şi coleg la baschet, era un jucător foarte talentat, faptul că a plecat la studii la Moscova a întrerupt o carieră sportivă care se întrevedea  prodigioasă. Băiatul ăsta era mare zăpăcit în tinereţe şi una din demenţele celebre a fost faptul că după un meci, pe terenul de sport, a urinat prin grilajul de la geamul internatului în butoiul cu varză murată dintr-o magazie. Marele lui ghinion a fost faptul că profesorul Nicolae SIMACHE directorul internatului l-a surprins asupra faptului. Nu pot să descriu ce a urmat şi cuvintele cu care profesorul SIMACHE l-a admonestat ... mi-ai nenorocit copii, i-ai lăsat nemâncaţi ... măgarule, te dau afară din toate şcolile din ţară ... Norocul lui a fost tatăl său fost ilegalist, mare director la o unitate din petrol, cu o mare influenţă în judeţul Prahova pe de o parte, iar pe de alta că era un băiat cuminte, cu note bune. Până la urmă a fost iertat, tatăl lui a cumpărat internatului un butoi cu varză murată, a donat ceva bani şi lucrul a fost uitat.
            Împreună cu alt baschetbalist Sorin STROE, jucam poker la Mieluţă ŢENEA, viitor inginer constructor şi consilier în probleme de construcţii al lui nicolae ceauşescu, fiindcă locuia în centru şi părinţii lui ne permiteau. După un poker ieşim cu toţi prin oraş şi agăţăm două fete pe care le convingem să vină la mine, fiindcă părinţii mei erau plecaţi din Ploieşti. Acasă am dat drumul la radio, am dansat, iar după un timp Ţuli îmi spune ca a aranjat cu una din fete, o sportivă foarte cunoscută, prietenă şi vecină cu mine, Cati ALEXANDRESCU, să plece ca să rămână cealaltă la o poştă. Din start eu m-am retras din combinaţia asta împreună cu Sorin STROE, am stat la bucătărie şi i-am lăsat pe Ţuli cu Mieluţă să facă ce vor ei. Când am auzit însă ţipetele îngrozite ale fetei m-am dus cu Sorin şi am găsit fata răstignită pe pat de nebunii care erau în pielea goală. Imediat i-am oprit şi i-am trimis în bucătărie. Am rămas singur cu fata şi am liniştit-o cu asigurări că nu o să se întâmple nimic fără asentimentul ei. Când am examinat-o mai bine am constatat că Ţuli juisase pe fusta ei pe care nu o putea purta aşa. Am pus-o să se dezbrace şi am mers la baie unde şi-a spălat fusta şi am pus-o pe balcon la uscat. După incident, văzând că se află în siguranţă, fata s-a calmat ca şi băieţii, ne-am pus pe un poker, iar fata ne urmărea în sutien şi cu un prosop pe ea. La urmă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, culmea isteriei, fata a început să-şi calce fusta în timp ce nebunul de Ţuli o bătea pe fese cu membru în erecţie, fără ca ea să se opună, din contră făcea mare haz de situaţie. Când au plecat de la mine, am răsuflat uşurat că mare‑i grădina lui Dumnezeu şi am scăpat cu bine dintr-o situaţie care putea deveni neplăcută.
            Cu originea lui socială foarte bună Ţuli a fost trimis în Uniunea Sovietică şi la întoarcere a fost repartizat la Brăila unde ocupa un post foarte important pe vremea când i-am făcut o vizită deoarece aveam nevoie de ceva materiale. M-a primit foarte bine mi-a prezentat pe soţia lui, şefă de cadre la aceeaşi întreprindere, o femeie remarcabilă ca aspect şi comportamental, iar în ce priveşte materialele dorite am fost servit cu mare promptitudine. Nu ştiu din ce motiv Ţuli a fost transferat la Piteşti pe post de director adjunct, unde la început s-a prezentat singur ca să vadă condiţiile, să-şi găsească o locuinţă potrivită. S-a prezentat la intreprinderea de transpoarte din Piteşti, dar nu a găsit directorul care era plecat în deplasare însă a aflat că se numeşte Gheorghe HUZUNEANU, un coleg de clasă şi de baschet al lui, dar nu a spus nimic, aceste lucruri erau mai bine să nu se cunoască pe vremea aceea. Seara a fost invitat să locuiască la un inginer şi s-au dus să mănânce la restaurant unde Ţuli scăpat de grija nevestii care îl cam ţinea sub papuc, s-a abţiguit puţin. În timp ce erau la masă în local a intrat directorul general HUZUNEANU care s-a aşezat la masă şi a comandat ceva. Noul coleg al lui Ţuli i-a spus să fie puţin mai liniştit, fiindcă a intrat directorul general care este un tip foarte sever .... Spre groaza acestuia Ţuli s-a dus direct la masa lui HUZUNEANU cu care s-a întreţinut povestindu-i toată tărăşenia şi la urmă când a revenit la masa lui, colegul era înţepenit de groază de morala pe care urma să o primească a doua zi de la directorul general. După câteva luni inginer şef a fost numit un alt coleg ploieştean, Gabi CĂLINESCU şi când am fost la ei pentru nişte probleme de transport am fost servit fulger şi gratuit.
            După ani buni Stan VASILE a fost două sesiuni deputat PDSR de Argeş şi la rugămintea mea împreună cu deputatul PNŢCD de Prahova Mircea MUNTEANU au sprijinit alocarea în două rânduri, de fonduri cu care s-a răscumpărat casa natală a lui Nichita STĂNESCU, a fost unul din puţinele momente în care opoziţia a dat mâna cu puterea pentru realizarea unui lucru meritoriu.
            Cu Mili am fost coleg de bancă în primele trei clase de gimnaziu la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel şi am împărtăşit multe bucurii şi necazuri. La început am fost foarte apropiaţi, fiind pasionaţi de chimie şi avea acasă un mic laborator unde experimentam diverse lucruri. Fratele lui, "Brânză" era cu cinci ani mai mare ca noi, era premiantul liceului, iubind chimia aveau un laborator mai utilat şi uneori mergeam pe la ei să experimentez câte ceva. Tot în laborator făceam pe hârtie nişte trasee cu o sare de potasiu, pe care se paria şi când atingeam cu chibritul înroşit locul de start, sarea începea să ardă şi câştiga traseul care ajungea primul la start, implicit cel care pariase pe el, cu bani care îmi rămâneau de pe urma acestui joc îmi completam laboratorul cu cele necesare. În timpul unei experienţe de acasă mi-a căzut ceva pe jos şi în timp ce mă aplecam după obiectul respectiv pe masă s-a declanşat o explozie destul de violentă şi numai faptul că eram sub masă m-a salvat de la un accident grav, fiindcă nu aveam ochelari de protecţie. Am considerat acest lucru un semnal şi m-am decis să renunţ la chimie, mai ales că mătuşa mea mi-a băgat un fitil, că la chimie în Politehnică merg elevii buni nu cei foarte buni. Cu toată opoziţia lui Mili, am renunţat şi ca să nu mă răzgândesc i-am dăruit tot ce aveam în laborator. Faptul că în clasele VIII-XI el era la A, iar eu la C ne-a îndepărtat puţin fără însă să poată înlătura o prietenie cimentată în copilărie. Mili a urmat chimia la universitate şi a ajuns profesor universitar de mare renume. Lucram la Fabrica de Prototipuri din Ploieşti cu inginerul Armand PODAŞCĂ un om deosebit de bine pregătit profesional şi extrem de bine crescut care se transferase din Rafinăria Teleajen din cauza unui infarct miocardic, care nu-i mai permitea funcţia de şef AMC într‑o rafinărie cu probleme aşa de mari care îl stresau. Avea o fată care era în ultimul an la Universitate unde avea de susţinut doar examenul de chimie cu un profesor ANGELESCU din Ploieşti coleg cu Nichita STĂNESCU. Ştiind de la mine că am fost coleg cu Nichita, domnul Armand PODAŞCĂ cu toate că mă transferasem la Centrul de Calcul, m-a întrebat discret dacă nu cumva îl cunosc pe acest profesor şi când i-am spus că am fost colegi de bancă a rămas în culmea fericirii. Am dat telefon destul de încurcat la Mili căruia i-am explicat cum stă cazul, iar el cu firea lui deschisă mi-a zis că nu mă poate refuza, fiind prima dată când îl rugam ceva şi chiar mi-a reproşat lipsa de îndrăzneală de a-i spune direct la relaţiile dintre noi. După această discuţie am telefonat acasă la domnul PODAŞCĂ comunicându-i că am discutat şi poate să stea liniştit, la inima lui nu avea nevoie de stres. În seara examenului neliniştit de lipsa oricărui semn am telefonat la familia PODAŞCĂ şi doamna mi-a mulţumit pentru că totul este în ordine. Ca să fiu şi eu la rândul meu băiat subţire am telefonat la Mili să-i mulţumesc, dar el spunea că era cu mâna pe telefon dorind să vorbească cu mine. După o lucrare scrisă slabă, fata nu se prezentase la oral, dar să nu am grije că la reexaminare totul o să fie OK. Am îngheţat şi cu greu am reuşit să-mi cer scuze pentru toată încurcătura făcută, dar Mili m-a liniştit cu vorbe minunate, spunea că este mai obişnuit cu toanele copiilor şi grijile părinţilor. Despre cum a dat fata examenul, dacă a recunoscut minciuna măcar mamei ei, nu am mai aflat nimic, dar nici nu aş dori să mai aflu, mi-a ajuns.
            A fost colegu de liceu în clasese VIII-XI-a între 1948-1952, era fiul unui inginer petrolist, educat de mama lui şi o guvernantă, de la care învăţase franceza, engleza, chiar rusa, înotul, şahul, dar mai ales practicarea strălucită şi din instinct a bunelor maniere. Era cel mai frumos elev dintre toate cele trei clase paralele şi chiar din liceu, o figură de nordic, de aristocrat rus, înalt, cu părul blond uşor ondulat, ochi albaştri şi o atitudine seniorală cu o verticalitate atât fizică cât şi morală. Prin anii 70 când îşi amintea câteodată de el, Nichita STĂNESCU obişnuia să mă întrebe: … Bre, Goci, tot aşa frumos mai este prinţul Igor … şi se întrista când îi spuneam ce a mai rămas de el. Era un camarad desăvârşit care a dovedit în toate ocaziile că este un om de omenie, onoare şi cuvânt, nedezamăgindu-şi vreodată colegii sau prietenii. Făcea adevărate ravagii în rândul fetelor mai mici, de vârsta noastră, mai mari şi a femeilor măritate, deoarece avea o figură şi un comportament deosebit, care făceau să nu i se poată rezista, fără să forţeze nota. Pe vremea aceea, eu eram o vedetă sportivă răsfăţată a oraşului şi în această calitate aveam acces la fete sau femei deosebite din oraş, dar Igor, trebue să recunosc, avea intrare la femei la care eu nici măcar nu îndrăzneam să visez, iar el fără să insiste, era solicitat sau acostat de ele. Despre potenţa lui sexuală sau mărimea penisului nu ştiu nimic, fiindcă nu venea cu noi la dame, unde se lămureau toate aceste lucruri intime, implicit, fără să vrei, deoarece uşile care despărţeau camerele de sala de aşteptare aveau găuri prin care cei care urmau la rând, se delectau privind cum se desfăşoară lucrurile între cei doi care făceau sex.
            Igor era un elev bun, respectat de colegi şi profesori, fără să strălucească însă, deoarece practic acest lucru nu îl interesa, stătea în banca a 2-a, rândul de la geam cu Vincenţiu DUMITRU. Fiind un copil îndemânatic, desena frumos şi era printre cei mai buni la un joc ciudat pe care noi îl practicam, bătaia cu fularul înodat la unul din capete. Era un mare şi rafinat amator de muzică bună, de la jaz la muzica clasică, fiind un ascultător fervent al BBC-ului, unde pe vremea aceea cânta destul de des violonistul de jaz de origine română Victor SILVESTER şi a emisiunilor de jaz de la Voice of America prezentate de celebra voce a lui Willis CANOVER, dar şi al unor discuri, care la vremea respectivă se procurau cu mare deificultate. Vecin cu unul din pianiştii remarcabili ai Ploieştiului, Lulu MOFSESIAN, participa acasă la acesta la sesiuni de jaz, unde venea toată crema instrumentiştilor şi amatorilor din oraş, printre care şi Puiu COMĂNESCU, omul care a înfiinţat la Ploieşti, primul Club de Jaz din România şi primul festival de Jaz la Ploieşti cu participarea marelui animator Cornel CHIRIAC.
            Un moment important în viaţa lui Igor a constituit-o contactul realizat prin intermediul colegului nostru de liceu Titus PLEŞOIANU, cu grupul al cărui lider era chiar fratele acestuia Ţucu şi care cuprindea pe unul din premianţii liceului SAMSON şi mai rar, un doctor MINCIU de la Câmpina, care se considerau intelectuali cu multe clase peste toată lumea, cu care menţineau totuşi un contact de convenienţă, numai fiindcă trăiau în aceeaşi lume. Cu toate că era scârbit de această lume, doctorul MINCIU participa în mod activ la antrenamente şi la concursurile de tenis care se desfăşurau în Ploieşti, aşa că era bine cunoscut. Faptul că se considerau atât de deştepţi nu a fost materializat chiar de liderul lor, Tucu, cel care era un strălucit radiofonist, un contabil de excepţie, dar nu a urmat cursurile vreunui institut de învăţământ superior, pe care le considera o pierdere de timp. Curând grupului i s-a alăturat Vincenţiu DUMITRU, un elev strălucitor, copilul unui preot din cartierul Bereasca, dar al căriu cap era mai mult în nori decât pe pământ. Titus fratele cel mic al lui Ţucu participa la acţiunile grupului, dar fără să ţină pânzele sus, adică fără pic de tragere de inimă, lucru pe care-l simţeam de la el, fiind colegul meu de bancă, motiv pentru care  treceam pe acasă pe la el, fiindcă locuia lângă liceu.
            Curând, probabil sub bagheta doctorului MINCIU, grupul a devenit practicant al homosexualităţii şi cu toate că era făcut cu destulă discreţie, lucrurile au fost aflate în cercuri din ce în ce mai largi. Punctul culminant a fost momentul în care o soră i-a surprins pe doctorul MINCIU şi SAMSON făcând homosex într-o seară în camera de gardă şi a alertat conducerea spitalului care a trebuit să informeze organele de ordine, în final ajungându-se la proces public. Colegul meu Valerică PÂRVAN, care era cel mai informat în materie de procese de scandal, a participat la proces şi ne-a povestit câte ceva la şcoală, din care am reţinut numai pledoaria lui MINCIU. Doctorul a vorbit foarte frumos şi nu a negat faptele încercând doar să explice motivele pentru care a ajuns practicant al acestui viciu aşa cum era considerat pe vremea aceea. A povestit că în timpul facultăţii era un băiat sărac şi a fost racolat de nişte doamne bogate care în schimbul banilor cereau să fie satisfăcute sexual prin toate metodele cunoscute inclusiv sex oral sau 69. Când unul din bărbaţii doamnelor l-a prins cu două dintre ele în loc să-l bată sau să folosească alte metode punitive, i-a oferit sume mult mai mari pentru a satisface poftele lor homosexuale întrucât acest grup era heterosexual. Practicând acest rol de cocotă masculină, s-a ales cu acest obicei de care nu a mai fost posibil să se deberaseze. Cu toată pledoaria reuşită, instanţa nu a fost deloc sensibilă şi doctorul MINCIU a fost condsmnat vreo 5 ani, din care a executat aproape trei. Elegant din partea lui, a fost faptul că nu a desconspirat grupul tinerilor, aşa că aceştia s-au ales cu o sperietură zdravănă după care nu ştiu cum au procedat, dar Ţucu s-a căsătorit cu o frumuseţe de fată, iar Titi şi Vinceniu s-au căsătorit imediat după terminarea facultăţii. Poate că în realitate ei nici nu făceau parte din homosexualii practicanţi.
            23 Octomvrie 1950
            … Cu deosebită tristeţe aud că şi Igor Tănăsoiu vrea să plece la Râmnicul Vâlcea, căci tatăl lui este mutat acolo aşa că încă un gol apare în clasa noastră, care şi aşa nu mai este ce era clasa 8-c. … Totuşi îmi vor rămâne memorabile figurile a doi prieteni Soloman N. Dan - Nicolae şi Tănăsoiu M. Igor şi îmi voi aminti cu drag de clasa 8-c, 9-c, 10-c, 11-c cu toate defectele şi calităţile ei, cu victoriili şi înfrângerile sportive.
            24 Octomvrie 1950
            … Astăzi după ce am terminat ziua de şcoală îm care era să fiu pentru ultima oară coleg cu Solomon şi Tănăsoiu am avut adunare generală până la ora 21³⁰.
            25 Octomvrie 1950
            … De la Tănăsoiu nici nu mi-am luat ziua bună …
            Până la urmă Igor s-a întors la Ploieşti, unde a absolvit liceul şi a intrat la facultate la Galaţi urmând Construcţiile Navale, dar în anul doi a fost angrenat într-o organizaţie subversivă a studenţilor, care fiind desconspirată au fost arestaţi, anchetaţi, bătuţi şi condamnaţi la închisoare, unde a petrecut câţiva ani. De pe urma acestui lucru a avut mult de suferit fratele lui, Gelu, care era elev şi a intrat în vizirul profesorului de română Gheorghe MILICA, acesta era în perioada sa roşie, în care ne ştiind cum să mai linguşească puterea, l-a dezavuat pe Gelu pentru faptele fratelui său şi nu îl mai primea la ore. Numai intervenţia directoarei Aspasia VASILIU, o femeie distinsă şi înţeleaptă l-a salvat pe Gelu din ghearele demenţiale ale lui MILICA şi de la exmatriculare. La ieşirea din puşcărie, Igor era deja marcat de regimul de detenţie, având probleme cu coloana vertebrală, care se deformase şi în provoca dureri îngrozitoare. S-a angajat ca tehnician pe teren, singurul loc unde mai avea dreptul să muncească şi regimul acesta greu i-a agravat boala pe zi ce trecea până când nu a mai putut lucra şi a trebuit să se pensioneze. Când am fost eu în vizită la el, era într-o stare jalnică deoarece coloana vertecbrală era curbată şi nu putea să stea decât pe o parte, iar noaptea mai ales, avea dureri crunte. Era întreţinut de fratele lui care era tehnician electronist şi de mama lui care dădea meditaţii de engleză, francetă şi rusă, fiindcă el avea o pensie socială care reprezenta practic un moft, nu un suport material pentru trai. Cum cu puţin timp înainte eu începusem cura lui KUHNE care mă salvase de la pierderea picioarelor, treceam destul de des pe la el îndemnându-l să urmeze şi cura în speranţa că o să-i priască. La una din vizite am reîntâlnit-o pe fosta lui prietenă din copilărie Anca MACRI, căsătorită cu Andrei CHIRICĂ, eminent elev al profesorului GRIGORE, care în trecere prin Ploieşti trecuse să-l vadă pe cel care fusese Don Juan al liceului şi care era în pragul colapsului. Educaţia primită şi voinţa lui deosebită l-au ajutat să îndrepte puţin situaţia, de însănătoşire nici nu se punea problema. Printr-un regim vegetarian cu exerciţii de yoga şi o viaţă de tip spartan, Igor a reuşit o revenire care îi va permite în final să poată să meargă nu numai pe jos, dar chiar şi cu bicicleta ceea ce îi dădea o mare independenţă. Renunţase la scaunul cu rotile şi îmi spunea în glumă că poate să mi-l împrumute dacă am nevoie, el este hotărât să nu îl mai folosească. Din punct de vedere material, pe lângă simulacrul de pensie pe care o primea, era îngrijit de mama lui care câştiga câte ceva din meditaţii şi după fuga fratelui lui, Gelu, în Canada apoi în Statele Unite, acesta i-a ajutat prin toate metodele posibile ca să supravieţuiască. Cu toate că era urmărit de securitate m-am văzut destul de des cu el vizitându-l acasă, iar el venea cu bicicleta pe la mine. După ce a murit doamna TĂNĂSOIU, Igor a fost preluat spre îngrijire de familia LUPESCU, deoarece doamna era sora mamei lui, care l-au tratat ca pe propriul lor copil, aşa că nu ducea lipsă de nimic fiind cocoloşit ca un prinţ. Acum avea o viaţă mai complexă, începuse să picteze şi să sculpteze, frecventa cercurile artistice din Ploieşti unde a fost bine primit deoarece era un personaj deosebit de politicos şi educat. După vizita făcută fratelui lui în SUA, mi-a telefonat şi am povestit pe parcursul a cinci-şase întâlniri despre miracolul american, făcând schimb de impresii. M-a impresionat faptul că intrând într-o bibliotecă computerizată din Florida, s-a gândit la mine care mă ocupam de baze de date şi a cules informaţii extrem de valoroase de la cei de acolo, pe care mi le-a relatat cu un profesionalism remarcabil.
            Igor a fost un sprijin permanent pentru noi, cei care încercam să facem câte ceva în cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU, prin prezenţa şi ideile sale pertinente a fost un pilon moral pentru noi, iar moartea lui complet neaşteptată, a provocat un mare gol printre noi care nu ne aşteptam la aşa ceva deoarece a decedat în urma unui blocaj renal. La incinerarea de la Crematoriul Bucureştean au participat, printre alţii, numeroşi colegi de liceu ca o dovadă a respectul pe care-l dobândise în cadrul promoţiei 1952 a Liceului I.L. CARAGIALE, promoţia Nichita STĂNESCU. În cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU s-a ţinut o şedinţă comemorativă, in memoriam Igor TĂNĂSOIU, la care a participat fratele lui Gelu TĂNĂSOI, care a donat fundaţiei, ultima pensie a lui Igor, câteva zeci de cărţi pentru bibliotecă, o pictură reprezentându-l pe Tudor ARGHEZI, donată de fundaţie muzeului Nichita STĂNESCU pentru a fi expusă în încăperea anilor de liceu ai lui Nichita şi o lucrare în ghips intitulată Mioriţa, realizate de Igor.
            Am fost la Nelu RĂDLESCU-Prazu în vizită de ziua lui onomastică, pe data de 7 ianuarie 2001 şi din una în alta, mi-a povestit cum a fost dat afară din Uzina de Utilaj Chimic Buzău prin 1987. Datorită faptului că uzina avea un plan imaginar şi nerealizabil, toată lumea lua salariu maximum 40% lună de lună, iar salariaţii erau complet nemulţumiţi de acest lucru. Profitând de faptul că în calitatea lui de mecanic şef umbla prin toate secţiile uzinei, Nelu a lansat în mod discret ideea ca în ziua de salariu toată lumea să meargă tăcut pe aleea principală a uzinei fără a spune absolut nimic. La fiecare secţie spunea că a auzit că cei de la alte secţii vor face acest lucru şi schema a prins, în ziua de salariu se petrecea cu regularitate acest ritual, spre disperarea securistului întreprinderii care nu ştia ce să mai facă. Fără să fie practic depistat, datorită faptului că într-una din zilele de salariu Nelu era în concediu, iar manifestaţia tăcută nu a mai avut loc, a fost bănuit de acest lucru şi la reîntoarcerea în uzină a fost chemat la primul secretar judeţean care a discutat cu el şi în final i-a spus să-şi găsească de lucru în maximum două săptămâni, dar nu cumva în Buzău.
            Mi-a relatat cu lux de amănunte cum având destuli cunoscuţi în funcţii importante, foşti colaboratori, colegi de servici ori chiar foşti subalterni i se promitea că va fi angajat, după care, la intervenţia serviciului de cadre i se sugera că este persoana "non grata" şi nu poate fi angajat. Cu mare greutate, a reuşit să fie angajat într-un servici de aprovizionare, pe o funcţie neimportantă unde l-a prins revoluţia din 1989. După revoluţie, la sugestia soţiei lui care era ceva prin Frontul Salvării Naţionale din Ploieşti, s-a dus la Buzău pentru a fi reangajat la Uzina de Utilaj Chimic de unde primise un şut în fund de la comunişti şi spera să fie primit acolo cu braţele deschise, ca un fost virtual dizident. Spre surprinderea lui în noua conducere revoluţionară a uzinei erau chiar cei care îl dăduseră afară şi care cu cinism, fără pic de jenă i-au sugerat să părăsească imediat uzina spunându-i … îl loc să ne mulţumeşti că, atunci, cu câţiva ani în urmă, ne-am făcut că nu pricepem şi ai scăpat fără să fii lichidat, dumneata mai ai tupeul să vrei funcţie de conducere în uzină. Pentru această situaţie muriseră tinerii în aşa zisa revoluţie din anul 1989, ca să aducă la putere pe aceeaşi călăi … păi e aceeaşi Mărie cu altă pălărie … mais c'est la même Janette autrement coiffé …
            Era nepotul celebrilor fraţi MOCIORNIŢĂ, proprietarii fabricilor de încălţăminte din Ploieşti şi Bucureşti, cu care mama lui era soră. Dumitru MOCIORNIŢĂ, cel din Bucureşti era şi proprietarul renumitei echipe de fotbal CARMEN, motiv pentru care era o celebritate în România. Familia lui rămăsese în comuna de baştină, la Ţintea, unde ţineau un magazin care le permitea o viaţă decentă pentru cei trei băieţi şi o fată. Copii erau extrem de dotaţi, băieţii au ieşit ingineri, iar fata a studiat matematica cu toate că au trebuit să se zbată cu originea lor socială pătată. Sandu era un băiat înalt, bine construit fizic, un tip înfipt conştient de valoarea lui indiscutabilă, peste amprenta tipică de băiat de la ţară nu a reuşit să treacă fiindcă avea dislexie, boala lui Albert EINSTEIN, care îi limita puterea de a aprofunda limbile străine, având mici dificultăţi la o exprimare elevată. Spre deosebire de el, fratele lui, Ionică cu doi ani mai mic, a depăşit rapid condiţia de băiat de la Ţintea devenind un gentelmen, fără probleme.
            În liceu Sandu era, după spusele profesorului Ion GRIGORE, cel mai bun matematician din clasa noastră, lucru confirmat de mine într-o discuţie cu dânsul, când m-am plâns că pe mine nu m-a apreciat prea corect, fiindcă aveam doar media opt, iar în anul în care am încheiat cu profesorul Gheorghe CANCIU, acesta mi-a pus zece. Ca să se apere, profesorul cu memoria lui prodigioasă m-a surprins cu întrebarea, de ce nu luam zece la teză dacă eram aşa de bun, la care i-am răspuns că nu puteam să fac mai mult de patru subiecte. Când intrigat, mi-a amintit că totdeauna dădea numai trei subiecte, a primit explicaţia că la început, făceam cele mai uşoare două subiecte pentru colegul meu de bancă, Titus PLEŞOIANU, după care făceam cel mai greu subiect al meu şi încă unul din cele două. Numai Sandu putea să facă cinci subiecte trei ale lui şi două mai uşoare pentru colegul lui de bancă. Profesorul s-a enervat spunând că ar fi trebuit să ne treacă la catedră şi aşa cu două subiecte făcute de noi, colegilor noştri tot patru le punea ca să-i ţină în priză, să înveţe. Notă mare nu luam, dar eram printre cei cinci care conduceau meditaţiile la matematică în fiecare zi de luni până vineri cu treisferturi de oră înainte de începerea orelor, când se explicau celor slabi temele pentru acasă, pe care unii doar le copiau, iar câţiva înţelegeau câte ceva. Meditatorii erau: Sandu CRISTIAN, Vincenţiu DUMITRU, Mircea PETRESCU, Bebe STĂNESCU şi Mircea GOCIMAN.
            La fizică, materia mea preferată luptam la baionete cu Sandu pentru supremaţie, cu toate că lupta era inegală deoarece Sandu fiind la internat primea de la profesorul Maier KÖRNER cheile de la laborator şi pregătea experienţele următoare, atât pentru fizică cât şi pentru chimie, materii pe care deasemeni le domina în clasă. Profesorul avea o metodă preferată de testare a celor mai buni elevi prin scrierea unei probleme pe tablă şi cel care o rezolva primul, scria rezolvarea pe tablă şi lua un zece. La proba asta eram de neîntrecut, ridicam mâna destul de repede şi în timp ce parcurgeam distanţa dintre ultima bancă unde stăteam şi tablă, rezolvam socoteala, partea aritmetică. Cred că profesorul s-a prins la figură şi a început să ceară rezultatul scris pe caiet, după care aceste victorii blitz le împărţeam mai echilibrat cu Sandu, rar intervenea în disputa noastră alt coleg.
            Sandu era un jucător foarte bun la fotbal de masă, pe mine mă bătea mai des Costel MIHALCEA şi destul de rar Sandu şi Ştefănel LUCINESCU. Când domnul profesor SIMACHE ne-a prins jucând fotbal de masă pe catedră, ne-a făcut o morală serioasă terminând prin a se minuna cum doi băieţi ca noi pot juca jocuri de noroc. Asta a umplut paharul pentru Sandu, care s-a ridicat şi spre uimirea generală a explicat domnului SIMACHE, că fotbalul de masă este un joc de mare precizie şi nu are nici pe departe vreo legătură cu norocul, iar acesta a ascultat cu răbdare explicaţia regulilor acestui joc, făcută de unul din elevii pe care acesta îi aprecia ca şi pe mine de fapt.
            La facultate Sandu a intrat fără probleme şi când m-am îmbolnăvit şi a trebuit să repet medical un an, am regretat că ne-am despărţit cu toate că eram coleg cu fratele lui mai mic Ionică, fiindcă acesta a comasat doi ani la liceu şi am devenit colegi. Cu două lucruri spunea el că mi-a rămas dator, fără să se poată revanşa, i-a fost furat compasul din trusa de desen pe care o împrumutase de la mine şi i-a luat cineva celebra carte a lui Giovani PAPINI, Gog, pe care o împrumutasem de la mătuşa mea. A văzut-o la mine şi a insistat aşa de mult că nu am avut tăria să-l refuz. A fost ultima carte pe care am împrumutat-o de la mătuşa mea, dacă vroiam să citesc ceva rămâneam la ea seara sau noaptea şi citeam cum am făcut cu celebra carte Aşa a văzut-o el de Elliot Roosewelt, băiatul preşedintelui sau Guèrre Bazac (războiul fulger) care descria războiul de şapte zile al evreilor contra arabilor.
            Nu prea manifesta Sandu un respect deosebit pentru legalitate, cu ocazia zilelor în care făcea de servici la cantină, şi căuta să facă cât mai des, fura bonuri de masă uzate pe care le prelucram în cadrul unui colectiv, lărgit cu Constantin SPIRIDON şi aveam două porţii asigurate pe perioade lungi, iar ulterior chiar ne permiteam să sărim câte o lună la cumpărarea cartelei de masă. Cert este că a fost contactat de un director general de la Combinatul Metalurgic din Hunedoara, care se înscrisese la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Metalurgie şi care i-a propus să dea examenele în locul lui pentru o sumă importantă de bani şi cu asigurarea că în calitatea lui de membru în comitetul central al partidului comunist, dacă sunt descoperiţi scoate el problema bazma curată. Cu toate că în multe probleme importante Sandu se sfătuia cu mine, de data asta doar mi-a comunicat că a acceptat propunerea. Ani de zile m-am rugat lui Dumnezeu, ca Sandu să nu fie prins dând examene pentru altul, promisiunea de a-l salva era una şi realitatea aspră de a fi exmatriculat era cu totul alta. Susţinerea acestor examene era o adevărată artă, la oral se prezenta printre ultimii ca nu cumva să fie recunoscut de colegii din branşă, la lucrările scrise se aşeza mereu în fundul sălii şi nu scotea nasul din lucrare. Învăţatul pentru o a doua facultate nu era un lucru uşor şi îi lua mult timp, dar avea grijă să nu ia note prea mari pentru a fi remarcat. La fiecare sesiune fără frecvenţă, mă rugam pentru el, mai ales că a continuat şi după terminarea facultăţii ducându-l pe director până în ultimul an, când nu se mai putea deoarece trebuia luat subiectul pentru diplomă la care era mai riscant să intri cu un buletin fals, făcut special de miliţia din Hunedoara pentru director, aşa că ştabul şi-a luat un meditator, a absolvit ultimul an în doi ani, a trecut examenul de stat şi l-a invitat pe Sandu la un chef. Halal inginer pe puncte făcut de altul, dar inginerul Alexandru CRISTIAN absolvent de facto a două facultăţi a scăpat cu faţa curată.
            A fost angajat la Întreprinderea de Explorări şi Prospecţiuni Geofizice unde îl aştepta o muncă grea de teren, cu călduri, ploi, vânturi, cu masă neregulată şi privaţiuni din belşug. Când venea iarna la bază, unde trebuia să-şi repare staţia şi să colaboreze la interpretarea rezultatelor, şefii lui au constatat că staţia lui era mereu în stare bună fiind întreţinută conştiincios şi competent. Mai mult, prin profesionalismul lui, contribuia la repararea staţiilor celorlalţi colegi, aşa că după câţiva ani a fost reţinut la atelierele centrale de reparaţii şi întreţinere unde l-a adus curând şi pe Ionică, fratele lui, ca să-l scoată din teren unde-şi făcuse din plin datoria. Când s-au boieit la Bucureşti, băieţii s-au apucat de tenis unde au ajuns foarte cunoscuţi, nu prin performanţele sportive ci prin realizarea primului aparat de racordaj românesc prin care au cunoscut lumea bună a tenisului. Cu timpul in întreprindere au fost aduse echipamente din Statele Unite care prin performanţele lor lăsau în umbră echipamentele sovietice cu care lucraseră anterior. La deplasarea în SUA în vedrea specializării pentru exploatarea noilor echipamente nu era loc pentru Sandu, care stătea la locul lui, avea dosar prost şi nu era membru de partid, dar la venirea în ţară a echipamentelor cei specializaţi nu se descurcau şi la primele probleme apelau la Sandu, care le rezolva din ambiţie profesională. Cu unele din aceste echipamente se făceau explorări şi prospecţiuni în străinătate extrem de profitabile din punct de vedere material, dar toate echipamentele treceau pe la Sandu împreună cu personalul care pleca cu ele şi băiatul meu stătea în ţară. Supărat pe situaţia creată, Sandu a venit la mine la Ploieşti şi am discutat îndelung stabilind o strategie prin care să le forţeze mâna să-i facă paşaport şi să preia o staţie cu care să lucreze afară. Când au venit nişte echipamente noi, şmecherii care fuseseră în SUA, au venit la Sandu cu vechea placă … să-i arate ce interesant funcţionează, ce noutăţi au fost aplicate … de fapt doreau să le pună în funcţiune şi să le arate cum se lucrează cu ele, dar Sandu a spus că nu-l interesează. Reacţia lui a picat ca o bombă, dacă nu intervenea el se rata lucrarea în străinătate, aşa că a fost convocat la conducere unde a fost luat cu binişorul, dar el a fost categoric … dacă nu pleacă cu echipamentele, nu se ocupă de ele. Cum acest lucru nu era posibil, Sandu a primit promisiunea că dacă pune lotul acesta la punct, va pleca să preia următorul lot din SUA şi va lucra cu el în străinătate, aşa că a acceptat. Imediat după şedinţă mi-a telefonat bucuros mulţumindu-mi pentru sfatul dat cu speranţa că de acum înainte şi-a rezolvat problema. Curând a plecat în SUA unde a participat la cursurile de specializare, fiind remarcat de cei de acolo, fiindcă a semnalat unele nereguli şi sugestii pentru remediere, care s-au dovedit reale fiind remediate pe loc. Cu aceste echipamente a plecat în Iran, unde a lucrat o perioadă destul de lungă, în condiţii climatice deosebit de grele care din păcate i-au şubrezit sănătatea. După puţin timp de la întoarcerea în ţară a plecat din nou cu un lot la specializare în SUA, unde la momentul când se făceau programele pentru diversele naţionalităţi, românii nefiind menţionaţi, unul din ei a întrebat pe cel ce conducea cursurile ce fac români la care acesta a răspuns firesc … dumneavoastră sunteţi cu domnul CRISTIAN şi dânsul o să vă facă programul aşa cum va crede dânsul de cuviinţă ... Americanii ştiu să aprecieze un specialist şi nu îl uită sau neglijează, din contră îl respectă plasându-l la locul lui.
            A venit odată Sandu la mine la Ploieşti, să mă roage să o ajut pe sora lui să se transfere de la Centrul Teritorial de Calcul din Oradea la cel din Ploieşti ca să fie mai aprope de părinţi. Cum eram prieten cu directorul centrului din Ploieşti, Fredi FELDMAN, am fost la el şi l-am rugat să facă tot posibilul şi să mă ajute, fiindcă interveneam pentru sora unui coleg şi prieten. Fredi care era cu capul plin de femei, după ce s-a interesat de fată la Oradea şi a aflat că este tânără, frumoasă şi deşteaptă a rămas convins că este o amantă a mea şi mi-a zis că tocmai de aceea mă ajută, iar eu ca să-mi fac treaba am tăcut din gură. După vreo două luni, când s-a mutat, fata a venit la mine să-mi mulţumească şi m-am convins că este frumoasă şi deşteaptă, dar la propunerea ei de a-mi aduce ceva de la Ţintea m-am supărat pe ea şi am tras-o de ureche, spunându-i că am ajutat-o fiindcă este sora lui Sandu şi a lui Ionică. La vreo două săptămâni sunt chemat la poartă de un domn în vârstă cu o paporniţă imensă conţinând un borcan cu miere, două cu duceaţă, brânză, lapte bătut … şi îmi spune că este domnul CRISTIAN de la Ţintea şi mă roagă să nu îndrăznesc să îl refuz, fiindcă s-a chinui mult să aducă lucrurile şi a făcut-o din tot sufletul şi cu dragoste pentru mine, pe care mă cunoaşte de la băieţii lui, ce era să fac am zis bogdaproste şi gata.
            Când mi-a telefonat Ionică să-mi comunice că Sandu a fost operat de un cancer abdominal, am fost pur şi simplu şocat, fără să-mi pot reveni multe zile. Munca de teren, regimul greu de viaţă din Iran, au venit ca o avalanşă asupra acestui om care a luat şi tratat totdeauna munca în cel mai serios mod. S-a luptat cu cancerul cum puţini au făcut-o, a făcut trei intervenţii chirurgicale, chimioterapie, a ţinut regim naturist, a făcut băi fierbinţi, dar lucrurile nu mergeau spre bine. Atunci a apelat la mine, ştiind despre cura lui KUHNE că făcuse minuni cu mine şi m-am dus la el acasă în Bucureşti cu o copie a cărţii şi i‑am explicat tot ce ştiam eu despre cură. Era foarte lucid şi analiza situaţia fără să intre în panică, părea că analiza nu o face asupra lui ci asupra unui subiect oarecare. Ne-am despărţit ca doi vechi prieteni şi bărbaţi, fără însă să putem opri lacrimile care apăruseră în colţul ochilor, ar fi fost neomenesc dacă nu ar fi fost aşa. Curând boala l-a doborât definitiv şi la înmormântarea lui, Sandu a ţinut să aducă în mod indirect un omagiu prieteniei noastre, când maistrul cu care lucrase în Iran a venit la mine plângând şi spunându-mi că a trebuit neapărat să vorbească cu mine şi să mă cunoască, deoarece şeful lui îi vorbise foarte des despre mine în termeni deosebiţi. După dispariţia lui Sandu, fiul lui, un Sandu CRISTIAN puţin mai mic de statură şi parcă mai plinuţ, inginer electronist pe care l-am cunoscut la înmormântare, a plecat în SUA, iar sora lui mai mică a rămas cu mama ei în România.
            Colegul meu de liceu, băiatul unui preot dintr-un sat din jurul Ploieştiului, era de statură potrivită, brunet, puţin cam plinuţ, dar cu o figură plăcută. Spre deosebire de marea majoritate a colegilor lui de la internat era un tip mult mai stilat, îmbrăcat impecabil, în plus cu o inteligenţă şi un simţ al umorului remarcabile. Poantele făcute de el erau seci şi acide, cu toate că nu jigneau pe cel atacat, dar nici comode nu erau. Pe vremea noastră era mare criză de profesori de limba rusă, aşa că orice absolvent de liceu care ştia ruseşte se procopsise profesor, cu toate că această meserie este una serioasă şi grea, pentru care se cere să ai har, mai ales în faţa unei clase de excepţie. Când un astfel de profesor, care nu era nici măcar titular ţinând doar locul profesoarei noastre, i-a spus destul de imperativ lui Titi să pună ceva într-un ochi de geam spart fiindcă era curent, acesta s-a dus imediat la ochiul respectiv unde a plasat un creion. Prostul nu a avut altă idee decât să-l elimine trei zile, dar dirigintele nostru domnul SIMACHE, i-a permis să vină la cursuri fiindcă îl aprecia. S-a auzit că gluma a fost bine primită chiar la cancelarie, printre profesorii adevăraţi care nu agreau papagalii ce spuneau niet sau haraşo. Constantin DINESCU avea încă din timpul liceului o mare aversiune pentru mişcare, pentru orele de educaţie fizică la care prefera să facă de planton în clasă decât să se joace cu noi şi mai târziu lipsa de mişcare se va răzbuna pe sănătatea lui.
            După absolvirea Facultăţii de Mecanică a Institutul Politehnic din Bucureşti, Titi a fost repartizat la IPIP Ploieşti, unul din cele mai valoroase institute de proiectare petroliere din ţările socialiste. Talentul şi pregătirea sa profesională l-au propulsat continuu, lucrând la proiecte importante pentru realizarea cărora a făcut numeroase deplasări în străinătate.
            Intru prin 1960 în biroul unde lucra Dan CUCU ca şef de şantier şi văd o frumuseţe de fată care părea că plimbă nişte hârtii de colo, colo. Avea o figură radioasă de fecioară nedescifrată, o inocenţă provocatoare, susţinută de o figură plăcută, ochi frumoşi şi o privire alunecoasă, dar în mod evident ceea ce săreu în ochi, erau nişte sfârcuri obraznice de la care cu greu îţi puteai dezlipi privirea. Fetiţa era pe deplin conştientă de frumuseţea ei şi de reacţia pe care o provoca aceasta, dar stăpânea situaţia cu decenţă, în nici un caz cu sfială. Cu stilul meu direct l-am întrebaz pe Dan de faţă cu ea:
- Cine-i frumuseţea asta de fată Dane ?
- Maria-Callas, fata unui doctor arestat de măgarii ăştia, mănâncă şi ea o pâine fiindcă îi cunosc familia, iar ea este o fată cuminte. E liberă, dacă vrei e a ta.
            Ca urmare a acestie discuţii MC s-a îmbujorat ruşinându-se, dar discuţia a trecut la reţeta unui ciment pe care doream să-l folosesc la rezistenţe pentru maşini de călcat. În perioada respectivă era o criză cruntă de rezistenţe pentru maşinile de călcat, iar eu văzusem într-un depozit al cooperaţiei şamote simple pe care le-am cumpărat, am luat sârmă de nichelină pentru rezistenţă de la Intreprinderea de Carotaj şi am imaginat un aparat simplu de făcut spirale, îmi mai trebuia o soluţie pentru cimentarea lor pe care o analizam cu Dan. Din afacerea asta, am trăit şase luni cu tot colectivul de la secţia coperativei, pe nişte salarii grozave, deoarece preţul unei rezistenţe plus montajul era important faţă de costul efectiv.
            Cum distanţa dintre secţia mea de radio şi şantierul lui Dan era de vreo 300 metri, cu el mă vedeam destul de des şi o vedeam şi pe MC cu care eram în relaţii foarte amicale, deoarece de fiecare dată îi făceam câte un compliment, observasem că îi face mare plăcere după cum i se îmbujorau obrajii. Am rămas cu convingerea că dacă nu ne vedeam un timp, simţea nevoia să-i fac un compliment şi trecea pe la mine sub pretext că îl caută pe Dan, dar pentru asta nu ar fi trebuit să mai intre, ce era în atelier se putea vedea din afară de la peste 100 de metri. Într-o zi am luat-o la scurt întrebând-o de ce nu îmi spune că a venit să îmi dea bună ziua, mi-ar face mai mare plăcere, aşa că o lungă perioadă băga capul pe uşa deschisă spunea tare bună ziua şi pleca repede, dacă nu o reţineam. A venit pe la câteva ceaiuri cu noi, luată pe inventar de acasă de Dan şi am auzit că Sorin STROE a avut o tentativă de a se împrieteni cu ea, dar i-a mărturisit lui Dan că este cam derbedeu şi ei îi plac băieţii mai aşezaţi. Mie mi-a plăcut mult fata şi faptul că reciproca era valabilă ar fi putut însemna ceva, însă eu eram recuperat după o boală cruntă, fară certitudinea că aceasta nu va mai reveni, aşa că evitând căsătoria a trebuit să mă despart de prietena mea Dorina, care s-a logodit cu Sandu BABSKOV şi am refuzat mai multe partide forte convenabile, cu fete frumoase, bogate şi devreme acasă. M-am căsătorit deabia după şapte ani, când Ica a rămas însărcinată şi altă cale de ieşire nu m-a dus mintea pe atunci, prin 1960 nu îndrăzneam să mă gândesc la căsătorie din cauza sănătăţii mele labile.
            Când am aflat de la Dan că s-a logodit cu Titi DINESCU, mi-a părut bine, pe el îl ştiam un băiat serios şi cu maniere alese, ceea ce asigura Mariei Callas o căsnicie plăcută lângă un băiat sensibil. Cu prima ocazie am felicitat-o spunându-i ce cred eu despre Titi, iar ea a spus că asta nu o va opri să treacă pe la mine. Eu din curtoazie i-am spus că devenind soţia colegului meu de liceu nu mi-am schimbat părerea despre frumuseţea ei şi o să-i fac complimente în continuare ce mare plăcere, că ce-i frumos îi place şi Domnului darămite unui coleg al soţului şi admirator discret al doamnei. După căsătorie doamna DINESCU a trecut pe la atelier şi discutatm nepermis de mult pentru relaţia pe care o aveam, iar răceala dintre noi a survenit în momentul în care am sărutat-o prieteneşte şi i-am mărturisit că regret mult că soţul ei este colegul meu fiindcă altfel … După ce femeia a fost convinsă de gestul meu, că sunt tâmpit, a decis că este bine să rămânem prieteni pentru totdeauna.
            Titi a încurajat-o pe tânăra sa soţie să urmeze studii suparioare, iar ea a ales regia, aşa că pentru a fi aproape de facultate, soţii s-au mutat la Bucureşti, iar el făcea naveta la servici. După absolvire institutului, regizoarea Maria Callas DINESCU a avut câteva realizări remarcabile, prin care a devenit cunoscută în lumea artistică românească şi nu numai. În tot acest timp am văzut-o foarte rar, dar mereu îi transmiteam complimente prin Titi, care cu umorul său specific, mi-a mărturisit că este apropape gelos, fiindcă Maria Callas se bucură prea mult de salutările mele. După ani buni, soţii DINESCU au făcut o excursie în Franţa cu maşina, împreună cu fetiţa lor, dar la sosirea în Paris, Maria Callas i-a spus lui Titi că ea are aranjată rămânerea în Franţa împreună cu fetiţa, iar pe el îl roagă să o înţeleagă şi să se întoarcă în ţară. Titi s-a întors în ţară distrus mai ales de pierderea familiei, dar şi de faptul că având familia în străinătate i se tăiau toate posibilităţile de a mai călătorii peste hotare şi a lucra la proiecte importante, în conformitate cu canoanele comuniste ale vremii. Povestea cu inima rea s-a adeverit curând şi a devenit cardiac, fiind afectat de atacuri şi crize cardiace agravate de regimul de navetist Bucureşti-Ploieşti, dificil chiar pentru un om tânăr şi sănătos. În Franţa, fata care era extrem de ataşată de tatăl ei, a făcut presiuni serioase asupra mamei şi după multe formalităţi Titi a fost cumpărat, cum se obişnuia pe vremea aceea, şi adus în Franţa. Dacă povestea s-ar încheia aici am fi în faţa unui clasic happy end, dar curând inima obosită de atâtea încercări a lui Titi a cedat şi fata lui l-a adus în ţară, fiind înmormântat in satul său natal.
            Erau băieţii lui Ion CĂLINESCU, inginerul şef al Schelei Boldeşti, băiatul unui ţăran care prin forţe proprii studiase ingineria, după care se căsătorise cu fata unui moşier din zona Târgoviştei, o femeie deosebit de educată, farmacistă, o mamă model căreia îi port a amintre vie şi plăcută. La ei în casă se perpetua tradiţia vechii societăţi româneşti a moşierilor, cu întâlniri într-o anume zi a săptămânii, ţigări, cafele, şah, zile şi nopţi de poker când copii nu aveau acces în sufragerie. Cu Gabi m-am împrietenit deoarece am fost coleg în celebra clasa I-a A, formată de directorul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, Grigore SAVU, din premianţii de la şcoala numărul unu printre care băiatul lui, la care au fost adăugaţi copii unor personalităţi din Ploieşti. Gabi locuia foarte aproape de mine la intersecţia străzilor Vlad Ţepeş cu I. L. Caragiale aşa că mergeam foarte des la el acasă, iar statutul meu printre cei mai buni din clasă, imediat după un trio Griguţă SAVU-băiatul directorului liceului, Puiu CONSTANTINESCU-băiatul directorului Societăţii Româno-Americana, Radu PAPINA-băiatul directorului Liceului Comercial şi al Camerei de Comerţ Prahova, a făcut ca familia CĂLINESCU să mă dorescă compagnion al copiilor lor, privilegiat faţă de alţi colegi cu carţi de vizită mai modeste. Problema lui Gabi în perioada aceea, era faptul că fiind dat la şcoală la 5 ani a fost tot timpul copilărosul clasei, regim care îi plăcea, iar prin boacănele făcute îl susţinea din plin, în timpul orelor nu era prea atent şi datorită companiei, fiindcă diriginta noastră, distinsa doamnă Elena-Licuţa PAULESCU, din dorinţa de a proteja elitele, pe toţi cei care erau mai agitaţi îi muta către fundul clasei, dând astfel posibilitatea celor care doreau să fie atenţi la ore să o poată face deplin. Printre aceştia figura şi Dinu MIHĂILESCU, un tip zvăpăiat, dar inteligent, Dan CUCU dintr-o familie veche a Ploieştiului colegi cu mine la şcoala catolică şi Radu NEGULESCU care era mai puţin dotat. La început am fost pentru foarte scurt timp coleg de bancă cu Gabi, dar fiindcă avea mâncărici a fost mutat în fund şi am devenit coleg de bancă cu Mili ANGELESCU, viitor profesor universitar de chimie, fratele unui premiant al liceului poreclit "Brânză". Curând CĂLINEŞTII cunoscând familia mea, cine nu ştia despre autobuzele GOCIMAN în Ploieşti, aproape că m-a adoptat, făceam lecţiile împreună cu Gabi, mâncam de multe ori la ei, iar în pauze jucam tot felul de jocuri în trei cu fratele lui cu doi ani mai mare, Ţuţu, care era opusul lui Gabi din toate punctele de vedere cu toate că se înţelegeau destul de bine. Ai mei ştiind unde sunt, erau mulţumiţi să stau într-o familie onorabilă decât pe stradă, aşa că era suficient să le spun unde plec şi cam cât stau ca să fie liniştiţi. Deosebirea dintre mine şi Gabi consta însă în faptul că după ce mă întorceam acasă cu bateriile pline de joacă, consideram că este timpul şi cazul să învăţ fiindcă făcutul lecţiilor era doar un lucru preliminar, după care urma aprofundarea, memorarea prin repetare, dar Gabi rar mai învăţa după ce plecam eu, cu toate că Ţuţu care stătea în aceeaşi cameră cu el, trăgea tare pe carte, fiind unul din băieţii buni din clasa lui. Copil inteligent, cu memorie bună, Gabi, cu ce apuca din etapa făcutului lecţiilor, se menţinea fără probleme la mijlocul clasei şi toată lumea era mulţumită.
            Jocul principal practicat era fotbalul, mai ales că pe strada CANTACUZINO prin spatele casei lor era un teren viran rămas de pe urma bombardamentelor ,"La Bolnavu", iar ei erau consideraţi riverani cu drept de a juca acolo, oricine ar fi adus mingia. Prin casă venea destul de des Titi NEAGOE, colegul de bancă al lui Ţuţu şi unul din cei mai buni prieteni ai lui. Fiind o fire irascibilă şi explozivă Ţuţu îl bătea de cel puţin două ori pe lună cu toate că făcuse box, dar în faţa lui Ţuţu acest lucru nu folosea la nimic. Titi stătea aproape, prin capul străzii CANTACUZINO şi avea o soră simpatică, colegă cu verişoara mea Adina GEORGESCU, căreia i-am scris o poezie din care mai reţin numai un singur fragment  ... Când în amurgu-nsângerat eu te‑am zărit odată ... Frecventa deasemeni clubul nostru Dan CUCU, care stătea tot prin capul străzii sau Paul POPESCU, viitorul semifondist de performanţă cu doi ani mai mare ca noi, şi când fratele lui Petrică, unul din cei mai buni boxeri români a trecut prin faţa terenului unde se juca şi s-a adresat ironic în general, Ţuţu cu toate că ştia cine este s-a dus la el şi s-au luat la bătaie, iar când Ţuţu, care nu ţinea cont de regulile nobilei arte, a luat în mână o jumătate de cărămidă au fost despărţiţi cu mare greutate la iniţiativa lui Paul, după care brusc s‑au împăcat, iar incidentul a fost clasat definitiv. Petre POPESCU a fost campionul româniei, dar a avut ghinionul de a fi contemporam cu Laszlo PAPP, care în perioada respectivă a cucerit toate titlurile posibile, başca patru medalii olimpice de aur. Petrică a fost singurul boxer român care pierdea la puncte, pe toţi ceilalţi boxeri români PAPP i-a făcut KO. Prin cartier am profitat de prietenia cu Petrică, cu toate că derbedeii aveau oarecare respect pentru tata, odată când era gata să fiu acostat într-o seară, am auzit pe unul spunând ... băă, ăsta e prieten cu nea Petrică ... La fotbal mai veneau Jean STATE coleg cu Ţuţu şi vecin cu mine, prietenul Adinei, Aleandru-Puiu NICOLAE unul din cei trei fraţi dintre care cel mare, Aurel, a înfiinţat Clubul Sportiv Bucegi, iar cel mic a fost ani de zile Contabil la Petrolul Ploieşti şi alt vecin al meu Nelu FRÂNCULESCU posesorul unei mingii adevărate şi al unui echipament de fotbal, care făcea echipele, stabilea unele reguli noi, dacă bine înţeles era de acord şi Ţuţu CĂLINESCU.
            Ca să nu mai fim la mâna unora care aduceau mingia am pus mână de la mână şi am cumpărat una nouă pe care am inaugurat-o cu mare tam-tam între două echipe zonale printre care Ţuţu, Gabi, Titi, Costel, Dan CUCU contra Mircea, Nelu, Jean, Paul, Puiu. Senzaţia de a avea o mingie a noastră era indescriptibilă, dar ne-a adus o mare bucurie în sufletele de copii, se puneau mari probleme ca unde să stea mingia, cum trebuie îngrijită şi foarte multe altele. A doua zi, la antrenament înaintea revanşei, Ţuţu a tras un şut bombă în stilul lui caracteristic şi balonul buclucaş a sburat în cutia din spatele unui camion ce trecea chiar atunci pe CANTACUZINO spre centru şi care a plecat cu el în ciuda urletelor noastre urmate de o disperare de nedescris. Domnul inginer CĂLINESCU, impresionat de tragicul eveniment ne-a luat altul, condiţionând însă orarul de folosire, fiindcă o cam luasem razna, aşa că bine a făcut că ne-a mai temperat. Din cauză că distrugeam pantofii, tata nu era de acord cu fotbalul, despre care avea impresia că este practicat de derbedei, aşa că ruga pe toţi cunoscuţii să-i spună dacă mă văd jucând, fiindcă terenul era la vedere, la stradă. Dintre toţi cunoscuţii, cel mai neîngăduitor era un vecin, croitorul BRATU, influenţat de băiatul lui Sandu, căruia nu-i plăcea să bată mingia. Într-o zi îl văd pe domnul BRATU trecând prin faţa terenului şi în loc să mă apostrofeze se face că nu mă vede, dar mie mi-a picat fisa şi m‑am ascuns printre dărâmăturile casei, nu a durat mult, iar tata a venit cu o birjă să mă prindă în flagrant, dar nici eu nu eram acolo, nici el de ruşine nu a întrebat nimic. Când am venit acasă am fost luat la întrebări de tata, pus faţă în faţă cu domnul BRATU, dar am scăldat-o că poate m-a confundat cu Ştefan LUCINESCU, cu care mulţi mă asemănau şi a rămas nedecis. Băieţii au primit la un moment dat cadou o puşcă cu aer comprimat şi ca să nu tragă fără dânsul, tatăl lor a pitit capsele de plumb care erau de fapt cartuşe. Da ce putea să se pună el cu noi, am montat un ac legat cu aţă pe un băţ de chibrit pe care-l băgam în puşcă şi cum pe balcon era o masă plină cu vinete pentru conserve, am tras un concurs cu cine ocheşte vânăta cea mare din mijloc, iar când a apărut doamna CĂLINESCU şi a văzut vinetele masacrate a fost foarte supărată, aşa că a dispărut şi puşca. Şi astăzi mai am un box dintre cele realizate artizanal de noi prin executarea unui model din placaj la traforaj, imprimarea acestuia pe un ghips în curs de întărire care crea o matriţă în care se turnau din plumb. Periculoasele arme pentru care fiecare din noi a luat o bătaie de la tatăl lui când a fost dibuit. La fotbal pe lângă noi copii se mai lipeau şi unii mai mari care ne creau mari probleme fiindcă jucau dur şi ne stricau plăcerea de a juca între prieteni. Unul dintre aceştia era monstrul de peste 120 de kilograme sifonarul nea MANIU, care cu toate că ne menaja deobicei la unele contacte ne făcea pur şi simplu să zburăm şi nu avea bunul simţ să ne lase în pace. Odată la o lovitură liberă m-a lovit în plin piept cu un şut şi nu am mai putut să respir mult timp, cu toate că am fost stropit din plin cu sifoane din camionul tras de un cal al lui nea MANIU. Mi-am revenit foarte greu şi am plecat acasă ameţit, însă cel puţin de atunci nea MANIU s-a decis să ne lase în pace şi nu se mai băga la joacă cu noi. În acea perioadă l-am cunoscut pe Nichita STĂNESCU şi descrierea evenimentului a apărul în cartea realizată de Constantin CRIŞAN "Frumos ca umbra unei idei". La pagina 437 povestesc cum portarul Ionică s-a accidentat, iar cel care l-a accidentat şi a făcut ca Nichita să intre pe teren a fost chiar Gabi CĂLINESCU. În clasa a III-a am fost selecţionat împreună cu doi colegi de clasă Aurel COBZARU şi Constantin MIHALCEA în selecţionata gimnazială a liceului Sfinţii Petru şi Pavel jucând cu Gimnaziul Mihail EMINESCU pe care i-am bătut cu 1-0 prin golul dat de Aurel, din pasa mea cu capul. Era anul în care echipa mare de volei a liceului câştiga titlul naţional şcolar (Alcibiade MIHĂILESCU, Nae TĂRCHILĂ, Nelu ZOLIA, Ion TEŞU, Paul ZIPSER, Puiu STUPARU, Valentin IVAN). După ce terminam lecţiile şi afară ploua era o adevărată dramă fiindcă nu aveam ce face, aşa că uneori jucam şah. Ţuţu era mult prea bun faţă de noi şi după trei patru înfrângeri ne trecea cheful, încercam să jucăm amândoi, dar tot ne bătea aşa că nu avea haz şi renunţam. Mai târziu Ţuţu a reuşit să devină campionul de şah al Ploieştiului lucru deosebit dacă avem în vedere că în această galerie se află Florin GHEORGHIU, Carol PARTOŞ, Corvin RADOVICI şi Adrian NEGULESCU. În ultima rundă a unuia din campionatele oraşului, care era criteriu de calificare pentru echipa naţională, Florin GHEORGHIU juca cu negrele împotriva lui Ţuţu CĂLINESCU şi avea nevoie doar de o remiză, dar după vreo 20 de mutări Ţuţu stătea mai bine, iar Florin a dispărut într-un vestiar unde a început să plângă. La Ţuţu a venit o doamnă din lumea şahului, parcă doamna RADOVICI, care i-a spus că ce vrea să-i facă puştiului, că acesta are nevoie de o remiză, lucruri cu care Ţuţu, student la Bucureşti nu era la curent şi nimeni nu-i spusese nimic. Sensibil la marele talent al copilului, Ţuţu i-a spus doamnei că nu e vreo problemă şi Florin a venit la masă continuând partida. Ca să ajungă la o poziţie rezonabilă de remiză, Ţuţu a trebiut să facă o greşeală pe care nu a calculat-o exact şi după vreo 10 mutări, când îi propune puştiului remiză, acesta cu mult tupeu îi spune că se mai gândeşte. Lui Ţuţu i-a sărit muştarul şi s-a dus direct la doamna care a tranzacţionat afacerea, spunându-i că dacă Florin nu acceptă remiza îi trage o mamă de bătaie că o să-l ţină minte toată viaţa. Incidentul a fost aplanat când arbitrul a venit cu fişa de concurs la semnat în sala alăturată, fişa fiind deja  semnată pentru remiză de Florin, dar de atunci relaţiile dintre cei doi s-au răcit mai ales din partea lui Ţuţu care spunea că nu-i plac oamenii fără obraz.
            Tenisul de masă era altă ocupaţie a noastră pe timp de ploaie şi îl jucam pe masa din sufragerie cu palete şi fileu în toată regula. La ping-pong cum îi ziceam pe vremea aceea, era clar că îi băteam cu toate că am învăţat să joc de la ei. Când domnul inginer era acasă şi nu puteam să jucăm în sufragerie am inventat jocul pe planşeta de la capătul studioului joc care ne-a creat o îndemânare extraordinară. Când s-a anunţat la liceu un mare concurs de tenis de masă pentru juniori pe judeţ ne-am dus într-o duminică dimineaţă la stadion şi ne-am înscris toţi trei. Problema noastră era faptul că nu aveam decât două palete şi se juca la cinci mese, dar am avut noroc să nu fim programaţi toţi trei simultan. Au fost foarte mulţi concurenţi şi cu toate astea, am depăşit toţi primele trei tururi fiindcă se juca eliminatoriu. În turul trei Gabi a fost eliminat de unul din cei mai buni jucători Costică MUNTEANU, eu şi Ţuţu am câştigat. Ţuţu a fost eliminat în sferturile de finală clasându-se între primii opt, iar eu am jucat finala cu Manole LEIBOVICI campionul judeţului şi candidat la lotul naţional. La sfârşitul turneului am făcut un joc demonstrativ cu campioana de junioare Ivette EMANOIL, fata celebrului doctor Poldi. Jocul a fost stabilit la 3 din 5 şi după ce am câştigat primul set uşor, i-am cedat pe următoarele două ca să joc toate cinci seturile, fiindcă era un bun antrenament, apoi le-am câştigat simplu pe ultimele două, în presa locală rezultatul a apărut 2-1 pentru ea. Acest succes mi-a dat curaj şi am practicat o perioadă tenisul de masă mai ales după ce Manole a depăşit vârsta junioratului, însă aura creată în jurul jucătorilor de volei în Ploieşti, m-a făcut să trădez acest joc frumos pentru altul şi mai frumos.
            Cu fetele nu prea aveam treabă la vremea aceea, singurul lucru pe care îl făceam era să-l tachinăm pe Ţuţu cu o vecină Roxana la care acesta se uita cam lung, deoarece era pe cât de impetuos cu băieţii, tot pe atât de timid când venea vorba de o fată.
            Examenul de admitere pentru clasa VIII-a a fost o barieră pusă între noi, pentru trei clase au dat examen vreo 600 de elevi din 14 clase de la diverse şcoli din Ploieşti. Au picat acest examen Gabi CĂLINESCU, Gigi GENOIU, Dinu MIHĂILESCU, iar Dan CUCU şi Radu NEGULESCU au dat examenul la Liceul de Petrol şi Gaze tot din Ploieşti.
            După absolvirea liceului Ţuţu a dat examen la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti, beneficiind de ultima serie cu patru ani de studiu şi s-a angajat la Institutul de Proiectare pentru Instalaţii Petroliere din Ploieşti unde a lucrat cu succes. Gabi a dat examen la Facultatea de Mecanică din Timişoara unde a învăţat bine, fiindcă pierduse legătura cu amicii lui de poker, femei şi alte lucruri ca Dinu MIHĂILESCU, Mieluţă ŢENEA, Bujor NEDELCOVICI. Având relaţii cu persoane influente, doamna CĂLINESCU, în ciuda sfatului meu de a-l lăsa acolo, a făcut marea greşeală să‑l transfere la Politehnica din Bucureşti unde a avut ce face şi a clacat, spre deosebire de amicii lui care şi‑au văzut de treabă, aşa că domnul CĂLINESCU l-a angajat la Schela Boldeşti şi a absolvit facultatea la seral cu mare efort şi în condiţii grele.
            În timpul periplului prin Politehnică, l-am întâlnit pe Gabi la un mic club în buricul Politehnicii jucând pe masa de şah un joc cu chibrite 2, 10, 20 pe patru câmpuri centrale ale tablei de şah. Jocul se derula pe sume importante de bani putând fi jucat de câţi participanţi se puteau înghesui la masa de şah. Deoarece jucam bine acest joc m-am alăturat imediat şi am jucat vreo două săptămâni cu mare succes, fiindcă noi doi câştigam sume importante, dar la un moment dat de teama unei intervenţii a organizaţiei de tineret care ar fi putut să ne creeze probleme nu am mai apărut pe acolo şi l-am sfătuit şi pe el să facă acelaşi lucru. Din informaţiile mele, prin Bucureşti a mai jucat volei pe la o echipă a radioului care avea numeroase suportere şi după meciuri se făceau chefuri, aşa că şi asta a contribuit la amânarea terminării facultăţii absolvită la seral având servici la Schela Boldeşti. După absolvire a avut funcţii importante prin minister ceea ce i-a permis ca după revoluţie, cunoscând bine mecanismele comerciale să-şi facă o firmă, aşa zisă căpuşe, realizând beneficii importante ca să poată trăi fără griji la anii pensionării. A rămas un om de cuvânt, ataşat Ploieştiului şi respectat de cei din generaţia mea cu atât mai mult cu cât viaţa lui a fost mult mai colorată şi animată decât a multora dintre noi. În ultima vreme are o relaţie specială cu Bujor NEDELCOVICI, care când vine la Bucureşti îl vizitează, mai ales că locuieşte foarte aproape de el. Cu Dinu MIHĂILESCU-Garoiu un om de afaceri, realizat în domeniul importului de medicamente pentru animale este apropiat şi mai trag câte un poker cu Mieluţă ŢENEA care l-a lansat prin 1980 pe Garoiu facilitându-i un contract de câţiva ani în Africa unde împreună cu soţia câştigau peste 4000$ lunar, sumă care economisită i-a ajutat să se lanseze după revoluţie.
            Ţuţu a jucat şah cu destul succes câţiva ani, după care s-a lăsat, căsătorindu-se Ticuţa MOŞESCU o fată minunată din grupul nostru, iniţial prietena lui Radu NEGULESCU care nu merita o fată ca ea. Am fost foarte bucuros în momentul în care m-am întâlnit cu Ţuţu la o întâlnire cu părinţii deoarece băieţii noştri Alexandru GOCIMAN şi Răzvan CĂLINESCU erau colegi de clasă. Acest lucru ne-a apropiat şi mai mult consolidând o prietenie bazată exclusiv pe lucrurile cele mai curate. Pe data de 22 decembrie 1989 am petrecut vreo patru ore cu el în faţa sediului administrativ din Ploieşti unde printre lucrurile la zi am înserat şi evenimente din copilăria noastră. Era coleg de institut cu soţia mea prin care mai primeam diverse informaţii despre el cu care devenisem mai apropiat decât de Gabi, fiindcă acesta era în Bucureşti şi îl vedeam foarte rar. La o deplasare în interes de servici a avut un accident cu maşina şi cum la acest accident fusese rănit şi un alt coleg de liceu Remi HORNOIU am fost şi i-am vizitat după vreo două zile. Arătau foarte bine amândoi şi am fost extrem de bucuros că nu au fost lucrurile mai grave. Ţuţu era optimist, avea o figură jovială şi un tonus maximal, lucru care i-a păcălit pe mulţi din cei care l-au îngrijit la spitalul judeţean din Ploieşti. Fredi MERTL specialist în urologie care l-a vizitat imediat, se pare că a opinat pentru o dechidere cu scop exploratoriu, care se practică în asemenea cazuri, dar doctorii de acolo, oamei de altfel de mare probitate profesională, printre care colegul lui de clasă internistul Dan PĂSCULESCU şi anestezistul Bobi BOTESCU fratele colegului lui de liceu Ţuţu BOTESCU şi chirurgii au avut o altă opinie. Din păcate contuziile interne au evoluat rapid spre foarte grav şi a fost transportat de urgenţă la Bucureşti de Gabi încă în stare bună, fiindcă au discutat tot drumul, dar după două zile a decedat. Doctori de la Bucureşti i-au spus însă lui Gabi că în cazul acestor accidente cu posibile treaumatisme interne, este obligatorie deschiderea pacientului pentru a se examina vizual starea organelor interne. Regret că nu am putut să particip la înmormântare însă aveam o stare febrilă de peste 39 de grade dintr-o gripă. Trec însă destul de des pe la mormântul lui care se află în zona centrală a cimitirului "Bolovani".
            Cu domnul inginer Ion CĂLINESCU, tatăl băieţilor am avut contacte profesionale pe vremea când lucram la automatizarea schelei Boldeşti unde ocupa funcţia de inginer şef. La controlul lucrărilor sau a diverselor rapoarte între noi în calitate de executant-beneficiar era extrem de încuiat şi buchisea fiecare virgulă cu toate că mare lucru nu avea cum să priceapă din lucrările de automatizare. Când întrecea măsura şi mai dorea să măsurăm câţiva metri de ţeavă sau cablu mai explodam şi îi ziceam cu supărare ... bine domnu CĂLINESCU, după ce aproape am crescut la dumneavoastră în casă, mă trataţi ca pe ultimul debedeu, să ştiţi că mă supăr şi trimit un maistru la semnat, fiindcă eu veneam la dumneavoastră şi din plăcerea de a vă vedea ... Se mai liniştea o lună, două după care trebuia să-l trag din nou de mânecă, la care nu se alarma făcându-se că nu mă aude cu toate că la lucrarea mizerabilă de acolo eu făcusem lumină, lămurind multe lucruri, rezolvând ce se putea şi dânsul ştia asta de la mine, fiindcă îi explicaesm amănunţit totul şi per ansamblu înţelesese perfect. Dacă era vorba însă să-mi dea o maşină sau nişte materiale oricât de greu de procurat mă servea cu o promptitudine exemplară, dar totul mergea perfect până la o semnătură pentru o sumă cât de mică pe care trebuia să o puricăm mult timp.
            Am avut şansa de a avea contact cu oameni deosebiţi din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, colegi, profesori, directori, academicieni, specialişti străini, aşa că pot să-mi dau seama de o persoană cât de valoroasă este din toate punctele de vedere. Pe colegul meu de liceu Uwe ZARGES îl găsesc şi acum după aproape 50 de ani inegalabil. Copilul avea o memorie de magnetofon, o ştiinţă de a studia înăscută, l-am văzut cum citea o carte şi m-am speriat, doar o frunzărea şi când l-am întrebat dacă a reţinut ceva a răspuns mirat că desigur. Ştia însă să-şi folosească memoria nelâsând-o să o ia înaintea raţionamentului, aşa că nu era un reproducător ci un interpretator al cunoştiinţelor sale vaste. Mărturisea, poate lăudându-se ca un copil ce era, că în viaţa lui nu citeşte ceva de două ori şi nu lasă semn la o carte fiindcă nu uită unde a rămas. Cu toate că nu eram colegi de clasă am asistat odată la un cerc de Geografie unde a prezentat un referat despre o zonă montană un coleg cu doi ani mai mare Puiu CANTARAGIU într-o manieră desăvârşită, pentru care profesorul Nicolae LIPCAN l-a felecitat şi într-o doară a întrebat dacă mai are cineva ceva de adăugat. S-a ridicat Uwe şi a vorbit dublu ca timp decât prezentatorul, aducând lucruri noi şi aşa de interesante încât la sfârţit cu umorul deosebit care îl caracteriza profesorul LIPCAN a spus că trebie să retragă felicitările lui CANTARAGIU ca să le dea lui ZARGES. La unele ore de matematică pe care le făceam în comun cu clasa lui, prezenta nişte soluţii care pur şi simplu îl uimeau şi pe celebrul profesor Ion GRIGORE. La un cerc de matematică după ce eu am rezolvat problema în vreo trei moduri, a venit Izvoraş CAVADIA de la A cu încă două rezolvări şi Uwe a mai făcut-o încă în două variante, făcându-ne mat. A plecat într-o excursie pe munte, pe colţii morarului cu mama lui, o pasionată a muntelui şi cu Costin HARTIA. La un moment dat, mama lui a căzut într-o prăpastie şi au hotărât ca Uwe să rămână acolo, iar Costin să meargă după ajutor. Când Costin s-a întors Uwe nu mai era, iar de emoţie, acesta a uitat locul precis, aşa că au început căutări sistematice. S-a organizat a doua zi o echipă de la noi din liceu care împreună cu salvamontiştii i-au găsit morţi împreună. Ziua neagră în care s-a mai prăpădit un geniu 10 iulie 1950 pe care noi colegii lui de liceu o adăugăm la 13 decembrie 1983 ziua morţii lui Nichita STĂNESCU. Promoţia noastră se numeşte la propunerea mea Nichita STĂNESCU, dar sunt convins că dacă Uwe ar fi trăit aveam o mare problemă cu numele promoţiei, poate ar fi avut două nume.
            Valerică PÂRVAN era copilul unor dascăli din Ploieşti, tatăl lui fiind directorul unei şcoli de ucenici, iar mama învăţătoare. Locuind în curtea şcolii de ucenici, a avut contact încă din fragedă copilărie cu un spectru larg de oameni, mult mai în vârstă decât el şi provenind din medii de jos, de la care a învăţat lucruri din toată gama, a avut o şcoală a vieţii de care noi colegii lui am fost feriţi cu mare grijă de părinţi. Fiind şi băiatul domnului director, Valerică sau "Maestrul" cum i se spunea în liceu, a avut mereu dreptate în mediul în care a evoluat în fragedă copilărie şi şi-a continuat în viaţă rolul de lider. Valerică a rămas orfan de tânăr, dar mama lui a reuşit să-i asigure o educaţie bună. A fost coleg şi prieten apropiat cu Nichita STĂNESCU în primii patru ani la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti.şi apoi în clasele IX-XI la Liceul Ion Luca Caragiale. Era un băiat inteligent, cu aptitudini la materiile nematematice, o personalitate puternică cu idei ortodoxe şi neortodoxe, şi-a iubit şi respectat colegii şi ei pe el, un creator de opinii printre colegii lui. S-a născut cu un talent ieşit din comun pentru sport, practicând cu mare succes voleiul, dar mai ales fotbalul. Ca fotbalist a fost centru atacant al echipei de juniori Concordia care prin 1949 a disputut finala campionatului de juniori al României, coechipier cu celebrul dr. Traian GEORGESCU, ani buni căpitanul Şepcilor Roşii din Cluj. Din păcate, acest strălucit sportiv a contactat o tuberculoză pulmonară, rezolvată rapid, dar lăsând sechele care l-au obligat să abandoneze sportul.
            Prin fotbal s-a legat definitiv de Nichita, Valerică era căpitanul echipei de fotbal a clasei, iar Nini era portarul de rezervă (titularul era Ionică TOBOŞ)  şi căpitanul îi făcea loc şi lui din când în când la meciurile ofciale, portarului care avea singurul echipament adevărat din liceu după cum echipa clasei era singura care avea pantaloni de fotbalişti şi mingie, cadou din partea domnului Culae STĂNESCU. Inteligenţa, spontaneitatea şi calităţile de lider ale lui Valerică trezesc interesul lui Nichita şi se apropie devenind prieteni până la sfârşitul vieţii.
Dacă-mi pare rău de ceva, spunea Nichita în glumă, este faptul că m-am însurat în acelaş an cu Valerică PÂRVAN (Nichita la a treia căsătorie, Valerică la prima ).
            Valerică a fost unul din cei trei care au realizat în liceu, revista scrisă de mână BĂCĂONIA, poate chiar iniţiatorul ei şi a fost creierul ideii de a-şi rade sprâncenele împreună cu Nichita şi cu Emil POPESCU. Cu toate că nu era printre premianţii clasei, era respectat de profesori în liceu şi îmi amintesc de secvenţa de la Economie Politică la care Ion MITROIU a fost depistat că nu a conspectat un material şi s-a scuzat spunând că am avut o şedinţă lungă după masă şi că nimeni nu a avut timp, la care celebrul profesor Leonida SÂRBU (ulterior preşedintele Federaţiei Române de Şah) a spus:
- Ia să văd eu elevii mei preferaţi, PÂRVAN, Constantin STĂNESCU, GOCIMAN aţi scris ? ... şi la tăcerea noastră MITROIU a fost iertat de tradiţionalul 3.
            În timpul facultăţii, fiind coleg cu un miliatnt activ al manifestărilor studenţeşti anticomuniste din 1956 după evenimentele din Ungaria este arestat. Curând, dovedindu-se că nu era implicat în vreun fel este eliberat. Emil POPESCU îmi relata păţaniile lui Valerică din timpul anchetei dintre care cea mai ciudată mi s-a părut mărturisirea lui că este foarte greu să nu te lasă să te descalţi zile întregi. După detenţie, boala de plămâni s-a agravat şi a fost salvat numai de existenţa unei verişoare a lui Emil care lucra la un prototip de Penicilină Românească. Asumându-şi toţi trei un risc enorm, verişoara lui Emil i‑a procurat lui Valerică antibioticul neomologat şi soluţia s-a dovedit salvatoare, "cobaiul uman" a fost salvat de la moarte.
După absolvirea medicinei  s-a specializat în psihiatrie şi hipnoză, fiindcă chiar din liceu avea o mare putere de convingere. La noi în clasă cei mai buni la matematică (Alexandru CRISTIAN, Vincenţiu DUMITRU, Mircea PETRESCU, Mircea GOCIMAN, Constantin STĂNESCU) făceau pe rând ore de meditaţie cu cei mai slabi şi la o asemenea oră se afla la tablă Sică CAZACU şi încerca să facă o problemă, dar nu reuşea ; atunci se ridică din bancă Valerică, se îndreaptă foarte convingător spre CAZACU şi-i spune:
- Măi CAZACULE nu vezi că te strânge bandoul pe cap ... CAZACU îşi scoate bandoul, şi spre stupefacţia tuturor rezolvă problema.
            Partea aventuroasă a lui Valerică se manifestă prin 1970 când obţine un paşaport pentru o excursie cu maşina în Italia şi sâmbătă la ultima oră, depune o cerere la Ministerul Sănătăţii prin care solicită aprobarea de rămânere în Italia pentru 3-4 ani, la specializare. Din Italia pleacă în Canada unde cu dificultate promovează examenele de atestare şi practică vreo trei ani, dar marele lui regret este faptul că fiind membru de partid comunist în România nu a reuşit să primească viza pentru SUA, nici pentru o vizită scurtă. Într-o iarnă, pe când alerga după un pacient care îi fugise îşi rupe piciorul, şi în solitudinea care urmează, presat şi de scrisorile disperate ale mamei lui (dictate de securişti) se întoarce în ţară. De puşcărie scapă prin geniul lui Nichita care îl trimite la Adrian PĂUNESCU, iar acesta face ca imediat să apară în Flacăra un articol în care Valerică regretă că a plecat, povesteşte cât de greu i-a fost, descrie singurătatea sa din occident şi faptul că nimeni nu se interesa acolo de vecinul sau colegul lui. Motivează plecarea din ţară prin faptul că după un mare număr de ani de practică medicală a rămas tot medic de policlinică. Cu o parte din dolarii aduşi îşi cumpără o Dacie 1300 nouă de care era foarte mândru îngrijind-o ca pe o amantă.
            În anii următori se reconstitue în Bucureşti grupul Nichita, Valerică PÂRVAN, Emil POPESCU şi Mircea PETRESCU, care se întâlneau lunar la unul din ei acasă.
            La Ploieşti vine destul de des deoarece îl trage aţa şi cei doi prieteni Stefan LUCINESCU şi Mircea GOCIMAN. Ne-a povestit cu lux de amănunte periplul occidental, cu toate acestea eu am simţit cu lipseşte câte ceva, dar nu mi-am permis să întreb niciodată nimic. Discutând cu Emil acest lucru, el mi-a spus că a abordat acest subiect cu Valerică, iar acesta a mărturisit ca dacă îi va spune că nu a fost trimis de Securitate nu-l va crede, aşa că au lăsat-o baltă. Din vizitele la Ploieşti s-a ales şi cu o nevastă, fiindcă a cunoscu o judecătoare, plăcută, de vârsta noastră, Flori cu care s-a căsătorit şi au făcut nunta la Restaurantul Bulevard la care am participat împreuna cu Emil POPESCU, Ştefănel LUCINESCU şi Mircea PETRESCU, nu-mi mai amintesc de ce nu a venit Nichita, parcă era plecat din ţară. A povestit despre testele draconice de promovare medicală din Canada, unde trebuia să răspunzi la o grilă care cuprindea câteva mii de întrebări în decurs de trei zile consecutive şi deoarece nu era obişnuit a căzut la primul, dar după o lună parcă l-a promovat totuşi.
            Când profesorul Ion GRIGORE a avut o cădere psihică, Valerică a dat dovadă de un caracter deosebit venind de la Bucureşti de vreo 15 ori pentru un tratament, cu rezultate excelente. Când venea la tratament, ori îl luam eu de la gară când venea cu trenul, ori venea pe la mine cu maşina, aşa că stând în camera alăturată am învăţat extrem de multe lucruri care mi-au folosit în viaţă. A mai venit destul de des pe la mine, fiindcă la vânzarea casei din Ploieşti prin anunţ la ziar, a lăsat numărul meu de telefon pentru amănunte, aşa că am reuşit să o cunosc foarte bine şi pe soţia lui o femeie deosebită, la care am ţinut foarte mult. L-am chemat odată special să-l vizităm pe profesorul Ion GRIGORE care era internat la spital pentru o pneumonie şi apoi i-am propus să facem o casetă cu un interviu despre Nichita care să rămâmă la Fundaţia Nichita STĂNESCU. A acceptat cu entuziasm şi este una din cele mai bune, mai adevărate casete pe care le am de la colegii lui Nichita. În mod cert Valerică a avut o viaţă plină, demnă de subiect de roman şi ca să nu schimbe regula, moartea lui a fost la fel de spectaculoasă şi plină de îndoieli.
            Subliniez că ceea ce urmează, este un amalgam între ce mi-a spus el, ce mi-au relatat prietenii lui apropiaţi, scrise în lumina comentariilor făcute de lumea baroului din Ploieşti. Flori soţia lui, a făcut un cancer pe care Valerică i l-a ascuns prin dubluri la analize cu rezultate modificate. A riscat chiar un concediu la mare pe care ea o iubea în mod deosebit, lucrul acesta grăbind probabil finalul ei. După moartea ei, având ca obiectiv obţinerea de avantaje materiale în urma succesiunii, rudele ei au făcut presiuni şi un scandal enorm când au găsit buletinele de analize dublate, acuzându-l chiar că i-ar fi făcut singur autopsia (nu am putut verifica acest lucru). Oricum viaţa lui a devenit extrem de grea, presat de pierderea soţiei la care a ţinut mult şi pe care a încercat să o menajeze în ultimele zile ale vieţii şi de atitudinea familiei ei extrem de dură şi agresivă având ca scop numai obţinerea de avantaje materiale.
            Ultimul contact cu Valerică l-am avut pe 14 noiembrie 1988, când l-am felicitat telefonic cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani şi el un om puternic, o personalitate care învăţa pe alţii să-şi salveze viaţa prin "positive thinking" mi s-a părut copleşit, obosit, săturat de viaţă. L-am încurajat, mai corect am încercat să fac aşa ceva şi mi-a mărturisit că o vorbă bune de la un coleg este un balon de oxigen. S-a scuzat că nu poate veni la Ploieşti pentru comemorarea a 5 ani de la moartea lui Nichita, fiindcă şi-a împachetat maşina de iarnă şi fără maşină nu poate veni, nu se simte în formă. La 15 decembrie 1988, la două zile după comemorarea morţii lui Nichita, i-a spus mătuşii sale după masă că se simte obosit şi vrea să se odihnească. La puţin timp aceasta dânsa a auzit un geamăt puternic şi l-a găsit mort, iar culoarea albastră de pe partea stângă a pieptului său a indicat un infart-explozie.
            A fost să fie ca şi după moartea lui, când profesorul Ion GRIGORE a recidivat căderea psihică, să-l pun să ia aceleaşi medicamente prescrise de Valerică şi fiindcă îmi însuşisem bine metodele de terapie verbală am încercat în disperare de cauză să repet discuţiile cu domnul profesor, zilnic chiar şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit în trei săptămâni să-l scot din criză. Un bătrân într-o criză psihică, iubindu-şi fostul elev, numindu-l fiul său adoptiv şi acesta un inconştient care credea orbeşte în tratamentul însuşit de la prietenul lui Valerică PÂRVAN, aplică metoda matematică ... dacă a mers odată merge şi a doua oară ... iar Bunul Dumnezeu cu toate că bătrânul este aparent ateu convins, consideră că marea dragoste şi credinţă a celuilalt merită să-L facă să-i ajute în încercarea lor disperată.
            Viorel COSTEA a fost unul din cei mai interesanţi dintre colegii mei de liceu, era un bărbat printre tinerii lui colegi de liceu, care chiar dacă erau băieţi frumoşi, atleţi bine antrenaţi, aveau faţă de el o figură juvenilă, fără să fie mult mai tineri după buletin. Era un brunet înalt şi solid cu o barbă din categoria care îi face pe frizeri să înjure în gând pe client, deoarece este greu de bărbierit. Avea o voce frumoasă şi bine antrenată, iar când lipsea, sectorul başilor devenea mai puţin valoros, în corul liceului pregătit şi dirijat cu deosebit succes de profesorul Gheorghe IONESCU. Avea un talent deosebit la desenat, mai ales la caricaturi, păstrez şi astăzi pe cea a profesorului de matematică TEODORESCU-ŢAMBAL şi una cu echipa de fotbal a clasei a VIII-a C. Era unul din colegii îndemânatici, fără să fie un mare talent juca destul de bine fotbal, handbal, volei şi oină, la care am fost colegi în echipa liceului. Au rămas celebre demonstraţiile de lupte greco-romane de la orele de sport între el şi Ştefan LUCINESCU terminate în mod obişnuit nedecise din cauză că nici unul nu se lăsa, rămâneau înlănţuiţi şi încordaţi, până profesorul Gheorghe MĂTUŞA, de teamă ca să nu se accidenteze vreunul, le spunea că lupta s-a încheiat. Era iute la minte prinzându-se uşor la toate poantele şi se descurca bine la învăţătură, fiind printre puţinii elevi din internat neadmonestat de domnul profesor Nicolae SIMACHE, prin scrisori către părinţii lui, fiindcă nu făcea nici boacăne prea mari prin sala de meditaţii sau la dormitoare. Avea darul vorbirii, compunerile sau expunerile lui erau interesante, colorate, dar întotdeauna pline de conţinut, din dragul aranjării cuvintelor nu pierdea esenţa, ideea fundamentală.
            În ultima zi de curs, când am făcut să defileze prin curtea liceului toate taxiurile şi trăsurile încă în funcţiune din Ploieşti, Viorel a venit îmbrăcat într-o haină albă, destul de ciudată, încât la localul unde am mers cu toţii după încheierea cursurilor, cum se deplasa de la masa noastră, era acostat şi tras de haină cu apelativul, chelner, ceea ce i-a luat tot cheful. După 10 ani de la săvârşirea liceului ne-am văzut din 5 în 5 ani la reuniuni de sărbătorire a absolvirii liceului şi până la cea cu numărul XXX a venit cu regularitate. Era profesor de istorie în satul natal, Hăbud, locuia în casa părintească, dar spre deosebire de toţi ceilalţi îmbătrânea mai repede, în mod evident, semănând mai degrabă a profesor decât a elev. Când a încetat să mai vină la reuniunile noastre, m-am interesat prin diverse persoane de starea lui şi veştile au picat ca un trăznet fiind extrem de neplăcute, devenise alcoolic. Alt coleg, Nelu RĂDULESCU, a avut mai multe contacte cu el, deoarece l-a găsit în sala poştei unde completa formulare pentru a câştiga un ban de băutură. L-a ajutat destul de mult, însă din clipa în care i-a dat bani făcându-i morală, nu a mai trecut pe la el. Nu a durat prea mult şi a picat şi implacabila veste care era ultima despre el, Viorel COSTEA, colegul nostru, component al promoţiei Nichita STĂNESCU a decedat ca urmare a unei come alcoolice. Dumnezeu să-l ierte!
            În ultima oră de liceu, în ora de dirigenţie, ţinuse un discurs fulminant, care ne-a emoţionat pe toţi şi pentru care domnul SIMACHE, dealtfel sgârcit cu gesturile de recunoştiinţă în faţa elevilor lui, care nu trebuiau să-i simţă slăbiciunea pentru ei, îi mulţumise în mod special.
            Pe o mică agendă prăfuită "Agenda Tineretului" din 1951 unde câţiva din colegii de clasă mi-au scris, la absolvirea liceului, în anul 1952, adresa şi câte ceva în plus, am găsit pe una din pagini următoarele rânduri:
Vor trece anii ca un nor
Purtând pe aripi tristul dor,
A tot ce-a fost în anii-acei
Când toate surâdeau în ei.
Porneau pe drumul ce-i deschis
Spre minunatul viitor.
Atunci când nori vor apărea
Liceul, toţi. Bătrânul dor ...  Viorel Costea Com. Hăbud Raionul Ploieşti Regiunea Prahova
            Cu Fredi MERTL am fost coleg la liceul Ion Luca CARAGIALE, dar în clase paralele, însă am jucat în aceeaşi echipă de volei şi handbal, fapt care ne-a legat destul de mult, cu toate că dintre toţi cei din grupul nostru este cel mai rece, puţin mai ironic-distant. Îmi amintesc de demonstraţiile pe care le făceam la încălzirile meciurilor de volei când indiferent dacă era pe nisip, zgură sau parchet unul din noi stătea drept în picioare şi celălalt venea în viteză şi sărea peste celălalt, făcând un salt mortal cu aterizare pe umeri urmată de o rostogolire în faţă care lăsa sala în tăcăre. În liceu era un băiat foarte simpatic, prietenos, chiar haios, extrem de talentat multilateral, juca cu mult succes volei, înot, handbal, tenis, dar mai ales gimnastică. Înzestrat cu un har deosebit pentru actorie şi mai ales imitaţii, Fredi este un foarte bun dansator, demonstraţiile cu sora lui au rămas celebre . A învăţat bine în liceu, dar a vrut neapărat să devină chirurg şi a devenit. S-a ataşat încă din liceu de distinsa noastră prietenă Dorina, fata inginerului SURDAN din Rafinăria Astra. Fredi a iubit-o foarte mult pe această fată cu înaltă educaţie şi distincţie, înot, limbi străine, dar mai ales pian. Nunta lor s-a făcut în Colonia Rafinăriei pe vremea când noi eram doar studenţi şi ideea de căsătorie ni se părea foarte îndepărtată. După terminarea facultăţii au fost repartizaţi la ţară de unde veneau la sfârşitul săptămânii pe o motocicletă cu ataş, Dorina având în braţe o pisică, fiindcă printre altele unul din cele cel mai constane lucruri din viaţa lor a fost dragostea pentru animale. Profesional, Dorina a devenit una din cele mai bune doctoriţe pediatre din Ploieşti, atât din punct de vedere profesional, dar şi prin manierele afişate faţă de pacienţi şi părinţi. Doctorul Fredi MERTL este pe departe cel mai bun chirurg urolog din zona Ploieşti, şef de secţie şi doctor în ştiinţe medicale. A depăţit cu succes, dar prin metode personale o arterită care l-a încercat, însă nu a reuşit să-l scoată din activitate şi în ciuda acestui lucru este jucător activ de tenis cu o echipă de medici care activează în tările balcanice. Au două fete perfect realizate în viaţă şi un echilibru aproape perfect în viaţă, un model demn de invidiat, dar mai ales de urmat.
            Cu ocazia Agapei 50 a promoţiei noastre, în lunile premergătoare, am hotărât de comun acord cu toţi colegii să depunem jerbe la mormintele profesorilor şi colegilor noştri ca să se ştie că nu i-am uitat. Pe data de 20 aprilie 2002, împlinindu-se un an de la moartea Doamnei Tatiana STĂNESCU, mama lui Nichita, am mers la Cimitirul Viişoara cu Fredi MERTL şi Fănel NEGULESCU şi am depus o jerbă. Profitând de ocazie am mai depus jerbe la mormântul profesorului Ion GRIGORE, unde Fredi mi-a spus că toate taxele pentru schimabrea buletinului, care trebuiesc făcute deoarece starda pe care stă a primit numele profesorului, în loc de Strada Soarelui, trebuie să le achit eu. Am mai depus flori la familia mea, la Dan SOLOMON şi la profesorul Constantin RÂPEANU. Cu această ocazie Fredi mi-a spus un lucru pe care eu nu îl ştiam, Clasa A a făcut tot liceul numai cu Domnul RÂPEANU. S-a amintit de ticăloşia lui Valeriu RÂPEANU, care l-a reclamat pe unchiul lui la organele de partid că este reacţionar, cu toate că locuia la el şi mânca o pâine din mâna lui. Apoi Fredi a povestit cum stând de vorbă cu Constantin MIHALCEA, colegul lui de bancă a fost depistat de profesorul RÂPEANU care i-a spus să continue şi neştiind a luat nota patru ca şi MIHALCEA. În replică, Fredi a scris o poezie în care se spunea că dacă te-ai plictisit să ai numai nouă sau zece la română, stai de vorbă cu colegul de bancă şi te poţi procopsi cu un patru, dar dacă vrei să fii iertat scrii o poezie frumoasă şi profesorul impresionat te va ierta. Domnul RÂPEANU l-a ascultat cu atenţie şi l-a felicitat pentru poezie, dar i-a spus că totul este valabil cu excepţia ştergerii notei de patru. La ora de dirigenţie, când dirigintele, distinsul profesor Costel IONESCU, le-a citit notele, la română Fredi avea un nouă şi un zece. Acest tip de delicateţe îl caracteriza pe Domnul Profesor Constantin RÂPEANU.
            Prin anii 60’, eram şeful punerii în funcţiune AMC la noua instalaţie de Cocsare de la Rafinăria Brazi şi cum Emil POPESCU lucra la Instalaţia de Polietilenă a Combinatului de la Brazi, la o aruncătură de băt, ne vizitam frecvent. La propunerea mea, Emil vine la mine ca să ne urcăm pe Instalaţia de Cocsare înaltă de aproape 80 de metri pentru a admira priveliştea de acolo, de sus. Am început ascensiunea şi într-adevăr pe măsură ce urcam priveliştea era magnifică. Se vedeau împrejurimile, râul Prahova, câmpul colorat variat, din cauza diverselor culturi, totul erau extraordinar. Când am ajuns pe la două treimi, instalaţia a început să troznească şi mi-am amintit că se introducea produs fierbinte, care prin răcire urma să se cocseze, apoi urma să fie forat cu freze pentru obţinerea cocsului. Zgomotul a devenit destul de neplăcut şi cu trecerea timpului coloana a început să se ridice de pe suporţii de fixare. Ştiam noi de la fizică despre fenomenul de dilatare, dar realitatea depăşea aşteptările noastre, nu credeam că un monstru poate să se lungească cu zeci de centimetri producând un zgomot infernal. Dacă aşi fi fost singur, poate că aşi fi coborât imediat, însă unul de ruşinea celuilalt am mers până sus, dar parcă priveliştea nu mai era tot aşa de frumoasă ca atunci când nu era însoţită de zgomotele dilatării. Nu am stat prea mult şi am coborât destul de repede, mulţumiţi că am scăpat de această experienţă specială.
            Colegul meu de liceu Gigi BĂLĂNICI, era departe de a fi un elev strălucit şi nu a mirat pe nimeni când nu a reuşit să promoveze examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În anul în care a stat acasă, ca să facă rost de un ban de buzunar în plus, Gigi a intrat într-o gaşcă de vânzători de obiecte care îşi desfăşura activitatea pe Calea Victoriei, dar a fost depistat de cineva care l-a informat pe Mişu ARGHIR, care ani la rând îl tachina pe bietul băiat spunându-i Gigi Balonzaide. Anul următor Gigi a intrat la Medicină la Timişoara unde a absolvit după vreo opt ani fiind unul din cei mai longevivi studenşi dintre noi. Ulterior a ajuns directorul Staţionarului TBC din Valea Iaşului, lângă Curtea de Argeş. Când unul din subalternii mei a ajuns la tratament acolo şi Gigi a aflat că mă cunoaşte, acesta a beneficiat de un tratament princiar, dovadă a dragostei lui Gigi pentru Ploieşti şi pentru colegii lui de liceu pe care îi iubea.
            Nu pot să-mi dau seama cum a fost cu alte promoţii, dar de seria noastră alcoolul s-a lipit parcă mai mult decât aşi fi apreciat eu că trebuie.
            În liceu şi în primii ani de studenţie printre băutori se numărau Nichita STĂNESCU, Mircea PETRESCU şi Mişu ARGHIR. Dacă la Mircea PETRESCU problema a fost pasageră, nu acelaşi lucru pot spune despre Mişu ARGHIR care a avut acest obicei puţin mai mult. Necazul la Mişu era faptul că la băutură făcea scandal, cu toate că nu era exagerat de beat sau că nu ştia ce face. În asemenea situaţii l-a bătut pe Miţi TORJESCU, care le trăgea şi el destul de serios, a avut un mic incident cu mine când s-a mulţumit să mă boscorodească şi era gata să-l bată pe Ţuţu BOTESCU, la Familia PETRESCU, unde ne invitase Magdalena să-l cunoaştem pe Lucică, al doilea soţ al ei.
            Primele informaţii despre starea de graţie a lui Nichita le-am primit de la Stelică BORDEANU care fiind student la ASE se întâlnea cu Nichita pe stradă şi când era afumat îl îmbrăţişa şi îmi transmitea prin el multe salutări, de care stelică era destul de jenat din cauza manierei în care le primea.
            După terminarea Facultăţii de Istorie, Viorel COSTEA s-a mutat în satul natal, unde a profesat până la sfârşitul vieţii. Informaţii despre faptul că devenise un băutor am primit destul de des, iar Nelu RĂDULESCU l-a găsit în holul Poştei din Ploieşti unde complecta diverse formulare pentru a-şi procura bani de băutură. A murit în mizerie şi în stare avansată de alcoolemie.
            Fănică BUNEA a fost unul din premianţii clasei B şi a absolvit cu brio Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti lucrând cu mult succes la Institutul de Prioectări Instalaţii Petroliere din Ploieşti, unde a realizat proiecte importante. În anii 80’ s-a apucat de băutură, iar nevasta l-a abandonat, aşa că îşi făcea de cap. Am avut mari probleme cu el, în sensul că îmi dădea telefoane interminabile chiar şi noaptea, iar situaţia era destul de jenantă întrucăt lucra la acelaşi Institut cu soţia mea. Mai mult chiar, la un moment dat Domnul Profesor Ion GRIGORE, unul din mentorii lui, începuse să fie şi dânsul bombardat cu asemenea telefoane şi se plângea la mine. Când era treaz Fănică era un băiat de milioane, dar la beţie ... A murit fără ca noi să ştim şi nu am fost la înmormântarea lui.
            Bebe STĂNESCU era premiantul an doilea al clasei noastre, plasat după Mircea PETRESCU şi înaintea mea. A absolvit în mod strălucit Facultatea de Medicină din Bucureşti şi din spusele lui Jan STATE, coleg de cameră cu el, bea mai mult decât colegii lui încă din timpul studenţiei. După absolvire, a avut o ascensiune frumoasă devenind un bun chirurg şi Directorul Spitalului CFR din Ploieşti. A contribuit decisiv la construcţia noului sediu al Spitalului CFR de lângă Gara de Vest, devenind pe lângă directorul acestu spital şi părintele lui, prin contribuţiile tehnice la proiectarea şi execuţia lui pentru care şi-a sacrificat oarecum meseria de chirurg. După revoluţie am început să primesc semnale cum că Bebe începuse să bea la servici şi lucrurile nu erau în ordine pentru un om de talia lui. Situaţia mea era extrem de delicată, întrucât pe mine mă primea cu deosebită căldură ori de câte ori aveam nevoie de câte ceva pentru mine, soţia mea sau Alexandru. După ce te servea cu ceva, omul ăsta te făcea să fii convins că este fericit că ai venit cu problema la el şi nu ai mers în altă parte. Cu Domnul Profesor GRIGORE a depăşit orice aşteptări şi cu ocazia celor două internări, l-a făcut să se simtă ca acasă, stătea ore întregi cu dânsul şi cum doctorul DINCĂ era la fel de amabil, profesorul era fericit. Am fost internat la el înainte de pensionare şi atunci am constatat pe viu că situaţia era albastră, aşa că am avut o discuţie cu el la care l-am luat şi pe Ştefănel LUCINESCU, obţinând recunoaşterea faptelor şi angajamentul că va încerca să remedieze câte ceva. Din păcate un cancer laringial l-a luat prea devreme dintre noi pe acest valoros coleg de liceu şi cu câteva săptămâni înainte de a se prăpădi, l-am vizitat la spital împreună cu Ştefan LUCINESCU, ca o vizită de adio de la Bebe.
            Ionică TOBOŞ a fost un elev eminent şi a absolvit în mod strălucit Facultatea de Mecanică a Politehnicii Bucureştene, după care a lucrat la Uzina Mecanică din Plopeni, la Uzina de Utilaj Chimic din Ploieşti şi apoi a avut o funcţie importantă în aparatul administrativ de partid din Ploieşti, dar pe linie profesională, fiind şeful unui cabinet tehnic de acolo. Nu ştiu cum s-a apucat de băutură, dar pe vremea când lucram la baza de date a partidului din Ploieşti şi Prahova, şeful de acolo care mă aprecia mult, auzind că am fost colegi de liceu se plângea la mine că nu ştie cum să-l acopere fiindcă dacă ar fi depistat putea fi retrogradat din înalta funcţie. M-a rugat chiar să vorbesc cu el, dar cu toate că am promis nu am putut să fac acest lucru. În această perioadă l-am ajutat pe băiatul lui, student la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti la un proiect ţi am fost impresionat de strălucirea acestui copil. După anii 90’ a fost extrem de greu de contactat deoarece soţia lui căuta să îl ferească de orice coleg, temându-se că ar putea să plece cu acesta şi să vină acasă noaptea târziu şi beat. În ultima vreme lucrueile s-au mai liniştit şi odată cu vârsta şi interdicţiiel medicale este în ordine.
            Directorul Spitalului CFR era Bebe STĂNESCU (Constantin Dimitrie), colegul meu de clasă şi bun amic, în liceu am fost prieten la toartă cu fratele lui mai mic, Lucică, cu care făceam fel de fel de escapade. În liceu Bebe era mai depărtat de noi, fiind extrem de preocupat de notele luate, pentru că era la cuţite cu Mircea PETRESCU, pe care nu l-a putut detrona de pe locul I la media generală pe clasă. La teze de exemplu de la cei doi nu se putea ciupi ceva, erau în stare să-şi corecteze de două ori tezele decât să spună ceva altor colegi, dar noi i-am lăsat în pace, i-am luat aşa cum erau şi îi iubeam cu calităţile şi defectele lor cu tot. Eu care eram pe locul III destul de lejer, fără să fac eforturi deosebite am privit cu curiozitate această luptă ambiţioasă, care i-a făcut pe cei doi să-şi sacrifice cei mai frumoşi ani de liceu pentru o idee desuetă, locul I în clasă luat la baionetă. Dacă vă mărturisesc că şi eu aveam media bine peste 9, vă imaginaţi că munceam destul, însă nu am dus această muncă la limita sacrificiului, nici în liceu şi în continuare la facultate, făceam şi sport la nivel de lot naţional, mă duceam la ceaiuri şi reuniuni, aveam puţin timp pentru învăţat, dar o făceam cu mare intensitate, concentrare şi seriozitate, dar mai ales nu lipseam de la şcoală, unde eram extrem de atent la explicaţiile profesorilor. Am cunoscut, ca elev de liceu, alţi premianţi, colegi geniali, care munceau mult acasă, dar erau făcuţi să fie premianţi, nu transformau acest lucru în ceva neplăcut asemănător cu munca la galere. Dintre aceştia menţionez pe: Izvoraş CAVADIA, Radu PAPINA, Puiu CONSTANTINESCU, Griguţă SAVU, dar mai ales pe Uwe ZARGES. Încă din primii ani de facultate, când şase studenţi la medicină au fost trimişi la specializare în Ungaria într-o vacantă, printre ei s-au aflat colegii mei de liceu Bebe STĂNESCU şi Ştefan LUCINESCU. În timpul evenimentelor din Ungaria din 1956 când au fost arestaţi şi la noi mulţi studenţi colegii lui l-au bănuit de colaboraţionism cu organele de securitate. Pe drept, deoarece a apărut ca martor la proces, a fost izolat de colegii lui şi după cum îmi spunea Jan STATE fost coleg de cameră cu el, ca să uite, a găsit cea mai puţin potrivită cale aceea de a bea câte ceva. După terminarea facultăţii a fost repartizat în Prahova şi după lungi încercări a fost repartizat ca chirurg la Urlaţi unde şi-a făcut ucenicia. Ulterior a ajuns la Spitalul CFR Ploieşti unde a devenit director şi se bucura de dragostea bolnavilor şi a salariaţilor. În acea perioadă un coleg de-al meu care avea soţia bolnavă de cancer şi pentru care am intervenit la mulţi din colegii mei, care m-au pasat mai mult sau mai puţin elegant, dar fără a fi sinceri prin a mă refuza. A găsit înţelegere numai la Bebe care s-a purtat cu ea exemplar, dând dovadă de o mare doză de omenie cu toate că femeia nu avea vreo legătură cu Căile Ferate. În acea perioadă s-a zbătut pentru a obţine fondurile necesare construirii unui nou spital al CFR, pe care le-a obţinut participând la construcţia lui absolut total de la şedinţe cu miniştri până la luarea planurilor acasă pentru a le controla şi în calitate de diriginte de şantier. Nu odată m-a chemat la el să analizăm anumite aspecte la care mă pricepeam mai bine, fiindcă la proiectul de diplomă făcusem un aparat medical şi acest lucru l-a făcut cu mulţi colegi şi prieteni, aşa că totul a trecut prin mâna lui. Este drept că la acest lucru a contribuit şi pregătirea lui tehnică din liceu care i-ar fi permis să reuşească la examenul de admitere al oricărei facultăţi, aici s-a dovedit că sacrificiile din liceu nu au fost inutile, materializându-se la construirea spitalului, unde se cerea o pricepere şi putere de muncă ieşită din comun. Pentru acest ideal, spitalul, el şi-a neglijat din păcate şi meseria, însă chiar dacă nu a ajuns pe culmi a avut alte mulţumiri. Când am discutat cu Nini BĂIESCU despre Bebe, cu care au operat un alt coleg de liceu Nelu POPA, acesta s-a referit meritoriu la el, lucru rar întâlnit între chirurgi. La Bebe l-am internat pe profesorul Ion GRIGORE, pe care l-a răsfăţat în fel şi chip prin patul în care stătea, vizite zilnice lungi, îngrijirea de surorile cele mai tinere şi frumoase. Îi făcea toate mofturile, pentru toţi care veneau la el exista dispoziţie la poartă să fie lăsaţi să intre, îi aducea câte ceva de mâncare de acasă, dar mai ales tot timpul liber pe care il acorda. Adăugat la toate astea faptul că era îngrijit de doctorul Ion DINCĂ, un monument de profesionalism, bunătate şi devotament, profesorul se simţea mai bine ca acasă, în special iarna când la bloc era un frig groaznic.
M‑am dus la Bebe, cu soţia, cu fiul meu şi chiar eu în perioada când m-am pensionat, acest om minunat avea darul să te facă să simţi că este onorat că ai venit cu problemele tale la el să le rezolve şi nu te-ai dus în altă parte. Auzind că o cam trage cu băutura chiar la serviciu, după o şedinţă la Fundaţia Nichita STĂNESCU l-am luat la mine în maşină şi l-am prelucrat împreună cu Ştefănel LUCINESCU pe vremea aceia medic şef adjunct al judeţului Prahova. A fost destul de sincer cu noi vechii lui prieteni, fără să se eschiveze cum ar fi făcut alţii, dar nu sunt prea convins de eficacitatea discuţiei pe care am avut-o. S-a prăpădit de un cancer în gât şi cu câteva săptămâni înainte de aceasta, l-am vizitat împreună cu Ştefănel LUCINESCU găsindu-l destul de şifonat fizic, însă bucuros să ne vadă, mai ales că i-am spus că îi întorc o vizită pe care el mi-a făcut-o cînd eram pe cale să-mi pierd picioarele, internat la profesorul ILIESCU la Bucureşti, unde afară de el mai venise numai  alt coleg de liceu, doctorul Gigel GEORGESCU. Înmormântarea lui a fost impresionantă prin numărul de participanţi şi calitatea lor, prin discursurile ţinute despre acest om deosebit. Am mai participat la o şedinţă la Spitalul CFR, unde a fost instalată o placă de marmoră comemorativă în cinstea lui şi cu această ocazie mi-am amintit de gestul lui exemplar făcut faţă de colegul nostru poetul Nichita STĂNESCU. Nicky CRUCH celebrul sculptor ploieştean fusese operat de Bebe cu succes şi ca un omagiu i-a promis că-i va face un profil de bronz pe o placă de marmoră. Când ne-am hotărât în cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU să punem pe casa natală o placă comemorativă şi ne dădeam din colţ în colţ, fiindcă nu aveam banii necesari, Bebe STĂNESCU a spus că rezolvă el problema. S-a dus la Nicky şi i-a spus că datoria faţă de el să o treacă Fundaţiei Nichita STĂNESCU, căreia să-i facă placa pentru casa natală a poetului cu un profil de bronz, aşa că pe peretele sălii de intrare a spitalului este numai o placă cu un text, dar în spatele căreia se află un gest mare e drept ştiut de foarte puţini, dar aceste gesturi le ştie în mod cert Dumnezeu.
            Cu Valentin ZENTENAI viitorul chirurg, am fost coleg în primele trei clase de liceu la Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti. Era un băiat prezentabil, manierat, un tip sportiv cu rezultate printre cele mai bune la învăţătură, fără a fi însă în topul clasei. Jucam împreună fotbal, volei peste o sfoară la începuturile preocupărilor noastre, patinaj şi am fost selectaţi printre cei opt care mergeam la un liceu pedagogic de fete unde ne pregăteam în cadrul unui ansamblu de dansuri populare a cărei lideră era Atanasia IONESCU, viitoarea gimnastă şi antrenoare federală. Totdeauna a fost unul din colegii de bază cu care ne-am înţeles foarte bine la toate. În celelalte patru clase de liceu am fost în clase paralele, dar am rămas strâns legaţi prin vechile relaţii, la care am adăugat participarea comună la echipa de handbal a celor trei clase, cu care eram înscrişi în campionatul judeţean al cărei lider eram, iar el unul din oamenii de bază. Am intrat în grupul NEGULESCU, denumit după locul unde ne petreceam o mare parte din timp în timpul şi după terminarea liceului, apoi chiar după terminarea facultăţii. Eram un grup numeros format la bază din circa 10 băieţi şi 10 fete, cărora li s-a adăugat pe parcurs încă 50 de persoane cu caracter temporar. Discutam, ascultat muzică, dansam, beam în limite rezonabile şi făceam sex acolo sau plecam de acolo pentru asta. Valentin s-a depărtat puţin de noi, deoarece a făcut facultatea la Iaşi, iar noi toţi ceilalţi la Bucureşti, dar la revenirea în Ploieşti lucrurile au revenit la normal. Ne-a invitat odată la Bălţeşti, deoarece lucra la spitalul din localitate, unde am petrecut câteva zile la locuinţa lui cu vreo 15 băieţi şi fete. Încetul cu încetul s-a legat de Luxa PETRESCU o fată din grupul nostru care a cam pus gheara pe el în sensul că îi îngrădea mişcările. Îmi amintesc cum la împlinirea vârstei de 30 de ani am invitat numai băieţii, dar spre mirarea noastră Valentin a venit însoţit de Luxa, care nu a stat însă prea mult realizând că este o întâlnire între prieteni, fără alte participante cum probabil a bănuit ea. Am fost cu toţii la nunta lor şi activitatea lor în grup a continuat cu o intensitate redusă datorată preocupărilor familiare ivite. Profesional a crescut repede devenind un valoros chirurg specializat în pediatrie şi un coleg al meu care s-a dus cu copilul pentru operaţie la Spitalul Grigore ALEXANDRESCU din Bucureşti a fost îndrumat de profesorul de acolo la doctorul ZENTENAI şi i-a făcut operaţia numai când acesta a spus că doctorul ZENTENAI este în concediu. L-am vizitat la spital şi la secţia lui am găsit o atmosferă plăcută, subalternii considerându-l un prieten, nu un şef încrâncenat. Când soţia mea, Ica s-a îmbolnăvit de un cancer la esofag şi i s-a introdus o gastrostomă (un tub pentru a fi alimentată direct în stomac), Valentin s-a purtat excepţional, venea la ea de câteva ori pe zi şi apoi a trecut pe la noi pe acasă foarte des, acest lucru a impresionat-o mult pe Ica şi era foarte încântată.
            Primul coleg de liceu evreu a fost Mirel VERMOND, băiatul unui reporter fotograf la unicul ziar local din vremea aceea, Flamura Prahovei. Era un copil sclipitor, cu replici prompte şi acide pe care datorită mai ales faptului că era cu vreo doi ani mai mic decât majoritatea dintre noi, le plasa fără să se gândească prea mult. După un joc de volei, mergând să mă schimb, îl întâlnesc pe culoarul liceului şi nu mai ţin minte ce i-am spus la care el, cu toate că eram în relaţii foarte bune, îmi zice că mai bine m-aşi spăla pe urechi că sunt jegos, iar eu bine dispus i-am mulţumit.
Profesorul de fizică şi chimie era evreu, domnul Maier KÖRNER, fost în tinereţe colaborator al lui Albert EINSTEIN la Viena, după cum se zvonea. Strălucit profesor, dar mai puţin pedagog, trăgea în pauze câte o duşcă, fără să se cunoască cumva comportamental, dar lucrul se trăda în faţa mirosului nostru dezvoltat. Domnul KÖRNER, deranjat de copilăriile pe care le făcea, i-a spus odată lui VERMOND că atunci când se gândeşte la cuvântul reacţiune şi-l imaginează pe el. Mirel fără să stea mult pe gânduri i-a replicat … şi eu pe dumneavoastră. Ce scandal a ieşit, a fost chemat tatăl lui la şcoală, dar lucrurile au fost aplanate ca între ai lor. Nu era de imaginat ca singurul profesor evreu al clasei să fie în conflict cu unicul elev evreu al clasei XI-a C. Mai avusese domnul KÖRNER o contră cu singurul elev evreu al clasei XI-a B, Morel WOLF. Când profesorul preparase ceva într-o eprubetă şi le-a dat elevilor să adulmece, întrebându-i a ce miroase, Morel a strigat … a Secărică. Secărica era o băutură alcoolică de culoare galbenă, avea cam 30 de grade, cu un miros specific şi fiind destul de ieftină era o băutură la modă. Ca şi Mirel, Morel era un tip sclipitor, dar mult mai integrat clasei lui, întrucât spunea tot timpul bancuri şi era în faţă la toate acţiunile îndrăzneţe.
O întâmplare nostimă a avut loc după banchetul de absolvira a liceului când Mirel a venit acasă beat şi tatăl lui i-a dat o palmă. A doua zi Mirel l-a întrebat pe taică-su de ce l-a bătut, iar acesta a spus că motivul principal a fost faptul că nu a vrut să recunoască că este beat. Mirel i-a spus tatălui lui că îl credea mai serios, unde a mai văzut el om beat să recunoască faptul că este beat.
            Clasa A avea în componenţă doi evrei, Carol UŞER şi Moni KAUFMAN care în timpul legionarilor îşi schimbase numele în ŞERBĂNESCU. Ţineam cu toţii la ei ca şi la ceilalţi colegi, dar era o mare diferenţă între ei, UŞER era mai retras pe când Moni era în faţă la toate, mai ales când era vorba de femei, deoarece era un exaltat sexual. Toţi colegii mei evrei din liceu au avut câteva lucruri în comun: erau băieţi deştepţi, învăţau bine, erau buni colegi şi nu agreau sportul.
            Mirel VERMOND cu toate că ar fi putut promova examenul de admitere la orice facultate, s-a înscris la Facultatea Maxim Gorki, care pregătea profesori de limba rusă, unde se intra cu ochii închişi, iar după absolvire a predat rusa şi franceza. Morel WOLF a absolvit Facultatea de Geologie, Carol UŞER Metalurgia în cadrul Politehnicii din Bucureşti şi a lucrat la Uzina 1 Mai din Ploieşti până la repatrierea în Israel, Moni KAUFMAN a urmat stomatologia. Singurul dintre ei care a rămas în România a fost Mirel VERMOND, dar după absolvirea liceului s-a depărtat de promoţia noastră sub pretext că, odată, unul dintre noi ar fi spus … ce mai face jidanul ăsta. Acest lucru, chiar dacă s-a petrecut, este clar că nu caracterizează promoţia noastră. În seria noastră au fost un neamţ, patru evrei şi trei ţigani pe care i-am îndrăgit şi i-am făcut să se simtă bine între noi. Toţi opt au absolvit studii superioare şi au avut cariere profesionale cel puţin onorabile.
            Provenienţa promoţiei noastre din două serii, condensate prin reforma învăţământului din 1948 şi drasticul examen de admitere, a filtrat din 11 clase de la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel  plus încă 4-5 clase de la alte licee, trei clase de elită din cei circa 600 de candidaţi. Un exemplu este dramaturgul Gheorghe GENOIU care a fost în aceeaşi serie de examen cu mine şi nu s-a clasat intr-una din primele trei clase constituite, intrând la liceu tot prin concurs, dar în anul următor. În aceeaţi situaţie a fost Dinu MIHĂILESCU zis GAROIU, ulterior medic veterinar cu doctorat şi patronul celei mai mari firme importatoare de medicamente pentru animale ca şi Gabi CĂLINESCU inginer de petrol. Cu tot elitismul, promoţia noastră a avut fazanii ei consacraţi, recunoscuţi, dar eu o să mă ocup numai de cei din clasa mea C-ul, asupra cărora mă pot pronunţa în deplină cunoştiinţă de cauză. Realitatea este că din clasa a IX-a au mai apărut câţiva colegi care din varii motive nu au dat examenul de admitere împreună cu noi. Printre aceştia, Mircea PETRESCU care a fost bolnav şi a promovat clasa VIII-a printr-un examen special, Mişu ARGHIR transferat de la Brăila şi alţi. Motivul pentru care am scris acest capitol nu este in nici un caz dorinţa de a arunca o umbră asupra unor colegi, este lăsarea unei mărturii asupra mediului ridicat în care s-a dezvoltat în liceu Nichita, întrucât foştii fazani ai clasei sunt oameni care s-au realizat în viaţă şi plasamentul lor în lupta pentru lanterna roşie se datoreşte faptului că au făcut liceul într-o companie de excepţie, iar în perioada respectivă principala lor preocupare nu a fost învăţătura sau au învăţat, dar nu au manifestat un intereas deosebit pentru note.
            Ion MITROIU, era mai mult infantil decât slab pregătit şi plasarea aici am făcut-o mai ales din punct de vedere al comportamentului său. A reuşit la examenul de admitere din prima la Facultatea de Energetică, de unde s-a retras după doi ani din motive medicale. Eram prin Politehnică şi simt că îmi dă unul din spate peste servietă care îmi cade, mi-am zis nu se poate să fie MITROIU şi când m-am întors era el în persoană, în liceu îl băteam de-l snopeam pentru asta, dar acum ne-am îmbrăţişat, a fost însă ultima dată când mi-a mai făcut bancul ăsta tâmpit. A lucrat ca tehnician la rafinăria Teleajen de unde s-a pensionat. O poveste deosebită pe care mi-a spus-o a fost faptul că în urma unui accident cerebral, a rămas fără cunoştiinţă vreo două zile, timp în care familia şi doctorii nu ştiau dacă o să-şi mai revină sau nu. În toată această perioadă el era perfect conştient de ce se petrece cu el, de ceea ce doreau să-i facă  doctorii şi familia, auzea şi înţelegea totul, dar nu se putea mişca, nu putea vorbi. A fost o experienţă teribilă care l-a maturizat evident, după asta efectiv a devenit alt om, mult mai aşezat. În anul 2002 cu ocazia întâlnirii de 50 de ani de la absolvire, Ion MITROIU a avut o prestaţie remarcată de toţi colegii, prin maniera de a aborda subiectele. Este drept că văzând că i se dă atenţie a cam exagerat, dar i s-a trecut cu vederea.
            Alexandru PANAITESCU era un exemplu tipic de puturos care nu învăţa, nefiind susţinut nici de calităţi care să compenseze cu ceva lenea cronică. S-a zbătut tare în liceu, stătea în banca I-a, făcea totul ca să înveţe în clasă, numai să nu lucrere acasă. A lucrat ca maistru de cimentări şi operaţii speciale la sonde, o meserie foarte grea şi de mare răspundere, fiind foarte apreciat la locul de muncă.
            Puiu MARIŢIU, puturos, visător, fumător încă din liceu, interesat mai mult de sex şi deloc de note, inteligent. A absolvit o facultate de trei ani de matematică, iar în ultimii ani a lucrat ca maistru de practică la Liceul Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti, apoi profesor pe lângă Ploieşti. Profesorul Ion GRIGORE care i-a  făcut o inspecţie, a rămas uluit ce lecţii frumoase ţinea fosta tămâie la matematică şi l-a lăudat la o întâlnire de promoţie, unde ambii fuseseră ţinta unor ironii din partea colegilor noştri.
            Ion MÂRZESCU, a venit cu un bagaj subţire de cunoştiinţe, cu calităţi modeste şi în plus era extrem de irascibil, aşa că avea rezultate slabe. A promovat cu foarte mare greutate, cu toate astea muncind în liceu, a terminat o facultate de inginerie mecanică şi ulterior trimis din producţie a mai absolvit o facultate economică. După pensionare şi-a completat pensia lucrând ca taximetrist şi din păcate în loc să se maturizeze odată cu trecerea timpului, el s-a imaturizat. Este valabilă la el teoria cunoştiinţelor dintr-o sferă, cu cât cunoştiinţele sunt mai reduse încap într-o sferă mai mică, sferă care are contact cu exteriorul pe o suprafaţă deasemeni mică, dacă ştii multe, contactul cu exteriorul se face pe o suprafaţă mare şi având atâtea date, devii modest, realizând câte mai ai de învăţat. Cu toate că am avut mari dificultăţi cu el după 1989, am încercat să fac o descriere obiectivă. S-a implicat în Fundaţia Nichita STĂNESCU de unde a fost înlăturat pentru că avea iniţiative şi se ducea la diverse instituţii ca presă, radio, televiziune în numele promoţiei şi a fundaţiei. Prestaţia lui sub aspect intelectual şi de imagine fiind mult sub limita acceptabilă, nu am fost de acord atât eu cât şi alţi colegi ca acest semidoct să reprezinte promoţia Nichita STĂNESCU în faţa opiniei publice, când în liceu era la coada ei, iar Nichita s-ar întoarce în mormânt. Foştii comunişti din aripa Ion ILIESCU au profitat de un astfel de om şi păcălind-o pe Mariana STĂNESCU, sora lui Nichita, au făcut o Societate Culturală Nichita STĂNESCU care să fie în mâna lor pentru motive propagandistice. Fiind extrem de activ Ion MĂRZESCU a fost folosit să facă presiuni pentru rezolvarea unor probleme, deoarece prezenţa lui enerva în aşa măsură pe cei la care solicita ceva, încât acestia ca să nu-l mai vadă făceau tot posibilul să rezolve ceva. De la rolul de pion otrăvit, până la pretenţia lui că fără el casa natală a lui Nichita nu ar fi fost răscumpărată e cale foarte lungă. Când la Liceul I. L. CARAGIALE a fost organizată o manifestaţie despre Nichita şi Ion MĂRZESCU a fost cel care a condus şedinţa am crezut că o să fac o criză, dar am spus Tatăl Nostru şi m-am rugat să am răbdare şi să nu plec, deoarece copii ar fi rămas cu o impresie proastă. În clipele acelea grele pentru mine, mi-am amintit de faptul că trăiesc aceeaşi dramă ca o femeie violată ale cărei gemete violatorul le interpretează ca semne de plăcere. Am fost mereu de acord cu lucrurile pozitive şi cu puterea lui de muncă eliberată din dorinţa de a rămâne în istoria Ploieştiului, dar nu am priceput de ce colegii lui Ion GROŞESCU sau Sergiu BĂICOIANU nu îl ţin la locul lui şi nu chiar în faţă unde efectiv îi face de râs aruncând o umbră şi asupra lui Nichita. La o emisiune pentru radio unde am fost invitat într-un grup printre care figura Sergiu BĂICOIANU, un băiat educat şi un intelectual, fiindcă nu a fost invitat, Ion MÂRZESCU a intrat provocând un scandal penibil, mai ales pentru noi faţă de realizatori, după care le‑am spus lui Ion GROŞESCU şi directorului bibliotecii Nicu BOARU ... uite de ce nu se poate lucra cu MÂRZESCU ...
            Ştefan CAZACU, handicapat de o pregătire anterioară subţire şi o anumită lentoare în gândire, dacă îl lăsai foarte mult să se gândească reuşea (ştiu asta de la orele de meditaţie la matematică pa care le conduceam prin rotaţie cu CRISTIAN Ion, DUMITRU Vicenţiu, PETRESCU Mircea,  Bebe STĂNESCU şi eu, Mircea GOCIMAN, de luni până vineri). Era un coleg simpatic, haios şi faptul că făcea parte din alte etnii, fiind ţigan, nu a prezentat vreo problemă, toţi ţineam la el şi îl menajam la maximum. A terminat facultatea de silvicultură şi a făcut patru băieţi. La una din întâlnirile Trimestriale începute prin anul 2001, ne-a uluit prin ce a spus şi modul în care s-a comportat. Are patru băieţi realizaţi acceptabil profesional, doi dintre ei cu studii superioare.
            Valentin DUNGĂ, provenea dintr-o familie destrămată, juca fotbal la rafinăria Vega pentru a supravieţui, era un copil destul de inteligent, dar nu suficient pentru a compensa faptul că nu învăţa nimic acasă. S-a retras în clasa 10-a de la liceu şi s-a angajat la rafinăria Vega. A decedat prin anii 80 ca urmare a unei arterite, aceeaşi boală cu a profesorului Andrei VIJOLI şi a mea.
            Aceşti colegi ai noştrii erau nişte copii simpatici, minunaţi, complet integraţi în clasă, datorită faptului că aveau aceste slăbiciuni, erau sprijiniţi şi protejaţi. Oaia neagră a clasei era Ion MITROIU care avea un comportament infantil, enerva pe toată lumea şi puţini din clasă nu l-au bătut, bătaie prietenească, colegială, fără ranchiună din partea nimănui. Dar ceea ce este foarte importatnt, cu toate că glumele lui proaste le făcea şi cu cei din alte clase, ei nu aveau voie să-l bată.
            Existau oi negre şi în clasele A şi B, dar problemele lor se rezolvau în clasele respective, comportamentul între clase era nescris, dar menţinut cu stricteţe şi spre mândria noastră sau poate din cauza amneziei mele nu-mi aduc aminte de evenimente neplăcute între clase. Cei de la A mă prindeau uneori la sfârşitul recreaţiei şi mă tineau la ei în clasă ca să întârzii la ore, mai ales că eu ţineam condica şi dădeam absenţii. Lucrul acesta mi-l făceau însă bunii mei prieteni Mili ANGELESCU coleg de bancă în primii trei ani de liceu, Fredi MERTL colegul meu de la volei, Gigel GEORGESCU colegul meu de la baschet. Şi când venea profesorul la ei în clasă îi spuneau să mă dea afară că nu mai vreau să plec de la ei. Profesorii mă cunoşteau însă bine, eram printre premianţi, jucam în echipa de volei a liceului şi uneori acei profesori îmi spuneau să mă scuz la mine în clasă că am fost reţinut de ei. Odată când gluma a durat cam mult, dirigintele lor, distinsul profesor Costel IONESCU, a mers cu mine personal la clasă să mă scuze, aveam dirigenţia cu profesorul Nicolae SIMACHE care era un om minunat, dar la capitolul glume cu elevii nu stătea prea bine, chiar deloc.
            Un caz deosebit a fost Valeriu STOICA băiatul unui securist, secretarul organizaţiei de bază UTM pe liceu, un comunist convins, care l-a reclamat pe profesorul de română Constantin RÂPEANU, un idol al nostru, fiindcă ştiam că fusese în facultate preşedintele studenţilor români, iar metodele lui de predare erau strălucite, la fel corectitudinea cu  care aprecia notele. Era singurul profesor care ne dădea un subiect despre care trebuia să vorbim liber, ne punea să învăţăm poezii, după care ne explica cum să le recităm, ne vorbea cu căldură despre oamenii mari ai noştri pe care îi cunoscuse, ca Nicolae IORGA etc. În primul semestru al acelui an făcusem româna cu profesorul Gheorghe MILICA şi cum în perioada aceea trăgea clopotele tare de tot pentru comunişti, am făcum multe lucruri politice şi mai puţină română ( după ce a fost dat afară din partid, MILICA a devenit dintr-odată mare dizident). Un exemplu de comportament l-a povestit Gelu TĂNĂSOIU fratele lui Igor TĂNĂSOIU colegul nostru, aflând că Igor a fost arestat la Galaţi pentru activitate subversivă, Milica nu l-a mai primit la ore pe Gelu, l-a batjocorit în faţa clasei şi numai intervenţia directorului VIJOLI a aplanat lucrurile, câinii partidului erau puşi să muşte şi apoi daţi afară. În prima oră profesorul Constantin RĂPEANU a luat câteva caiete cu notiţe şi în următoarea ne-a spus că o să facem mai multă română şi mai puţină politică. În vacanţă am fost convocat la secţia de învăţământ împreună cu Ştefan LUCINESCU şi Puşu CRICOVEANU, ni s-a citit o reclamaţie cu ce spusese prof. RÂPEANU, am fost întrebaţi dacă este adevărat şi ni s-a spus să confirmăm în scris. Cel care a citit reclamaţia a lăsat-o pe masă şi după ce ne-a rugat să nu cumva să vorbim între noi şi să nu  povestim la cineva de acasă, că ne elimină din toate şcolile din ţară, a ieşit puţin din sală suficient ca eu să mă ridic şi să văd că reclamaţia era semnată de Valeriu STOICA. Tot ce am făcut a fost să declar că ceea ce ni s-a citit este adevărat, ca nu cumva să fiu eu acuzat vreodată că am făcut reclamaţia iniţială. Profesorul RÂPEANU a fost mutat la altă şcoală, mai târziu arestat, iar la o şedinţă la sectorul UTM cineva s-a scăpat că acţiunea a fost luată ca urmare a reclamaţiei unor elevi şi a nepotului lui, Valeriu RÂPEANU care îl crescuse. Profesorul de franceză George Iancu GHIDU mi-a povestit că a dus un manuscris la Valeriu RÂPEANU, pe vremea când era director de editură, a fost primit politicos, dar după ce a plecat a afirmat în redacţie că o să-l publice pe reacţionarul ăsta la paştele cailor şi un alt fost elev al lui prezent la discuţie i-a telefonat spunândi-i adevărul ca să nu-şi facă cumva speranţe.
            Cel mai rău, un nemernic, un criminal, a fost colegul nostru Titus COIFAN, absolvent ulterior al medicinii şi şeful staţiei de salvare de la Suceava. După cum a rezultat din ce ne-au povestit colegii noştri care au făcut puşcărie după absolvirea liceului sau chiar în timpul ei (Jean-Claude RĂDULESCU, Florin POPESCU, Ion POENARU, Săndel SĂVULESCU, Paul MORCOVESCU), cât şi a altora care au scăpat ca prin minune fiindcă nu au participat (Cristea MĂLDĂRESCU, profesor la universitatea din Bucureşti la catedra de Geologie, s-a răzgândit în ultimul moment), COIFAN îi racola pentru o organizaţie subversivă, îi chema la şedinţele acesteia, după care îi reclama la securitate. Toţi au făcut legătura evenimentelor prin faptul că au fost contactaţi de COIFAN, iar pentru faptul că la sfârşitul anchetei au fost puşi să-şi rescrie toate declaraţiile fără însă a-l mai menţiona pe Titus COIFAN. Ulterior am aflat că mama lui COIFAN lucra la Securitate şi acest lucru explică acest comportamant criminal. Oricum, după terminarea licaeului nu a venit la vreo întâlnire de promoţie şi nu a avut relaţii cu vreun coleg de liceu.
            Îmi cer iertare pentru faptul că voi citi cele câteva cuvinte aşternute pe hârtie, pe care le-am scris cu mare greutate, întrerupt de lacrimile pe care nu le puteam opri.  Nu sunt convins că voi reuşi să termin ce mi-am propus să spun, aşa că vă asigur că intenţionez să spun numai lucruri minunate despre cel mai cald, bun şi adevărat prieten al meu, Stelică BORDEANU, de la care, cu regret, ne luăm rămas bun astăzi, în mod cu totul neaşteptat, prea devreme, ca urmare a loviturilor vieţii, ale cărei valuri nu l-au ocolit.
            Am cumpănit mult, dacă trebuie să spun în faţa dumneavoastră câteva vorbe sau să păstrez în mine gândurile bune despre Stelică, bunul, marele şi eternul meu prieten, un om de o rară frumuseţe interioară. După multe momente de ezitare, am considerat că nu este drept să-i fac unui prieten de calibrul lui Stelică o aşa de mare nedreptate, lăsându-l să plece dintre noi fără să spun nimic despre el, despre micile şi simpaticele lui defecte, dar mai ales despre marile lui calităţi, care în mod cert l-au făcut să fie atât de apreciat şi îndrăgit de toată lumea.
            Am fost colegi de liceu în Promoţia 1952 Nichita STĂNESCU în Ploieşti, ca şi mine, a avut privilegiul de a fi coleg şi prieten cu marele poet Nichita STĂNESCU, care îi aprecia latura umoristică tipic ploieşteană. Am parcurs împreună, cot la cot, câţiva ani de facultate, am locuit vreo patru ani în aceeaşi mică încăpere cu un pat îngust, pe strada Aviator Mircea ZORILEANU, în cartierul mirific Domenii, unde virţuiau şapte studenţi în trei camere. Cu toate că nu era un mare fan al mişcării, am fost coleg cu Stelică în echipa de handbal al claselor X ale Liceului Ion Luca CARGIALE din Ploieşti şi câte nu am făcut împreună.
            În anul 1948 la cel mai draconic examen de admitere în liceu, la care au participat 600 de candidaţi pentru 120 de locuri, unde din cinci elevi patru au fost eliminaţi, Stelică a fost singurul care la lucrarea scrisă la matematică, a rezolvat integral cele trei probleme, primind singura notă de 10 de la severul profesor Ion Th. GRIGORE. Fiul a doi învăţători, Stelică  primise o educaţie severă, solidă, care şi-a pus amprenta asupra comporatmentului său de elev, student şi adult.
        Am savurat împreună primele succese la examenele din Politehnică şi am suferit la prima corijenţă, datorată severului profesor de Matamatici Speciale Nae CIORĂNESCU, învăţând împreună în vacanţa de vară pentru restanţă. Împreună cu mulţi alţi prieteni, am dansat, am băut uneori mai mult decât se cuvenea, ne-am încercat norocul la loto, la pronosport, am jucat table, şah, poker, licitaţie, 66 sau bridge. Am fost împreună la meciuri de fotbal, de rugby, de volei sau basket. Am fost pentru prima dată la cursele hipice unde, ca toţi ageamii, am cîştigat şi cu banii obţinuţi am tras un chef la Bufetul de pe Şoseaua Kiseleff. Ne-am făcut nenumărate şotii, mai mărunte sau mai dure, fără să ne supărăm prea tare unul pe celălalt şi ceea ce este foarte important, nu am avut vreodată divergenţe majore, comportamnetale, materiale sau politice. Îi spuneam că rar am văzut un puturos atât de inteligent ca el şi era foarte amuzat, fără să se supere vreodată, fiindcă era dotat cu un puternic şi rafinat simţ al umorului de la care nu a abdicat vreodată.
            Când unul din noi mergea la Ploieşti, trecea pe la părinţii celuilalt, de la care lua pachete cu alimente şi îi minţea, ca bătrânii să fie fericiţi că odraslele lor o duc bine şi sunt cei mai grozavi studenţi din Bucureşti. În anul când dintr-o idee super trăznită, am făcut un chef cu banii de lemne împreună cu toţi şapte locatarii din Starda Mircea ZORILEANU, ne sculam dimineaţa într-un ger de nedescris, râzând unul de altul, fiindcă aveam ţurţuri de gheaţă la gură, noroc că am avut parte de o iarnă uşoară, fiindcă poate Dumnezeu se amuza de şotiile noastre copilăreşti şi şi-a făcut milă de noi cu o iarnă blândă.
            Când a trecut la ASE, unde a intrat într-o grupă extraordinară, mă rugam la Dumnezeu pentru fiecare examen ca să nu îi prindă cum copiau, deoarece aveau un mecanism strălucit pus al punct de păcălire a profesorilor, dar dacă ar fi fost prinşi totul se putea solda chiar cu exmatricularea. Nu copiau fiindcă nu ar fi putut promova examenele, ci dintr-un motiv pur sportiv, din dorinţă de competiţie şi senzaţii tari. Din aceleaşi motive, în timp ce susţinea Examenul de Stat, am fost diminaţa la o biserică din Ploieşti şi am aprins o lumânare, iar bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi totul s-a terminat cu bine.
            Am trăit împreună momente aventuroase, cum se puteau trăi la vârsta din jurul a 20 de ani şi ne-am amintit mereu cu nostalgie de succesele şi eşecurile noastre din acea perioadă. Nu am fost două uşi de biserică, dar una peste alta ne-am văzut de treabă şi după absolvirea studiilor, am ajuns oameni de bază şi specialişti recunoscuţi la servici unde colegii ne-au iubit. Am ajuns la această maturitate deoarece am trecut prin toate, le-am făcut pe toate, dar cu măsură şi mai ales cu frica lui Dumnezeu, pe care cred că nu l-am dezamăgit.
            Primul om căruia i-a prezentat-o pe viitoarea soţie am fost eu şi când, cu spontaneitatea mea recunoscută, am luat-o în braţe pe Margareta şi am sărutat-o pe obraz, decretând poate nu extrem de politicos:
Stelică asta îmi place foarte mult! Margareta, o tânără frumoasă şi sfioasă, s-a înroşit pâna în vârful urechilor, iar Stelică a explodat de bucurie fiindcă ştia că eu sunt sincer.  La nunta lor, am trăit momente extraordinare, de o căldură ne întâlnită vreodată, fiindcă prietenul meu lua de nevastă pe femeia pe care a iubit-o şi care îl iubea, s-au luat deoarece se meritau unul pe altul, făcând fericiţi pe cei trei părinţi care îşi iubeau copii.
Cum aşi fi putut să-mi permit să nu vă spun aceste câteva lucruri leagte de bunul meu prieten, care astăzi ne părăseşte, din păcate prea devreme şi pe neaşteptate. Să ne gândim cât mai des la el, ca să simtă de acolo, de sus, că nu a trăit în zadar. Se spune că dacă ai un prieten adevărat nu ai trăit degeaba, iar Stelică are mulţi prieteni adevăraţi, fiind unul dintre cei mai iubiţi de colegii lui de liceu, de facultate şi sper că şi de servici.
Dragă Stelică, te rog să mă ierţi că am venit singur la momentul de despărţire, dar soţia mea este plecată încă din anul 2000, acolo unde te duci tu acum, iar Alexandru, fiul meu, este la Munchen, în schimb sunt împreună cu mulţi colegi de liceu, care te iubesc tot atât de mult cum te iubesc eu şi regretă faptul că ai plecat prea devreme lăsând un gol în urma ta pe care nu il vom putea umple niciodată.
Dragă Stelică, o să te port toată viaţa în sufletul meu ca pe un prieten nepreţuit, o amintire extrem de plăcută şi te asigur că în măsura posibilităţilor mele, o să încerc ca cele trei femei importante din viaţa ta, soţia, nora şi nepoata, să se lege cât mai mult între ele, spre mulţumirea ta, de acolo de sus şi mai ales în folosul lor. Le voi fi alături cu toată puterea mea, îţi promit acum, în aceste momente dramatice.
Voi cele trei la care ţinea din tot sufletul lui mare, vă doresc să treceţi peste aceste momente dificile, care din păcate nu sunt primele, iar pe el, Dumnezeu să-l aibă în paza şi să-i fie ţărâna uşoară.                                                                  
Mircea GOCIMAN
Discursul nu l-am mai citit pentru că nu m-a lăsat Mircea Petrescu spunând că cui îi arde de asta ! Îmi pare foarte rău că nu l-am citit, ar fi meritat săracul atâta lucru de la mine, deaceea l-am înserat aici, măcar atâta să fac pentru El.