În anii 40-50 voleiul era en vogue în oraşul găzarilor, fiecare clasă din nivelul superior care se respecta a liceului Sfinţii Petru şi Pavel şi apoi după schimbarea numelui a liceului I. L. CARAGIALE avea cel puţin o echipă de volei care participa în campionatul liceului sau chiar în campionatul orăşenesc. Cu toate că desfăşurarea acestui campionat se făcea la provocări şi cu titlul pe masă, lupta pentru supremaţie era crâncenă, iar laurii victoriei dulci, sporiţi în ultimii ani de prezenţa în aceeaşi clădire a liceului de fete cu fani în fuste, care sporeau interesul acestor meciuri ale săptămânii.
În clasa 8-a echipa clasei C era formată din: Valerică PÂRVAN căpitan, Ştefan LUCINESCU, Mircea GOCIMAN, Dan SOLOMON, Dan POPESCU, Dorin CALOTĂ, Constantin TEODORESCU, Emil POPESCU. Din clasa 9-a, după îmbolnăvirea lui Valerică PÂRVAN, formula devine: LUCINESCU, GOCIMAN, SOLOMON, Mihai ARGHIR, CALOTĂ, TEODORESCU, POPESCU şi Nichita STĂNESCU transferat de la clasa B. Ştefan LUCINESCU devenise căpitanul echipei insă, eu am crescut mult ca valoare, compensând faptul că am început să joc mai târziu şi aveam un cuvânt greu de spus la componenţa echipei şi datorită faptului că eram prieten foarte bun şi vecin cu căpitanul. Eram colegi, prieteni, aşa că trebuia să jucăm toţi prin rotaţie, la jocuri cu echipe mai slabe acest lucru nu avea importanţă, dar aceste jocuri nu aveau spectatori şi nici impactul unor meciuri tari, echilibrate. Ca valoare Emil era ceva mai bun decât Nichita, dar mai labil în momentele dificile, intra mai uşor în panică şi în acele momente se petrecea un lucru bizar pe care nu l‑am mai văzut la alt jucător de volei. Venea la el mingia uşor, clar, se pregătea să o paseze frumos cu ambele mâini şi după pasă mingia lua o traiectorie de mingie de rugbi, pleca intr-o direcţie aleatorie. Lucrul acesta se întâmpla rar, este drept, dar se întâmpla, aşa că toată echipa trăia o stare extrem de tensionată mai ales spre sfârşitul setului. Nichita făcea greşeli mai multe la mingiile dificile, din cauza gabaritului se deplasa mai greu, deci şansa de a salva mingii în extremis era redusă, însă la mingiile obişnuite nu existau riscuri şi în plus prin felul lui deschis aducea în echipă o stare de calm, de detensionare.
Problema problemelor se punea la jocurile cu clasele mai tari, când pe de o parte principalul era să câştigăm, dar imaginea personală era şi ea importantă, la show-ul showurilor trebuiau să joace toţi şapte că una era să joci şi alta să fi rezervă. Ca să nu creem probleme jocul îl începeam alternativ cu Nini sau Emil şi pe parcurs îi mai schimbam între ei. Oricum cănd erau momente grele, tensionate, Nini era preferatul meu, pe drept, iar el ştia acest lucru. Mă duc prin anii 70 acasă la Nichita în Piaţa Amzei şi cum intru mă prezintă lui Gh. TOMOZEI care trona pe locul de cinste din casă. Nichita îl scoală şi mă aşează pe locul lui sub privirea scandalizată a lui Tom la care Nichita îi spune cu multă răbdare:
-Ascultă Tom, păi ştii tu cine este Goci ăsta, cu un semn din deget mă băga în echipa liceului, mă vedea toată lumea şi mai ales fetele, aşa că şi eu acum la rândul meu trebuie să-l tratez cu toate onorurile, mai ales că este şi cel mai bun prieten al meu din cei rămaşi la Ploieşti, că-l iubesc şi mai ales că dintre toţi măgarii mei de colegi care-mi fac morală, mă iubeşte cel mai mult … simt asta că mă ceartă mai pe departe şi cu mai mult suflet.