Prin ultimele clase de gimnaziu făcute la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, făceam desenul cu profesorul Constantin EFTIMIE, un pictor stabilit în Bucureşti, fiind singurul profesor care venea din când în când la şcoală cu automobilul propriu. Datorită comportamentului şi vocabularului său diferit de cel al marilor dascăli ai celebrului liceu, tipul era poreclit "Costică Manivelă". Cu această ocazie am aflat de la elevii mai mari, care nu îl simpatizau nici ei, că dacă vrei să faci probleme unui automobilist antipatic, îi umpli ţeava de eşapament cu cartofi şi îi creezi mari probleme funcţionale. Cum Costică Manivelă era antipatizat de toţi elevii avea parte permanent de cartofi în ţeava de eşapament cu toate apelurile disperate pe care le făcea, alternate cu ameninţări dintre cele mai teribile, dar cine-i dădea atenţie. Antipatia generală asupra profesorului a avut un efect nociv asupra mea, întrucât s-a transferat în mod nefericit împotriva materiei pe care o preda şi mi-a creat a aversiune nejustificată pentru desen pe care a trebuit în viaţa mea de inginer să o plătesc scump, cu toate că Electronica studiată de mine nu a cerut prea mult desen, însă ulterior în cercetare şi proiectare a trebuit să pun tare osu' la bătaie ca să mă aliniez la zi cu desenul. Nici dragostea deosebită a profesorului din liceu, Iosif POP, nu reuşise să-mi înlăture antipatia pentru această minunată disciplină care îmbină talentul cu munca. Culmea, că la Politehnică am făcut desenul cu fiul marelui profesor Nicolae IORGA, care era un tip distant cu studenţii şi nu a reuşit să-mi îmbunătăţească cu nimic imaginea despre dascălii acestei minunate discipline, pe care am îndrăgit-o mult prea târziu, când eram fascinat de modul magisrtal în care desenau doi dintre cunoscuţii mei, inginerul Doru MOCIORNIŢĂ şi arhitectul Radu STROIE. În liceu am avut desenatori pe Costea VIOREL care făcea caricaturi şi pe Ion CIOBANU care făcea nişte hărţi cu care-l magnetiza pe marele profesor Nicolae SIMACHE. La festivitatea de încheiere a clasei a III-a, mama a venit fiindcă a vrut să fie de faţă la luarea premiului II. Îmi aduc aminte cum la premiere, diriginta mea, distinsa doamnă PAULESCU, la înmânarea diplomei mi-a spus … şi la anul premiul I … referindu-se la faptul că cei trei monştri sacri ai premiului I (Griguţă SAVU, Puiu CONSTANTINESCU şi Radu PAPINA) dăduseră o clasă în particular, iar eu rămâneam de facto liderul clasei noastre. Acest lucru a fost zadarnic pentru ei, deoarece reforma învăţământului a unificat cele două clase III-a şi a IV-a, iar printr-un examen de admitere am intrat împreună în clasa VIII-a (A fost şansa mea ca pe lângă prieten să devin şi coleg cu Nichita STĂNESCU). În anii următori, organizarea socialistă nu a mai acordat premii, ci numai diplome, fiindcă nu se doarea a fi creaţi lideri, aceştia trebuiau să fie aleşi de partid. Numai partidul unic trebuia să decidă cine este lider şi nu criteriile de valoare, iar cel mai periculos era crearea de indivizi cu mentalitate de învingători câştigată prin lupta dreaptă arbitrată de profesori şi nu aceea de cetăţeni supuşi. După ca am luat premiul şi ne pregăteam să plecăm acasă, mama a întâlnit o fostă colegă de şcoală la care m-a lăudat ce bine învăţ şi că puteam să iau medie mult mai mare decât 8,96 pe care o obţinusem, dacă nu mă pocea la desen unul Costică Manivelă. Doamna respectivă a început să râdă cu poftă, spunându-i mamei că respectivul este chiar soţul ei, dar să nu-şi facă probleme că aşa este el şi ştia dinainte de porecla pe care o ducea de coadă. Curând a apărut şi el, a cunoscut-o pe mama şi chiar ne-a condus acasă cu celebra lui maşină, iar mama i-a oprit la masă unde s-a întreţinut amical cu tata, fiindcă aveau o pasiune comună, tata era şofer.