Constantin Zaharescu -
Moaţă
Primul profesor care m-a
introdus în fascinanta lume
a tehnicii şi mi-a transmis dragostea pentru ea a fost domnul
Constantin
ZAHARESCU, poreclit de elevii mai mari Moaţă. Moaţă era
destul de înalt, motiv pentru care stătea cam aplecat, purta
o pereche de
ochelari cu dioptrii mari şi avea un aer distrat, aşa cum îi
stătea
bine unui om de ştiinţă, era un tip jovial, fără însă
să mi-l amintesc râzând vreodată din tot sufletul.
Era un dascăl
de mare clasă şi calibru, care explica rar, extrem de clar, subliniind
ideile mai delicate prin repetarea lor, punând chiar pe
elevii mai buni,
printre care eram şi eu, să le repete. Zăbovea răbdător
asupra experienţelor din laborator, iar după reuşita lor îi
apărea
un zâmbet discret în colţul gurii, pe care
îl retrăgea imediat ce
îşi dădea seama că a fost remarcat de elevi. În
timp ce explica,
lua permanent pulsul clasei, prin urmărirea reacţiei elevilor, pentru
a se convinge dacă s-a înţeles sau nu şi corecta problema
prin
repetarea ei sau prin coborârea ritmului în care
explica. Când scăpa din
mână o eprubetă sau alt obiect, se întorcea spre
clasă făcând
o grimasă nevinovată, însoţită de gesturi prin care parcă
dorea să spună … ce să-i faci, se mai
întâmplă … Prin
modul de abordare a problemelor de tehnică în care combina
curiozitatea,
pasiunea şi munca fără limite, ne-a educat în aşa fel
încât
toţi tehnicienii seriei noastre sunt creaţia dânsului, le-a
sădit
dragostea de tehnică în suflet şi sculele de abordare la
îndemână.
Am avut un statut deosebit la dânsul, deoarece
eram coleg de clasă
cu Marin băiatul cel mare cu care eram şi bun prieten, deoarece Moţişor
era un băiat deştept, simpatic şi bun coleg. Examina deobicei mai
mulţi elevi pe care-i scotea la tablă şi dacă unul nu răspundea
satisfăcător la o întrebare, aceasta era adresată
următorului,
iar dacă nici unul din cei ascultaţi nu răspundea corect
întreba
clasa, iar dacă numărul celor care ştiau îl nemulţumea,
explica dânsul problema cu multă răbdare, după care relua
examinarea. Pretindea o disciplină exagerată, susţinea că
numai într-o atmosferă de bibliotecă se pot asimila
cunoştiinţele
frumoase, dar dificile, ca fizica sau chimia. Pe mine personal,
profesorul m-a
fascinat cu calităţile şi defectele dânsului şi mă pot
mândrii că am obţinut în toată cariera mea de elev
sau student
numai nota maximă la fizică. Prin exemplul personal ne-a iniţiat
în tainele fizicii şi chimiei, dar ceea ce este mai
important, ne-a obişnuit
cu munca, ne-a ordonat sistemul de gândire,
inoculând în mulţi dintre
noi dragostea şi pasiunea pentru aceste discipline.
Moaţă a dat teoretic mulţi de 10 elevilor săi fiindcă
totdeauna după examinare, din dorinţa de a aprecia cât mai
corect
cunoştiinţele prin nota acordată, monologul care se desfăşura
într-o linişte de catedrală începea cam aşa:
- Păi, frate dragă, eu
ţi-aş da
nota 10, dar ce zice clasa ? … şi se încheia prin
…
- Vezi colegul dumitale a
mai mişcat ceva, se
vede că măcar a avut bunăvoinţă (şi colegul care
nu prea ştiuse mare lucru, se umfla în acest timp
în pene plin de sperantă)
… uite, ţie îţi dau 3 şi lui 4.
Cu toate că aveam
în clasă trei monştri
sacri SAVU, CONSTANTINESCU şi PAPINA care luau 10 fără probleme,
fiind ascultaţi destul de sumar, sunt convins că ştiam la fizică
cel mai bine din clasă, iar profesorul era de aceeaşi părere, pe
mine mă asculta totdeauna împreună cu Marin fiul lui, dar la
despicarea firului de păr în patru. Dacă eu ştiam perfect
luam
10 şi Moţişor lua 9, dacă din delicateţe pentru
prietenul meu săream un mic amănunt şi Moţişor îl
ştia, luam amândoi nota 10. Când am povestit acest
lucru la sărbătirirea
a 30 de ani de la săvârşirea liceului, profesorul a fost
foarte
amuzat, m-a întrerupt cu rugămintea de a da unele amănunte
suplimentare. Corectarea tezelor se făcea acasă cu un fast deosebit,
deoarece profesorul avea un plan al clasei după care aranja tezele
într-o
cameră, pentru a le compara ca să observe dacă s-a copiat.
La examenul de admitere în liceu, din cei peste
600 de candidaţi,
am fost singurul care a primit nota 10 de la profesorul ZAHARESCU.
În examen au
mai primit nota 10 doi elevi examinaţi într-o serie de domnul
profesor de
matematică Ion GRIGORE, Uwe ZARGES geniul promoţiei noastre şi
Marin ZAHARESCU, din cauză că tatăl nu a vrut să-şi
examineze propriul fiu.
Dintre întâmplările deosebite
îmi amintesc de un mare scandal
provocat de dânsul la clasa B când
neavând cretă a chemat directorul
liceului, Andrei VIJOLI, iar după o discuţie aprinsă la nivelul
temperamentului său coleric, a spus că nu mai poate ţine lecţia
la clasă, cu toate că printre ei se număra băiatul lui
Marin. A luat catalogul şi pălăria ca să plece … stupoare,
sub pălărie se afla chiar incriminata cretă buclucaşă,
aşa că şi-a revenit subit cerând scuze directorului şi a
continuat ora. Prin clasa a III-a cineva a făcut o comicărie care a
declanşat un val isteric de râs ce nu contenea, enervat a
scos la tablă
tot comitetul clasei, printre care mă număram, şi cum acesta nu
s-a putut elibera de hazul general au fost eliminaţi o
săptămână
în corpore. La intervenţia dirigintei Licuţa PAULESCU,
pedeapsa a
fost redusă prin eliminarea numai la orele de fizică, dar este
remarcabil faptul că în acele ore profesorul a făcut numai
recapitulare, fără să treacă la lecţii noi. Când
dibuia un elev care nu ştia nici lecţia la zi şi era deficitar cu
lucrurile elementare se descărca aruncând invective la adresa
acestuia,
lui Dinu MIHĂILESCU îi spune odată … vidanjeur de
privăţi
o să ajungi … iar acesta a devenit doctor în
medicină veterinară
şi este cel mai mare importator de medicamente pentru animale din
România.
Ca urmare a unei mode stupide lansată de inginerii
petrolişti,
părinţii din dragoste pentru progeniturile lor, se mutau la Bucureşti
în ultimul an de liceu pentru ca odraslele lor să facă
facultatea în
condiţii optime. Moaţă s-a sacrificat pentru băieţii
lui plecând de la Ploieşti, unde era un monstru sacru
intangibil din punct
de vedere profesional şi a plecat la Bucureşti unde a devenit un
profesor oarecare, deoarece nici elevii nu erau de calitatea celor din
Ploieşti,
nepredând la vreunul din marile licee ale capitalei, ci acolo
unde a apucat un
loc. După ce a lăsat corijent şi apoi repetent pe un nepot al lui
chivu stoica, unul din liderii comunişti ai vremii, a fost aruncat la
un
liceu industrial la marginea capitalei, fiindcă aşa reprimau
puternicii vremii oamenii care nu se supuneau necondiţionat mofturilor
şi prostiei membrilor numeroasei lor familii, ieşind la pensie cu un
mare cui în suflet, acela de a nu avea cui să transmită
dragostea
şi înţelegerea pentru fizică şi chimie, obiectele care
îi
aduseseră atâta bucurie la Ploieşti. Pentru acest motiv venea
cu mare
plăcere la reuniunile seriilor din acest oraş, unde a fost respectat
şi venerat de nişte copii care îi erau datori, fiindcă
profesorul de excepţie, făcuse un cuplu cu generaţii de excepţie
spre bucuria ambelor tabere şi în folosul general.
Când în anul 1987
l-am invitat telefonic să participe la reuniunea a 35-a, am avut cu
dânsul
o discuţie profundă şi sfâşietoare, parcă presimţind
că este ultima. Mi-a făcut o serie de confesiuni care m‑au
impresionat până la lacrimi, după care m-a rugat să transmit
colegilor lui şi ai mei:
- Să rămâneţi
toată viaţa
aceeaşi copii buni care aţi bucurat şi luminat inimile
bătrânilor
voştri profesori.
Aceste cuvinte au declanşat
în sală un val
de entuziasm care s-a îndreptat către Moţişor, care a fost
rugat
să transmită pulsul acelei atmosfere creată de mesajul
bătrânului
nostru dascăl, care urma să se săvârşească în
curând
cu gândul la vremurile lui bune din Ploieşti, la Liceele
Sfinţii
Petru şi Pavel, apoi Ion Luca CARAGIALE.