Primul profesor care m-a introdus în fascinanta lume a tehnicii şi mi-a transmis dragostea pentru ea a fost domnul Constantin ZAHARESCU, poreclit de elevii mai mari Moaţă. Moaţă era destul de înalt, motiv pentru care stătea cam aplecat, purta o pereche de ochelari cu dioptrii mari şi avea un aer distrat, aşa cum îi stătea bine unui om de ştiinţă, era un tip jovial, fără însă să mi-l amintesc râzând vreodată din tot sufletul. Era un dascăl de mare clasă şi calibru, care explica rar, extrem de clar, subliniind ideile mai delicate prin repetarea lor, punând chiar pe elevii mai buni, printre care eram şi eu, să le repete. Zăbovea răbdător asupra experienţelor din laborator, iar după reuşita lor îi apărea un zâmbet discret în colţul gurii, pe care îl retrăgea imediat ce îşi dădea seama că a fost remarcat de elevi. În timp ce explica, lua permanent pulsul clasei, prin urmărirea reacţiei elevilor, pentru a se convinge dacă s-a înţeles sau nu şi corecta problema prin repetarea ei sau prin coborârea ritmului în care explica. Când scăpa din mână o eprubetă sau alt obiect, se întorcea spre clasă făcând o grimasă nevinovată, însoţită de gesturi prin care parcă dorea să spună … ce să-i faci, se mai întâmplă … Prin modul de abordare a problemelor de tehnică în care combina curiozitatea, pasiunea şi munca fără limite, ne-a educat în aşa fel încât toţi tehnicienii seriei noastre sunt creaţia dânsului, le-a sădit dragostea de tehnică în suflet şi sculele de abordare la îndemână.
            Am avut un statut deosebit la dânsul, deoarece eram coleg de clasă cu Marin băiatul cel mare cu care eram şi bun prieten, deoarece Moţişor era un băiat deştept, simpatic şi bun coleg. Examina deobicei mai mulţi elevi pe care-i scotea la tablă şi dacă unul nu răspundea satisfăcător la o întrebare, aceasta era adresată următorului, iar dacă nici unul din cei ascultaţi nu răspundea corect întreba clasa, iar dacă numărul celor care ştiau îl nemulţumea, explica dânsul problema cu multă răbdare, după care relua examinarea. Pretindea o disciplină exagerată, susţinea că numai într-o atmosferă de bibliotecă se pot asimila cunoştiinţele frumoase, dar dificile, ca fizica sau chimia. Pe mine personal, profesorul m-a fascinat cu calităţile şi defectele dânsului şi mă pot mândrii că am obţinut în toată cariera mea de elev sau student numai nota maximă la fizică. Prin exemplul personal ne-a iniţiat în tainele fizicii şi chimiei, dar ceea ce este mai important, ne-a obişnuit cu munca, ne-a ordonat sistemul de gândire, inoculând în mulţi dintre noi dragostea şi pasiunea pentru aceste discipline.
            Moaţă a dat teoretic mulţi de 10 elevilor săi fiindcă totdeauna după examinare, din dorinţa de a aprecia cât mai corect cunoştiinţele prin nota acordată, monologul care se desfăşura într-o linişte de catedrală începea cam aşa:
- Păi, frate dragă, eu ţi-aş da nota 10, dar ce zice clasa ? … şi se încheia prin …
- Vezi colegul dumitale a mai mişcat ceva, se vede că măcar a avut bunăvoinţă (şi colegul care nu prea ştiuse mare lucru, se umfla în acest timp în pene plin de sperantă) … uite, ţie îţi dau 3 şi lui 4.
Cu toate că aveam în clasă trei monştri sacri SAVU, CONSTANTINESCU şi PAPINA care luau 10 fără probleme, fiind ascultaţi destul de sumar, sunt convins că ştiam la fizică cel mai bine din clasă, iar profesorul era de aceeaşi părere, pe mine mă asculta totdeauna împreună cu Marin fiul lui, dar la despicarea firului de păr în patru. Dacă eu ştiam perfect luam 10 şi Moţişor lua 9, dacă din delicateţe pentru prietenul meu săream un mic amănunt şi Moţişor îl ştia, luam amândoi nota 10. Când am povestit acest lucru la sărbătirirea a 30 de ani de la săvârşirea liceului, profesorul a fost foarte amuzat, m-a întrerupt cu rugămintea de a da unele amănunte suplimentare. Corectarea tezelor se făcea acasă cu un fast deosebit, deoarece profesorul avea un plan al clasei după care aranja tezele într-o cameră, pentru a le compara ca să observe dacă s-a copiat.
            La examenul de admitere în liceu, din cei peste 600 de candidaţi, am fost singurul care a primit nota 10 de la profesorul ZAHARESCU. În examen au mai primit nota 10 doi elevi examinaţi într-o serie de domnul profesor de matematică Ion GRIGORE, Uwe ZARGES geniul promoţiei noastre şi Marin ZAHARESCU, din cauză că tatăl nu a vrut să-şi examineze propriul fiu.
            Dintre întâmplările deosebite îmi amintesc de un mare scandal provocat de dânsul la clasa B când neavând cretă a chemat directorul liceului, Andrei VIJOLI, iar după o discuţie aprinsă la nivelul temperamentului său coleric, a spus că nu mai poate ţine lecţia la clasă, cu toate că printre ei se număra băiatul lui Marin. A luat catalogul şi pălăria ca să plece … stupoare, sub pălărie se afla chiar incriminata cretă buclucaşă, aşa că şi-a revenit subit cerând scuze directorului şi a continuat ora. Prin clasa a III-a cineva a făcut o comicărie care a declanşat un val isteric de râs ce nu contenea, enervat a scos la tablă tot comitetul clasei, printre care mă număram, şi cum acesta nu s-a putut elibera de hazul general au fost eliminaţi o săptămână în corpore. La intervenţia dirigintei Licuţa PAULESCU, pedeapsa a fost redusă prin eliminarea numai la orele de fizică, dar este remarcabil faptul că în acele ore profesorul a făcut numai recapitulare, fără să treacă la lecţii noi. Când dibuia un elev care nu ştia nici lecţia la zi şi era deficitar cu lucrurile elementare se descărca aruncând invective la adresa acestuia, lui Dinu MIHĂILESCU îi spune odată … vidanjeur de privăţi o să ajungi … iar acesta a devenit doctor în medicină veterinară şi este cel mai mare importator de medicamente pentru animale din România.
            Ca urmare a unei mode stupide lansată de inginerii petrolişti, părinţii din dragoste pentru progeniturile lor, se mutau la Bucureşti în ultimul an de liceu pentru ca odraslele lor să facă facultatea în condiţii optime. Moaţă s-a sacrificat pentru băieţii lui plecând de la Ploieşti, unde era un monstru sacru intangibil din punct de vedere profesional şi a plecat la Bucureşti unde a devenit un profesor oarecare, deoarece nici elevii nu erau de calitatea celor din Ploieşti, nepredând la vreunul din marile licee ale capitalei, ci acolo unde a apucat un loc. După ce a lăsat corijent şi apoi repetent pe un nepot al lui chivu stoica, unul din liderii comunişti ai vremii, a fost aruncat la un liceu industrial la marginea capitalei, fiindcă aşa reprimau puternicii vremii oamenii care nu se supuneau necondiţionat mofturilor şi prostiei membrilor numeroasei lor familii, ieşind la pensie cu un mare cui în suflet, acela de a nu avea cui să transmită dragostea şi înţelegerea pentru fizică şi chimie, obiectele care îi aduseseră atâta bucurie la Ploieşti. Pentru acest motiv venea cu mare plăcere la reuniunile seriilor din acest oraş, unde a fost respectat şi venerat de nişte copii care îi erau datori, fiindcă profesorul de excepţie, făcuse un cuplu cu generaţii de excepţie spre bucuria ambelor tabere şi în folosul general. Când în anul 1987 l-am invitat telefonic să participe la reuniunea a 35-a, am avut cu dânsul o discuţie profundă şi sfâşietoare, parcă presimţind că este ultima. Mi-a făcut o serie de confesiuni care m‑au impresionat până la lacrimi, după care m-a rugat să transmit colegilor lui şi ai mei:
- Să rămâneţi toată viaţa aceeaşi copii buni care aţi bucurat şi luminat inimile bătrânilor voştri profesori.
Aceste cuvinte au declanşat în sală un val de entuziasm care s-a îndreptat către Moţişor, care a fost rugat să transmită pulsul acelei atmosfere creată de mesajul bătrânului nostru dascăl, care urma să se săvârşească în curând cu gândul la vremurile lui bune din Ploieşti, la Liceele Sfinţii Petru şi Pavel, apoi Ion Luca CARAGIALE.