Discurs la sărbătorirea împlinirii vârstei de 90 de ani a Profesorului George Iancu GHIDU

            Ne-a fost sortit nouă celor prezenţi astăzi 20 iulie 1995 la Fundaţia Nichita STĂNESCU din Ploieşti, de către bunul Dumnezeu, şansa de a trăi un eveniment de înaltă intensitate emoţională, o bucurie cu amplitudini deosebite, produse de sărbătorirea împlinirii venerabile vârste de 90 de ani de către distinsul profesor de limba franceză Domnul George Iancu GHIDU.
            Distins auditoriu, vă rog să-mi permiteţi ca moment introductiv al emoţionentei sărbătoriri de astăzi, să vă prezint pe Domnul Profesor George Ianco GHIDU văzut de Mircea GOCIMAN elev al liceelor Sfinţii Petru şi Pavel şi Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti în perioada 1945-1952 cu note la limba franceză 8 sau 9 şi de inginerul Mircea GOCIMAN care a avut contacte cu domnul profesor ca organizator al întâlnirilor promoţiei 1952 şi cu alte ocazii. Veţi urmări deci imaginea unui profesor văzută de un elev dintre primii doi-trei din clasă care nu a avut niciodată sentimentul de teamă faţă de profesor, pe de o parte datorită faptului că subjugat de imaginea profesorului a învăţat cu dragoste şi furie limba franceză şi pe de alta, fiindcă era convins ca noi toţi colegii că va fi apreciat corect de profesor, sever la note, care nu dădea 10 decât celor care meritau, iar aceştia erau cei care învăţau franceza acasă şi intr-adevăr aveau o clasă deasupra noastră a celorlalţi. În Ploieşti au existat profesori de certă valoare, profesori ale căror calităţi intelectuale le confereau o autoritate indiscutabilă, alături de unii mai modeşti profesional, dar asprii la disciplină sau alţii bine pregătiţi profesional, dar slabi pedagogi.
            Învăţământului ploieştean i-a fost destinat să beneficieze de un profesor în accepţiunea plenară a cuvântului, la care se îmbinau armonios cunoştiinţele plus o mare pasiune pentru limba franceză cu o structură pedagogică de educator deosebită, amplificate de dragostea pentru elevi, o mare fineţe intelectuală, exemplu de modestie, moderaţie şi bun gust, la care s-a adăugat exemplul personal, şi nu pe ultimul plan faptul că era comsiderat un arbitru al eleganţei, fiind întotdeauna impecabil îmbrăcat. Felul în care s-a impus nouă elevilor a fost făcut prin personalitatea sa, fără să se încrunte sau să ridice tonul, ci în mod firesc, deoarece respectul datorat profesorului s-a transformat în admiraţie sau chiar fascinaţie. Acesta este stimat auditoriu imaginea pe care cu drag au păstrat-o în sufletul lor elevii, pe care au transmis-o familiilor lor şi pe care au adus-o aici, imaginea Profesorului George Iancu GHIDU.
            Şi vă asigur domnule profesor, că odată cu trecerea timpului de această imagine, de aceste amintiri, ne simţim din ce în ce mai legaţi, iar faptul că aţi fost exigent cu noi este unul din principalele motive ale reuşitelor noastre în viaţă. Atunci în copilăria noastră numai dumneavoastră ştiaţi că toate proiectele unui copil se formează la vârsta şcolară în faza lor virtuală, iar în cursul vieţii nu facem altceva decât să derulăm ceea ce am construit cu mare migală în tinereţe şi aţi avut grije să ne îndrumaţi cum să facem ghemul proiectelor noastre de viitor ca la maturitate să nu se încurce. Cei care au avut şansa să vă fie elevi au pornit în viaţă cu un avans faţă de alţii, fiindcă ei au ştiut de la dumneavoastră că mult mai important decât rezultatele imediate este modalitatea temeinică în care te pregăteşti, este seriozitatea şi devotamentul completate cu motivaţia care te face să munceşti uşor, cu plăcere. Autoritatea unui profesor se poate extinde şi capătă contururi pentru o masă mai largă de oameni incluzând chiar elevi care nu l-au avut profesor şi alţi profesori cu condiţia de a poseda: autoritatea morală, profesională şi culturală, bazate pe o largă cultură padagogică, pasiune şi spirit de sacrificiu pentru obiectul predat. Profesorul George Iancu GHIDU le-a cumulat pe toate acestea şi în plus faţă de alţi profesori care au reuşit să ofere elevilor o temeinică informare profesională, a reuşit să facă pe elevi să înţeleagă misterul limbii franceze. Ca stăpân desăvârşit pe obiectul predat, a ştiut să aprindă în elevi imaginaţia, entuziasmul şi le-a transferat nu numai pasiunea pentru limba franceză, dar şi cheia desăvârşirii individuale convingerea că acest lucru se poate realiza numai prin muncă şi sacrificii, acesta este unul din principalele motive pentru care dânsul a rămas în memoria multor generaţii care au învăţat pe băncile liceelor Sfinţii Petru şi Pavel şi Ion Luca CARAGIALE. Mai mult, cu ocazia unei întâlniri a promoţiei 1952 Nichita STĂNESCU, ne-a povestit cu tâlc faptul că în zilele noastre un analfabet nu mai este cel care nu ştie literele, ci este acela care nu poate să se instruiască, nu are puterea să înveţe singur. Fără ostentaţie a ştiut să se apropie în mod discret de elevi devenind modelul, părintele nostru spiritual, dascălul care a realizat acest lucru în condiţii extrem de grele, într-o competiţie dură din punct de vedere valoric desfăşurată la concurenţă cu monştri sacri ai învăţământului ploieştean: Licuţa PAULESCU, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, Constantin ZAHARESCU, Nicolae LIPCAN, Constantin TAŞCĂ, Maier KÖRNER, dar mai ales Constantin RÂPEANU, Nicolae SIMACHE şi Ion GRIGORE. În activitatea didactică, şi-a dobândit o aureolă greu de imaginat la care au contribuit şi celebrele cărţi de verbe editate în numeroase ediţii pe parcursul unei jumătăţi de secol, fiind un exemplu pentru colegi, dar un deziderat greu de atins pentru aceştia. După absolvire, domnul profesor George Iancu GHIDU cu toate că locuieşte în Bucureşti a fost printre cei mai apropiaţi promoţiei Nichita STĂNESCU, mai ales după ce în 1977 la a 25-a aniversare de promoţie s-a alăturat cu entuziasm ideii mele îndrăzneţe, şi-a întrerupt tratamentul la Eforie, a participat la întâlnirea noastră după care s-a reîntors la tratament. Cine domnilor ar fi mai făcut un asemenea gest pe care noi nu îl putem uita vreodată ?
            Doresc să subliniez cu insistenţă că sărbătorirea noastră de astăzi nu este un eveniment de rămas bun de la acela care a fost profesorul nostru, dirigintele nostru stimat şi iubit ci mai degrabă un prilej de apropiere spirituală şi sufletească un îndemn de a fi mai uniţi în viitor, purtând mândria, dar şi răspunderea de a fi fost elevii unui ilustri dascăl, care a ştiut să ne transmită marea sa pasiune şi dragoste pentru limba franceză, convingerea că nu se poate realiza în viaţă nimic fără muncă, dar mai ales, ne-a transmis prin exemplul personal îndemnul de a fi cinstiţi, corecţi, oameni cu frica lui Dumnezeu.
            Stimate domnule profesor, sugrumat de emoţie, vă rog să-mi permiteţi ca în numele foştilor dumneavoastră elevi şi în numele tuturor participanţilor la această emoţionantă aniversare să vă urez din adâncul inimii şi având la bază profunde sentimente de admiraţie gratitudine şi dragoste la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani multă sănătate, viaţă lungă şi să vă bucuraţi în continuare de tinereţea psihică ce ne-o arătaţi, de tinereţea spirituală, a minţii, a gândirii şi să fiţi cât mai mult alături de familia dumneavoastră, de prietenii dumneavoastră, de noi cere vă cunoaştem, vă stimăm, vă preţuim şi vă iubim şi care astăzi v-am omagiat mult prea modest faţă de ce aţi fi meritat, dar am considerat că, în zona de austeritate pe care poporul nostru o traversează, sobrietatea, modestia, moderaţia, decenţa sunt mai potrivite mai ales faţă de dascălul care le-a cultivat cu atâta trudă în noi. În încheiere permiteţi-mi domnule Profesor Georeg Iancu GHIDU să mă adresez dumneavoastră cu formula pe care o folosea adresându-se foştilor săi profesori colegul nostru de liceu şi patronul nostru Nichita STĂNESCU: VĂ SĂRUT MÂNA !
            Dragi foşti elevi, rămân convins că iubitul nostru profesor George Iancu GHIDU va fi fericit ori de câte ori va auzi la capătul firului vocea unuia din elevii săi sau dacă deschizând uşa va recunoaşte pe unul dintre ei aşa că să nu facem din sărbătorirea de astăzi un unicat ci să mergem la dânsul însoţiţi de bunele sentimente pe care i le purtăm.
            Prin anii 70' am avut ocazia să învăţ limba engleză cu domnul Pompiliu DIPLAN, fratele actorului Constantin DIPLAN,  un tip ultraspecializat în metode de predare moderne care se pretindea excepţional (şi chiar era un profesor de excepţie) ... ei bine, în afară de mijloacele electronice auxiliare, metoda sa de predare nu se deosebea cu nimic de cea a profesorului GHIDU. Când i-am spus părerea mea nu a fost contrariat şi mi-a spus că îl cunoscuse pe profesor, deoarece avusese studentă pe fata lui, dar nu cunoştea amănuntul că acesta fususe un profesor de excepţie şi a fost bucuros să o afle de la mine, pe care mă aprecia în mod deosebit.
            Eram în clasa VIII-C şi în campionatul de volei al liceului jucam în prima etapă eliminatorie cu echipa clasei XI-A (Sebastian APOSTOL-CIUCIU, Sorel COLFESCU, Paul TRESTIOREANU, Traian ŞTEFĂNESCU, Mielu BOULESCU) cu echipa înscrisă în campionatul orăşenesc sub numele de AVÂNTUL şi evident cea mai valoroasă din liceu. Ultima oră dinaintea meciului era ora de dirigenţie şi profesorul GHIDU, neinteresat de evenimentele sportive nu cunoştea evenimentul, dar din atmosfera clasei a intuit ceva neobişnuit şi a aflat, iar Dan SOLOMON mai îndrâzneţ i-a mărturisit că ne e frică. Replica a căzut prompt "- Dacă vă este frică vin cu voi". În primul set cred că am făcut vreo patru sau cinci puncte, iar domnul GHIDU a suportat cu tărie toate ironiile de la ceilalţi profesori şi adversari,r la pauză a venit la noi, era roşu cu urechile albe şi ne-a spus că nu jucăm prost, dar nu ştim să luptăm. La reluare minunea s-a întâmplat, nu a mai căzut pe lângă noi nici o mingie şi cu toate că eram juliţi, sgâriaţi întrun hal fără hal, eram fericiţi după câştigarea următoarelor două seturi. La sfârşit a fost primul care ne-a felicitat luând pe dânsul o parte din praful de pe noi, celebra poză a profesorului GHIDU la şapte ace dispăruse, dar pe faţa dânsului am văzut ceea ce până atunci dascălul abil îmi ascunsese cu grijă aproape patru ani, inima lui caldă tinerească, dragostea pentru noi, dar mă învăţase că există mecanisme intime prin care se pot descătuşa energii necunoscute cu efecte benefice.
            Eram elev în clasa II-A la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, intr-un dulap aflat în fundul clasei era îngrămădite câteva cataloage vechi care mai rămăseseră în urma bombardamentului care afectase şi liceul nostru, iar noi le foloseam luptându-ne cu ele, fiindcă aveau nişte coperţi solide. Într-una din pauze mă băteam cu Dan DRAGOMIRESCU şi cum acesta era mai mototol, i-am tras una în cap cu catalogul care s-a deschis undeva, iar el a căzut pe jos. Aplecându-mă să ridic catalogul cu intenţia de a-l pune la loc m-a frapat numele unui elev ... GARAGIALE Ion Luca şi când l-am citit cu voce tare am înlemnit cu toţii. Toţi au zis să-l duc la cancelarie, fiindcă eu îl găsisem, dar nu prea îmi zâmbea ideia pe vremea aceea elevii nu aveau voie să intre în cancelarie, dar m-au împins până la uşa şi am intrat. Când am vîzut privirile severe şi pline de indignare ale profesorilor am spus repede fără să răsuflu că am găsit catalogul lui Ion Luca CARAGIALE şi l-a deschis la foaia respectivă. Chiar după ce l-au văzut, şi le-am spus adevărat cum a fost găsit, mulţi au început să-mi facă morală care mai de care mai aspră ... a intervenit însă profesorul GHIDU care era respectat de toţi şi a spus că îi este ruşine că unui copil care face o asemenea descoperire în loc de mulţumiri i se face morală şi mi-a mulţumit, după care a spus că pot să plec. Aşa judeca acest om extraordinar şi ulterior am fost chemat la direcţiune, unde am povestit din nou totul, mi s-a mulţumit, dar arhiva cu cataloage vechi a fost încuiată.
            Eram responsabil sportiv în biroul de tineret comunist al liceului şi periodic participam cu un alt membru la consiliul pedagogic, împreună cu condicerea liceului şi profesorii. La una dintre acestea s-a discutat o abatere gravă a colegului meu de clasă Mihai I. Niculae, care fusese surprins furând ceva de la internat unde locuia. Directorul Internatului profesorul Nicolae SIMACHE, a ţinut un discurs fulminant prin care îl incrimina pe MIHAI spunând că trebuie înlăturat, fiindcă îi contaminează copii şi multe altele. Au mai vorbit şi alţi profesori care l-au incriminat, dar adăugând că este totuşi un elev bun foarte talentat la versificaţie, dar legea e lege şi ar trebui eliminat din toate şcolile din ţară, pentru a deveni un exemplu. Directorul m-a întrebat şi pe mine ce părere am, fiindcă eram coleg de clasă cu el şi eu am spus că aproape nu pot să cred că un băiat aşa de bun a putut să facă un lucru reprobabil. La sfârşit a luat cuvântul dirigintele împricinatului, George Iancu GHIDU într-o atmosferă de final de şedinţă în care sentinţa era ca şi dată. Domnul GHIDU a început cu antecedentele de elev bun fără alte abateri, cu notele sale destul de bune cu marele talent al lui Nicolae MIHAI de a face versuri, fiind considerat la vremea aceea poetul clasei cu toate că în acea clasă era Nichita STĂNESCU. Raţionamentul a sărit la momentul de după aplicarea legii, ce urma să devină acest copil, un hoţ care să fure pentru a se întreţină, un om în permanentă ceartă cu legea sau dacă i se mai acordă o şansă se poate îndrepta pe calea cea bună. Spre consternarea domnului SIMACHE, care era un radical, Mihai NICOLAE a fost iertat, iar astăzi este profesor şi autorul unor romane şi nuvele reuşite.