Dragi Prieteni,

    Graţie Voinţei Divine, oraşul Ploieşti a avut marea şansă să primească  în rândul ei un om de mare valoare, care a făcut pentru oraşul său adoptiv lucruri memorabile prin care şi-a creat încă din viaţă propria legendă. Este desigur vorba de Profesorul Emerit de Matematică  Ion Th. Grigore al cărui Centenar îl sărbătorim astăzi împreună.
De ce mi-am permis să mă prezint în faţa unor somităţi şi să ţin eu acest discurs inaugural ?
    În 1977, la 25 de ani de la absolvirea liceului a promoţiei "Nichita STĂNESCU", am intuit că este singur, dar în scurt timp ne-am dat seama că în realitate aveam nevoie unul de altul, m-a numit fiu adoptiv, spunându-mi că mai am un frate, fiul dânsului spiritual Basarab Nicolescu  şi numai moartea l-a îndepărtat de mine după 13 ani. La împlinirea vârstei de 70 de ani împreună cu Iorgu Anastasiade, elev al Profesorului la Liceul Comercial, unchiul lui Basarab Nicolescu, am organizat omagierea Profesorului de către 47 de generaţii, eveniment în premieră pentru România. În anul 1987, după dispariţia lui Iorgu, am organizat sărbătorirea de 80 de ani a Profesorului, eveniment împărţit în două, la Ploieşti şi la Bucureşti, deoarece securitatea nu agrea evenimente de ampolare ( la 70 de ani a fost posibilă acestă organizare prin intrevenţia Primului Ministru de atunci, Manea Mănescu, fost elev al Profesorului ). L-am îndemnat să-şi scrie memoriile, pe care le-am citit "calde", episod cu episod, asumându-mi un risc, deoarece pentru episodul "CANAL", în perioada respectivă eram pasibili de detenţie. Avem înregistrate 6 casete audio de 90 de minute, în care a povestit, l-am iscodit, a citit epigrame. Am fost mesagerul către şi de la Nichita STĂNESCU căruia îi transmitea fel de fel de "înţepături", la care Nichita răspundea cu cărţi, cu mesaje calde, pline de dragoste, verbale sau pe bandă, pe care le asculta cu efect de balsam în momentele grele pe care le-a înfruntat cu demnitate.
   Am asistat uluit la explozia marelui talent de epigramist, iar în anul 1985 fiind dezavuat de regimul comunist, i-am scos o ediţie de epigrame în câteva exemplare bătute la maşina de scris şi în glumă am numit editura GOCIMAN & FIUL, deoarece ţinea mult la băiatul meu Alexandru, mare rival la table. Exemplarul meu, împreună cu manuscrisul Profesorului, le donez astăzi, în cadrul festiv al Centenarului Ion Grigore, Bibliotecii Colegiului Naţional Ion Luca Caragiale.
     L-am convins în 1988 să scrie o selecţie de epigrame şi să mi-o încredinţeze pentru o eventuală publicare şi vă mărturisesc cât de milă mi-a fost să văd cu câtă trudă scria, cu ochelari de +13 dioptrii, dar ştiam amândoi că era datoria noastră ca bijuteriile gândirii, sclipirile acestui mare om să nu se piardă.
    În anul 1997, la 90 de ani de la naşterea Profesorului am reuşit, după mai mult de trei ani de intervenţii, ca starda adiacentă  liceului, strada Soarelui, să poarte numele Profesor Ion Th Grigore. Cele de mai sus plus cei 13 ani pe care i-am stat lângă  Profesor mi-au dat curajul să  îmi permit acest discurs inaugural pe care în fond majoritatea dintre dumneavoastră ar fi avut dreptul să  îl rostească.
     Şi acum, după ani de la despărţirea de dânsul îi simt lipsa, mi-e dor de dânsul, de lungile discuţii înregistrate pe casete şi pe care le-am pus la dispoziţie unui alt absolvent al Liceului Ion Luca Caragiale, Ion Groşescu, cel care a scris o lucrare reuşită despre Profesor şi cu toate că nu i-a fost elev printre rânduri se vede că îl iubeşte. Jinduiesc după ce îmi povestea despre chinurile îndurate la Canal sau despre succesele elevilor lui la Olimpiade sau despre strălucitoarele evoluţii la Cenaclul Epigramiştilor Cincinat Pavelescu din Bucureşti, unde a devenit repede o mare vedetă.
            Într-o reuşită epigramă a lui Mircea Rădulescu din Bucureşti intitulată "Definiţia ploieşteană a epigramei" se spunea
                E o fată de la noi
                Ce juca la nunţi şi hore
                Doar cu Quintuşii-amândoi...
                Până s-a băgat Grigore.
          Această manifestare este şi trebuie să fie una a bucuriei şi a recunoştiinţei, dar mi-am dat seama că are înglobată în ea o mare nostalgie...fiind clar că este ultimul mare eveniment organizat în memoria Profesorului Ion Grigore. În aceşti ultimi ani, în care am luptat din răsputeri, uneori peste puterile mele şi cu mari umilinţe pentru perpetuarea Premilului Ion Grigore, mi-am dat seama cu mâhnire de rapiditatea cu care colbul se aşterne peste memoria marelui dascăl. Ce vom reuşi noi să facem astăzi va fi din păcate ultimul gest dedicat Profesorului şi vă rog să-l facem cu inima, cu sufletul şi mai ales cu amândouă mâinile. Vă rog din suflet să ajutaţi la perpetuarea Premiului Ion Grigore, cât o să mai puteţi, şi mai ales după ce Mircea Gociman va părăsi timona acestei acţiuni. La ora actuală Secţiunea Ion Grigore din cadrul Fundaţiei Nichita Stănescu are peste 3000 $ şi din dobânda lor se va acorda premierea, dar suma este insufucientă şi va trebui crescută. Menţionez dintre donatori pe Horia Busuioc cu 580 $ şi Virgil Ionescu cu 500 $. Despre mine pot să vă mai spun că  începând din anul 1977 am participat la deschiderea cursurilor liceului şi la înmânarea premiului Ion Grigore, anul acesta a 31-a oară , de cele mai multe ori împreună cu Adrian Fezi care în cadrul Fundaţiei Nichiota Stănescu este şeful secţiunii Ion Grigore. Premiul de anul acesta este ediţia 32-a, să ne luptăm să păstrăm această tradiţie.
          Cu modestie şi mare reţinere îndrăznesc să fac la început câteva recomandări: Prin ceea ce facem noi aici nu trebuie să iasă nimeni în evidenţă  în afară de PROFESOR, cu majuscule, doar dragostea şi recunoştiinţa noastră pentru dânsul. Aşi dori ca acest eveniment al bucuriei să fie unul plăcut, să vorbim cât mai concis şi mai ales numai despre lucrurile luminoase şi amintirile plăcute. Să evităm refulările şi răfuielile şi mai ales discuţiile filozofice ca nu cumva să devină un lucru plicticos. El este acolo sus şi ar fi extrem de mâhnit să nu constate ca acest eveniment este o explozie de bucurie, de recunoştiinţă, de înalt nivel intelectual şi de ce nu, plin de haz.
          Eu aşi putea să vă vorbesc câteva ore despre lucruri din biografia Profesorului Ion Grigore sau gândurile pe care mi le prezenta în lungile discuţii cu magnetofonul deschis sau închis ( lasă-l închis că vreau să-ţi spun ceva, acuma până nu uit, ceva numai pentru tine). Îmi voi permite, deci, să vă prezint câteva flash-uri pe care puţini dintre voi le ştiţi şi poate nu va mai exista altă ocazie. Este singura raţiune care mă face să vorbesc mai mult, fiindcă nu vreau să iau cu mine aceste amintiri fără a vi le povesti vouă care ştiu că îl iubiţi tot atât de mult ca şi mine, sau poate chiar mai mult.
O să încep cu câteva extrase din marele interviu pe care i l-am luat în perioada 1978 – 1980.          

    Eu am fost un fecior de oameni înstăriţi în judeţul Dâmboviţa, acolo în satul meu însă, acolo singura avere a oamenilor erau prunii şi tocmai când trebuia să se deschidă drumul meu spre şcoli mai înalte, o boală a prunilor a făcut ca ai mei, aproape să scapete şi să aibe necazuri. Mi-aduc aminte şi acuma de sărmana mamă a cărei decizie este eroică pentru o ţărancă, să-şi dea salba pentru ca să mă ducă mai departe la şcoală. Mă gândesc că am stat la gazde în mizerie, am locuit şi în grajduri, mă gândesc că m-am întreţinut din clasa a IV-a de liceu în gazdă cu masă şi casă la un coleg de bancă ca să învăţăm împreună, eu fiind poate socotit mai bun decât el.

             În timpul liceului, la Piteşti, joacă fotbal (extremă dreapta) în echipa oraşului Piteşti, împotriva celebrei echipe Ripensia Timişoara marcând unicul gol al partidei cu toate că adversarul direct nu era altul decât celebrul COTORMANI, care după meci a venit special în cabina celor de la Piteşti ca să-l felicite.

        Sperând să profite de nivelul scăzut al candidaţilor la bacalaureat, unde majoritatea erau moaşe, la Moreni, s-a înscris unul dintre secretarii comitetului judeţean de partid comunist, care dorea să-şi complecteze studiile pe care nu le făcuse la timpul respectiv. Spre stupoarea întregii comisii, Profesorul Ion  Grigore l-a trântit pe celebrul tovarăş, care a trebuit să-şi rezolve problemele studiilor în anul următor cu profesori mai docili. Este drept că  Profesorul Ion  Grigore nu a mai primit repartiţie la examene particulare sau bacalaureat mulţi ani de atunci.

În 1966 Moisil este sărbătorit pentru 60 de ani de către Minister şi Societatea de Matematică al cărui preşedinte a fost de la început până la moartea timpurie. După discursuri, am avut şi eu cinstea să spun şi eu ceva, a răspuns el. În esenţă a spus că noi care nu mai suntem tineri avem şi avantaje, printre aceste avantaje este şi acela că noi cunoaştem o bucăţică de istorie. Apoi a ţinut o lecţie de matematică despre noţiunea de funcţie, pe atunci era o noţiune nouă în liceu, arătând că aceasta poate fi exprimată printr-o expresie digitală, o curbă în formă de deget de la latinescul DIGIT cum zicea el. Replica mea legată de cele două expresii ale lui Moisil: Bucata de istorie şi Digitala

                Îţi spun cu sentimentul de tristeţe
                Istoria vine să te contrazică
                Cu cât de depărtezi de tinereţe
                Cu-atâta bucăţica e mai mică
                Şi nici nu e mare scofală
                De-o transformi în digitală !

Alte epigrame le-am făcut la Filiala Ploieşti a Societăţii de Matematică. Una pentru Oprea Miron lector la Institutul de Petrol, preşedintele filialei care într-un referat susţine că la răspândirea cariei dentare acţionează legile lanţurilor Markov:

              Teoria-ţi elegantă
              Despre caria savantă
              O aplici la orice dinte
              Sau doar la ... măsea de minte ?

Tot el, Oprea Miron, într-un alt referat afirma că Algebra Boole se aplică la diagnosticarea bolilor.

                Examenul ca preambul
                Se face cu Algebra Boole
                D-aia ştie orişicine
                Că-pacientul ia buline !

Unei profesoare care îmi reproşează că nu i-am făcut nicio epigramă după referatul ei, deşi apucasem să spun că după orice referat care îmi place o să fac o epigramă. La reproşul ei că nu i-am făcut nimic răspund:

                Nu te supăra mata
                Nu e prima oară zic
                Când îmi place cineva
                Şi nu pot să-i fac nimic!

    -Domnule Profesor nu a fost vreo elevă care să vă fii plăcut, aşa, să vă placă ?
M-am gîndit eu, că era o întrebare perfidă şi mi-am zis, m-am gândit eu, zic:
    -Da, se poate, da cred că mi-a plăcut vreo fată, dar nicodată nu şi-a dat seama. În orice caz, am făcut să nu-şi dea seama.
    Ca să nu intre copilul lui Emanoil, fost primar al oraşului, mare proprietar, care ieşise cu media 10, n-am fost de acord ca să nu intre băiatul cutărui preot şi aşa mai departe, am fost de acord să intre şi cine se cerea să intre, dar am căutat aşa cum am spus ca copii ăştia deştepţi să poată construi noua societate. Notă: Pe lista celor admişi primul era Emanoil, tăiat şi în locul lui pus băiatul unui activist. Profesorul a spus că semnează  lista, dar să fie trecuţi amândoi şi aşa au rămas lucrurile.
             Dacă mă refer la satisfacţii, după mentalitatea noastră obişnuită, trebuie să pun în frunte titlul de emerit acordat în 1964. Şansa mea a fost că fotografii oficiali au prins bine momentul în care Gheorghiu-Dej îmi înmânează cele cuvenite, avînd alături de el pe Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, ministrul Bălan şi alte persoane importante. Mă laud mereu cu tabloul pe care l-ai văzut în hol
             În respectiva fotografie se vede că toţi cei amintiţi râd. Motivul acestei veselii generale a fost replica Profesorului la discuţia avută cu şeful statului care i-a cerut să spună ceva la care dânsul a replicat: -Nu pot să spun prea multe, fiindcă sunt emoţionat de faptul că sunt aici, de faţă, toţi mai marii mei, cu excepţia lui Dumnezeu.)

Una din telegramele la care ţinea extrem de mult.
Cu ocazia sărbătoririi Dumneavoastră, vă îmbrăţişăm cu mâinile spiritului nostru!
Semnează: Eugen Simion şi Nichita Stănescu.
             Uite, tot aicea am volumul pe care mi l-a dat Eugen Simion cu prilejul reuniunii voastre. Având la el un singur exemplar a socotit că este potrivit să-mi dea tocmai mie acest exemplar din lucrarea lui "Scriitorii Români de astăzi Vol II" cu dedicaţia:
            Eminentului Profesor Ion Grigore, care fiind exigent cu mine, m-a hotărât să-mi îmbrăţişez mai repede vocaţia

                                      Iubirea spirituală a lui Eugen Simion

               Am ştiut să iau pe fiecare elev aşa cum era, cu personalitatea lui, nu am vrut să-i forţez. De exemplu Basarab Nicolescu şi Ion Tomescu care erau colegi de clasă. Puneam o întrebare şi Basarab Nicolescu răspundea chiar dacă eu eram cu spatele lucrând la tablă, fără să fie întrebat. Ion Tomescu nu răspundea, îmi dădeam seama că ştie, dar nu vrea să răspundă, uneori trebuia să-l întreb şi de trei ori.
        Cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani de viaţă a Profesorului Ion Th. Grigore organizatorii au primit numeroase mesaje scrise, printre care unul prezentat în plen.
          În septembrie 1930 fiind elevă în anul II Comerţ Superior de pe lângă Liceul Carabela din Târgovişte, am aflat împreună cu colegele că ne vine la matematică, un profesor, adică un bărbat, lucru nepermis pe acea vreme, abia ieşit din facultate. Ne-am bucurat mult, începusem să fim domnişoare, că avem un profesor, care de bună seamă nu va rămâne insensibil la compoziţia claselor. Mai departe însă, nu am rămas decât cu admiraţie respectuoasă faţă de noul profesor, care după cum ne-am dat seama din prima zi, n-avea să vadă în noi decât nişte elevi pe care să-i deprindă să înveţe matematică. Nu prea eram deprinse şi tare ne-a fost greu, mai ales la început. Ţin minte, că odată, la o problemă, nici o elevă nu a ştiut densitatea apei şi profesorul ne-a pus la toate elevele nota 1.
            ... din sală profesorul Grigore ...  – Densitatea apei !
          Fiind însă şi pedagog, alături de severitate a arătat şi multă înţelegere, ca până la urmă am ştiut ce este matematica financiară şi am putut să o învăţăm. În anii următori, cu o profesoară, am putut face faţă cu oarecare relativitate la matematică, bazându-ne pe nişte învăţăminte suplimentare.
         Acum, după atâtea zeci de ani, pot spune în numele colegelor că ne-a plăcut, l-am înţeles şi că îi suntem recunoscătoare.
Îi urez viaţă lungă !  Riţa Bocioacă Georgescu
         Nu pot să trec peste epigrama făcută lui Nichita Stănescu pe care acesta a primit-o cu o mare bucurie când i-am citit-o.
        Poetului Nichita Stănescu fost membru al Cercului de Matematică al Liceului Ion Luca Caragiale din Ploieşti între 1948-1952.
                 Pe când cu cifre cocheta
                Nu l-am putut încuraja,
                O lua atuncea pe alt drum
                Şi câţi mă blestemă acum.

 Câte ceva despre relaţia cu Profesorul Nicolae Simache.

        Ei, am avut şi unele neînţelegeri, era un om foarte ambiţios şi pe drept cuvânt ambiţios. De fapt cu ambiţia lui a realizat ce a realizat. Poate n-ar fi realizat nimeni ce a realizat, mai ales în materie de muzee, dar în acelaşi timp teribil de susceptibil dacă cumva se atingea cineva de locul I pe care trebuia să-l ocupe în toate citările, în toate rapoartele direcţiei şi aşa mai departe. Pe drept cuvânt, el a fost mâhnit în 1964 când eu am fost făcut profesor emerit. Numai că supărarea lui pe mine era nejustificată, noi nu eram concurenţi, erau alte criterii, eu eram cu matematică el cu istoria, altele au fost cauzele, aşa. A fost o leacă de răceală între noi, însă unitatea de vederi, de generaţie şi aşa mai departe a făcut ca aceste incidenta să rămână ca un episod aproape nostim care caracterizează atât caracterul meu cât şi caracterul lui.

           În perioada când era la Canal, tatăl Profesorului s-a postat în faţa casei lui Gheorghiu – Dej şi acesta a coborât din maşină pentru a asculta păsul bătrânului. Acesta i-a spus că este tatăl profesorului Grigore şi că se oferă sa facă puşcăria în locul lui, deoarece acesta este mai sensibil şi nu va suporta detenţia. Gheorghiu – Dej i-a spus direct bătrânului că regretă, dar nu poate face nimic, fiindcă  Grigore este pe listele lui Beria.
Am avut ocazia să le cunosc pe cele trei soţii ale dânsului cu care era în relaţii foarte bune, inexplicabil de bune, şi am cunoscut nu numai soţiile, aşa că pot să fac o carecterizare a femeilor din jurul Profesorului: Extrem de frumoase, cu intelect strălucitor şi mai ales cu caracter, dar toate l-au iubit nespus de mult.
Nici nu mi-a trecut prin minte să-l urc pe Profesor pe un piedestal ca să poată fi idolatrizat sau sanctificat. Dânsul a fost un om lafel cu noi, a trăit, a iubit, conştient de faptul că are o singură viaţă şi-a trăit-o din plin, a greşit şi a murit.
În privinţa greşelilor făcute de Profesoror:
Din naivitate a făcut greşeli politice majore pe care din păcate le-a plătit cu vârf şi îndesat, cu consecinţe tragice ca detenţia la Canal şi o permanentă urmărire, cu tracasări din partea securităţii.
Ca urmare a unei otite contactate în copilărie nu auzea cu urechea stângă deloc şi cu dreapta puţin, nu îi plăcea muzica. Cu toate astea, a făcut epigrame veninoase la adresa unor cunoscuţi cântăreţi
                1197. Vocea suavă a Didei Drăgan
                -E singura pe care soţu-o place
                Pe alta n-o ascultă, orice-aş face;
                "În lumea asta nu-i găsesc pereche"
                (Bărbatu-i tare de ureche).

                1211. Aurelian Andreescu
                E-adevărat că el
                E prezentat drept cel
                Mai reuşit solist ?
                E-adevărat, dar trist.

                Dar a realizat şi PERLE:

            272. Unor cântăreţe... mişcătoare
                Când dă din toate ale sale
                Deduci concluzia firească:
                Nu interese muzicale
                Vedeta vrea să ne trezească.

            537. Menaj armonios
                Sunt mereu la unison:
                Ea, afonă, el afon.

            541. Unei pretinse cântăreţe
                Din voce scârţâie
                Din "rest" se fâţâie.

    Fiindcă în copilărie Dumnezeu nu i-a ascultat ruga de a salva viaţa unei surori mai mici, care s-a zbătut mult între viaţă şi moarte, s-a lepădat de credinţă.
Fuma prea mult cu toate că toţi doctorii, dar mai ales Dr. Dorin Calotă cunoscutul cardiolog din promoţia 1952 care il supraveghea în mod special, îl implorau să fumeze mai puţin. Nu o să pricep cum un om de talia Profesorului nu a reuşit să se impună  în faţa acestui viciu. Şi mai făcea şi haz de acest lucru.
           123. Ceasul
                După ce l-a consultat
                Doctorul îşi drege glasul:
                -Are o inimă ca ceasul
                Cât e ceasu-acum ?  -A stat !

            1052. Nici o problemă
                Mi-a spus ritos cardiologul meu:
                -Ţigări, doar două zilnic să fumaţi
                Mai multe nu vă dau, să mă iertaţi.
                Îţi mulţumesc, că restu-l cumpăr eu.
        Nota Mircea Gociman: Epigrama descrie o situaţie reală petrecută în prezenţa mea la o consultaţie făcută de colegul meu de liceu dr. Dorin CALOTĂ care, îl sfătuia cu dragoste, să fumeze mai puţin.
          Se simţea mult prea responsabil de acţiunile foştilor săi elevi la mulţi ani după ce aceştia ieşiseră de sub aripa lui protectoare. Când am comentat gestul inexplicabil al lui Manea Mănescu de a-i săruta mâna lui nicolae ceauşescu, Profesorul nu şi-a putut ascunde indignarea, dar nici câteva lacrimi pe care a încercat să le ascundă într-un nor de fum. Şi a mai fost dezamăgit şi de alţi elevi în care îşi punea speranţe. Moartea lui a fost grăbită de dezamăgirea alegerilor din 1990 care au avut cu totul alt rezultat decât cel scontat de dânsul şi a pus prea mult la inima-i deja slăbită, acest lucru.
Dar eu l-am iubit din tot sufletul şi am fost alături de dânsul pentru multe alte calităţi pe care voi le ştiţi, unii poate mai bine decât mine şi probabil că în cuvântul vostru le veţi aminti.
În încheiere doresc să aduc un omagiu unui alt profesor care este născut tot în anul 1907, profesorul Nicolae Lipcan, dascăl al unora dintre noi şi să-l amintim şi pe dânsul, deoarece a fost un om deosebit, un profesor talentat şi un familist de excepţie. Fac acest lucru întrucât cu dânsul am avut o relaţie deosebită şi am legături cu copii dânsului care locuiesc în Germania.
Am primit numesrose sub diverse forme, dar nu o să vă spicuiesc decât din două pentru faptul că aparţin primilor participanţi la o ieşire în afara Ploieştiului sub bagheta Profesorului Grigore. Aceştia sunt Virgil Ionescu din Adelaide Australia şi Radu Papina de la Paris . Ca să fiu corect trebuie să menţionez că un al treilea participant este de faţă prin persoana lui Ionică Cristian pe care avem posibilitatea să îl aplaudăm

Din mesajul lui Virgil Ionescu:

    Copil fiind, l-am cunoscut in casa Prof. Constantin Iliovici, prieten al pãrinţilor mei. Domnul Profesor Grigore era vedeta acelor reuniuni ocazionale, fiind aşteptat cu nerãbdare pentru epigramele, snoavele şi vorbele de duh al cãrui autor era. Pentru mine – la acea vârstã – statura sa spiritualã era giganticã şi mi se pãrea ca vrãjeşte pe oricine era în apropiere sau cui i se adresa. şi aşa a rãmas pentru mine pânã azi.
    Puţin dupã ce discuţia a navigat în jurul existenţei actuale şi viaţa fiecãruia dintre noi, Domnul Profesor a evocat fãrã reţinere suferinţele şi vicisitudinile suferite în anii terorii comuniste. Nu au fost epigrame sau satire – au fost mãrturiile unor suferinţe fizice şi morale greu de imaginat. Ne-a povestit despre teribilul regim de exterminare la care a fost supus in detenţie. Parte din acestea le-am citit in documente olografe ale Profesorului pe care le-am primit dela Mircea Gociman in 2005.
    Greu de imaginat cum trebuia sa accepţi şi sã participi la ruina moralã, spiritualã şi materialã care a urmat. Fiecare dintre noi într-un fel sau altul am avut o singurã soluţie – sã trãiascã o viaţã dublã – una cea afişatã public şi alta a conştiinţei fiecaruia. Asta nu sunã prea etic – dar a fost salvarea noastrã. Aşa am reuşit fiecare dintre noi – fiecare în felul sãu – sã menţinem idealuri şi speranţa în viitor.
    Domnul Profesor Grigore a reuşit o performanţã pe care mulţi au invidiat-o şi sunt sigur cã o vor invidia mulţi şi în vitor – a transmis generaţiilor de elevi care au fost în clasele sale ceva putin obisnuit.
    În primul rând a reuşit sã fixeze în gândirea noastrã in mod extraordinar – algoritmi şi trasee nevãzute similare poate cu limbajul de bazã al sistemului de operare Microsoft. Câţi dintre noi nu au obţinut splendide aprecieri în activitatea profesionalã când au oferit cea mai logicã şi elegantã soluţie ?
    În al doilea rând a intervenit determinant în formarea noastrã spiritual-moralã. S-a opus continu influenţei nocive a ideologiei comuniste prin menţinerea unor înalte ştandarde morale – prin opoziţia fermã faţã de nepotism, traficul de influenţã, imposturã şi incompetenţã. Prin ironii, snoave, epigrame şi toata atitudinea sa ne-a dat acele repere morale de care noi aveam atâta nevoie. Deşi neformal – el ne-a organizat într-o asociaţie de partea sa, împotriva rãului – dovada este aceastã reuniune.
Virgil Ionescu. Adelaide, Octombrie 2007

 Din mesajul lui Radu Papina:

        Imi pare bine ca mi-ai dat ocazia sa retraiesc amintiri care altfel ar mai fi ramas adormite. Nu pot sa ma gandesc la profesorul Grigore fara sa nu-i leg imaginea  de   schimbarea  pe care a reusit s-o realizeze cu mine .
        Nu simteam o atractie particulara pentru matematica . Rezolvarea unei  probleme era o obligatie de elev fara alta implicatie, mai ales ca uneori numai  citirea enuntului ma bloca si nu stiam de unde s-o incep . Profesorul Stefesti,    daca nu ma insel,   avea  pentru acest  caz     o expresie plastica :  " o rostogoleşte ca porcu’  dovleacul ! ".          
        Lucrurile s’au schimbat  în liceu odata cu prezenţa profesorului Grigore. Daca ar fi  sa-i trasez succint cateva trasaturi caracteristice as scoate in evidenta   spiritul,  asociat cu o figură picantă ceea ce  il facea sa fie sigur de efectul sau si  sa straluceasca prin finetea intelectuala.
        Harul de a explica, de a insista asupra partilor care le stia mai greu de inteles, de a reveni  pentru a le fixa,   de a antrena si de a stimula scotand in evidenta efortul si satisfactia intelectuala a elevului erau calitatile acestui profesor. Am învatat că  esential în rezolvare  era – dupa cum spunea dansul -     " a-mi traduce pe intelesul meu "  enuntul  problemei . Datorita profesorului Grigore am inceput  " sa ma prind "   si  sa incerc sentimentul de multumire  si  de incredere procurat de  gasirea unei solutii.  Si asta a determinat urmarea :   participarea la diferite faze ale Olimpiadelor de matematica  , rezolvarile de probleme din Gazeta matematicǎ .     Sa trimit solutii si sa apar la " probleme rezolvate "  cu un numar cat mai mare   devenise  un passe- temps favorit,   mai ales in vacantele de varǎ.    ( Si apoi nimic nu-i mai comun decat dorinta de a se face remarcat ! ).         Mi-aduc aminte cum - mai ales inaintea examenului de intrare în facultate -   ma culcam uneori cu gandul la " ceva care nu-mi iesise "  si nu puteam sa adorm. Profesorului Grigore  ii datorez intrarea pe locul  "1"  la facultatea de mecanica,   atunci cand o mare parte din locuri    erau ocupate de cadre provenite din mediul muncitoresc,  fapt mentionat cu satisfactie de profesorul Grigore la una dintre primele intalniri ale seriei noastre.
        Regret acum   ca n’am fost in stare sa folosesc   cele cateva  ocazii   -   cele cateva agape la care am mai participat dupa terminarea liceului –   ca să-i exprim recunostinţa mea. Se stie insa ca lacrimile cele mai amare care se varsa   vin de la cuvintele care n-au fost rostite sau de la lucrurile care n-au fost facute.
        Daca ar fi sa-i mai pot rosti cateva cuvinte profesorului Grigore i-as spune   - pentru cee ce a reusit să trezeasca în mine  si  poate  in alti elevi  din seriile care l-au avut  - ca dansului ,  fata de alţi profesori,   i se potrivesc cel mai mult cuvintele :     " Ceea ce facem pentru noi dispare odata cu noi,  ceea ce facem pentru altii este nemuritor ".