(Acest fragment a apărut în revista Axioma Anul I, numărul 6-septembrie 2000 sub titlul "Însemnări pentru un portret al poetului în adolescenţă" ocazie cu care redactorul şef, profesorul Ieronim TĂTARU, l-a mai periat pe ici pe colo, pentru a elimina unele minusuri inerente într-o discuţie liberă)
Dintre numeroasele momente petrecute de inginerul Mircea GOCIMAN, absolvent al
promoţiei 1952 "Nichita STĂNESCU" a Liceului "Ion Luca
CARAGIALE din Ploieşti" (actualul "Colegiu Naţional I. L.
CARAGIALE"), prieten şi coleg de liceu cu Nichita STĂNESCU, cu
profesorul Ion GRIGORE, în faţa magnetofonului, vă prezentăm
unul în care profesorul îşi aminteşte de adolescentul Nichita STĂNESCU.
Iniţial materialul a fost neprelucrat fiind prezentat în forma originală,
cu pauze … , repetări, mici incoerenţe, dar s-a considerat că
valoarea lui va creşte dacă nu se va modifica absolut nimic.
Mircea GOCIMAN: Stimate domnule profesor GRIGORE, suntem în 1987, luna iunie, sărbătorim a XXXV-a aniversare de la terminarea liceului. Seria noastră, promoţia 1952, poartă numele ilustrului nostru coleg, marele poet Nichita STĂNESCU şi am dori să ne împărtăşiţi câteva impresii despre Nichita STĂNESCU. Care sunt primele amintiri pe care le aveţi despre el ? Dar ultimele amintiri ? Despre lucrurile care dumneavoastră vi se par cele mai interesante şi despre care aţi dori să lăsăm o mărturie pe bandă magnetică la Muzeul Nichita STĂNESCU.
Profesorul: Am mai spus eu într-o împrejurare, prima amintire cu adevărat cronologic … că dacă eu spun ca el că … dintr-o casetă pe care o cunoşti, mi-a spus că, adică a spus că … prima amintire pe care o are despre mine este ca să zic … ultima. Prima amintire în ordine cronologică despre Nichita STĂNESCU o am chiar de la examenul de admitere din 1948, de admitere în noul liceu realist ştiinţific creat, care s-a numit Liceul Nr. 1 în 1948, pe baza reformei învăţământului. Se prezentau după cum ştii un număr foarte mare, câteva sute, 4-500 de candidaţi de la 4 licee de băieţi din oraş, mai mult decât atât, cu două rânduri de absolvenţi, fiindcă nu numai cei ce absolviseră prima clasă de gimnaziu clasa IV-a, ci au avut dreptul să se prezente şi cei care au făcut numai trei clase. Deci e dificil unui examinator, după atâta vrema, adică aproape 40 de ani să-şi amintească măcar o zecime din candidaţii pe care i-a avut de examinat atunci, fie oral la matematică ca şi la română ( Nu este un lucru de mirare că profesorul îşi permite să estimeze că ar putea ţine minte o zecime din candidaţii la un examen dat cu 40 de ani în urmă, deoarece avea o memorie prodigioasă, şi ca să o dovedească, la aniversarea a 70 de ani, când a fost sărbătorit de elevi din 47 de generaţii, a interzis oricărui elev să se prezinte şi fără vreo ezitare le-a spus tuturor pe nume, lucru aproape incredibil, la limita legendei Nota lui Mircea GOCIMAN).
M. GOCIMAN: Mă scuzaţi că vă întrerup. Mi-amintesc că am ascultat pe o casetă … de la domnul VIJOLI … a spus că erau peste 600 de candidaţi:
Profesorul: Îmi pare foarte bine că e aşa, eu mă gândeam la cel puţin 500, că aşa spun mereu, dar mi-era teamă că exagerez eu; dar nici nu puteau să fie mai puţini de atâta, judecând după numărul scolilor şi claselor care au trimis candidaţi la acest examen … deci cifra de 600 este verosimilă. Ei bine, pot să nu ştiu dacă am mai discutat chestia asta … mi-amintesc de câţiva băieţi pe care i-am ascultat la oral şi unul dintre cei care-mi amintesc cel mai mult este NICOLESCU Valeriu care, pe baza biletului pe care-l avea pentru oral, stând pe estradă aşa, în timp ce eu mă uitam la alţi candidaţi să văd la tablă … cu ale lor … el a făcut un cerc cu piciorul pe estradă aşa … a tras o linie, tot cu piciorul, şi i-am spus "e deajuns" terminasem examenul. Dar Nichita STĂNESCU … în amintirea mea, nu este faptul că el ar fi răspuns excepţional şi probabil că nici nu a răspuns excepţional, pentru că el nu era matematician aşa înnăscut, sau făcea matematică fiindcă … pentru că învăţământul era astfel orientat, pentru că părinţii vroiau să-i dea o profesiune tehnică … dar mi-a rămas mai mult decât toţi ceilalţi care v-aţi prezentat în amintire şi prin silueta lui, aşa pe care eu am reţinut-o, de tânăr scandinav şi mai ales de ochii albaştrii extrem de expresivi care se uitau cu cu foarte mare deschidere spre … în ochii mei … fără ca cumva să lase impresia că se teme de examen. Un fel de candoare, un fel de convingere că se află în faţa unui om care are toată bunăvoinţa să-l testeze cât mai obiectiv.
M. GOCIMAN: Referindu-se la acest examen de admitere, unul din colegii noştri a numit seria noastră "Generaţia de la 48"; mi s-a părut interesantă această remarcă.
Profesorul: Da, bine inspirat colegul vostru, pentru că, dacă reţinem ideea de celălalt 48, generaţia de la 48, 1848 deci, anul unor mari revoluţii în toată Europa, anul în care s-a ţinut întâlnirea de la Blaj. Paşoptiştii au fost nişte oameni de seamă, nu citez aici figuri în afară de Simion BĂRNUŢIU care a fost principalul vorbitor atunci, a ţinut cuvântul de bază la Blaj. Paşoptiştii erau nişte tineri, chiar dacă unii erau din clasa boierească, care au venit cu studii din străinătate, cu vederi foarte democratice şi din această generaţie 48, s-au recrutat marii conducători ai ţării care au realizat primul stat românesc, care au realizat unirea, au luptat pentru unire, pentru dezrobirea ţăranilor, pentru reforme. Ţara noastră era tânără, iar Principatele Unite erau de puţină vreme scăpate de sub domnia fanarioţilor şi acestor tineri în mare parte se datoreşte faptul că, chiar sub formă de principat şi apoi după Principatele Unite au jucat un rol de seamă în dezvoltarea noului stat român care a reuşit să devină independent în 1878. Şi generaţia voastră a fost cea mai bună, pot să spun, dintre clasele pe care le-am avut eu în 47 de ani de carieră, cea mai densă în ce priveşte valorile native ale elevilor din compoziţia claselor, pot să spun. De aceea, cum ştii, eu care eram socotit cel mai sever din comisie, am fost acela care nu am vrut, nu am putut tolera să rămână pe dinafara acestei admiteri foarte multe elemente de valoare, lucru care s-ar fi întâmplat dacă rămânea doar o clasă cum era programată, planificată iniţial de minister. Deci această promoţie în sensul pozitiv cuvântului paşoptist poate să aibă şi un sens negativ în sensul că s-ar putea confunda cu bonjuriştii sau cu feciorii de bani gata, care erau trimişi de părinţi la Paris unde se ţineau numai de petreceri şi nu au avut apoi nici o contribuţie … şi apoi au continuat să ocupe poziţii conservatoare, retrograde, în ierarhia politică a ţării din acea vreme. Dar în nici un caz nu se poate vorbi despre aşa ceva la promoţia voastră, intrată în 1948 în şcoală şi o serie din care, nu mai citez nume, sunteţi atâţi în întreaga ţară care trăind apoi şi dezvoltându-vă ca studenţi şi apoi ca prefesionişti, aţi contribuit la trecerea spre o nouă societate a statului … promoţia aceasta, cu voi, a contribuit în mare măsură în multe zeci, sute de locuri. În ţară sunt băieţi din această promoţie care au jucat un rol de seamă datorită şi pregătirii ştiinţifice şi "armăturii morale" pe care le-a dat-o liceul nostru, aşa încât foarte bine puteţi să vorbiţi despre paşoptişti în sensul bun al cuvântului. Acum să continui, deci după examenul de admitere, eveniment care, cum am spus, mi l-a lăsat, l-a fixat pentru totdeauna pe Nichita STĂNESCU în memorie, cel puţin din punct de vedere individual. Eu am luat … am fost repartizat de conducerea şcolii la clasa 8-a B, din cele trei clase, câte ministerul a fost determinat şi convins să admită, am fost repartizat la clasa a 8-a B şi Nichita STĂNESCU a fost în clasa 8-a B. Începusem de atunci noi, să avem activităţi suplimentare şi mi-am dat seama … am fost de atunci pionieri în ceeace priveşte munca diferenţiată cu elevii buni şi deci putem să spunem că am fost protagoniştii în ceeace priveşte crearea de cercuri de matematică pentru elevii mai bine dotaţi la matematică. Printre aceştia se afla în clasa 8-a B şi Nichita STĂNESCU; de altfel din matricola şcolarii pe care am văzut-o împreună, rezultă că el avea 8 la matematică, în clasa 8-a B. Eu am continuat cu acea clasă, dar am preluat şi clasa 9-a C unde predase în clasa 8-a un profesor de matematică Ion TEODORESCU … e şi acuma pe la Galaţi … care ştia carte, însă nu era deloc bun pedagog, dar care s-a transferat din motive personale la Valea Călugărească. Pot spune că s-a dus acolo pentru că îi plăcea să bea un păhărel de vin şi era o vreme în care vinul bun se găsea foarte greu la Ploieşti … şi deci clasa lui am preluat-o eu, dar coincidenţă interesantă este că atunci când am fost încadrat şi la clasa 9-a C, la clasa voastră, o coincidenţă frumoasă a fost că şi Nichita a trecut de la B al C, unde se găsea un grup de prieteni ai lui, erai tu, era Emil POPESCU, Valerică PÂRVAN şi el a făcut spre deosebire de voi de la C toţi cei 4 ani de liceu de matematică cu mine. (Nota M GOCIMAN: În realitate Nichita STĂNESCU s-a transferat la clasa C, deoarece dorea neapărat să înveţe cu prietenii lui cei mai apropiaţi în acea vreme şi din totdeauna, Emil POPESCU şi Valerică PÂRVAN, lucru facilitat de mătuşa lui, sora tatălui lui, doamna CĂRBUNESCU, profesoară de Biologie cu care am învăţat şi noi). Aşa, deci, Nichita STĂNESCU în clasa 8-a era clar că era printre cei buni la matematică, cum am spus cu media 8, dar el a continuat să apară la cercul de matematică şi după ce a trecut la clasa 9 C, deşi de lucrul acesta mi-am dat seama mult mai târziu, eu poate … el ocupă un loc important în amintirea elevilor mei, dar nu pot să spun că eu am fost dintre acei profespri care au avut o dragoste deosebită, relaţii deosebite cu un elev anume. Am fost nu zic nu, un profesor distant, dar un profesor care a păstrat, fără ostentaţie sau aroganţă, o distanţă între catedră şi bancă. El a venit la cercul de matematică în continuare, dar repet, eu nu ştiam că el se ocupă de poezie, nu ştiam dealtfel că el făcea multe năzbâtii, nişte şolticării, cum ar fi zis regretatul profesor PREDA care s-a prăpădit în 1969, cum a fost mi se pare chestia că şi-a ras o sprânceană sau aşa … cum lucrurile astea nu le-am ştiut eu. Eu nu am deloc o amintire, nici una din aceşti patru ani, iar în ultimii ani, când se mai lăsase de matamatică fiindcă preocuparea lui spre poezie, înclinarea spre poezie pentru că era dotat, pentru că era bine pregătit, pentru că poezia pe care o pregătea cu seriozitate printr-o lectură deosebită, am aflat deci destul de târziu că el este un poet.
M. GOCIMAN: Era foarte greu în perioada aceea, nu trebuie să vă faceţi probleme, să aflaţi că Nichita STĂNESCU, Emil POPESCU şi Valerică PÂRVAN scoteau o revistă "Băcăonia", ori acea revistă era o revistă de valoare dar nu era o revistă "ortodoxă" pentru că avea glume mai străvezii, avea desene destul de picante pe care le făcea chiar Nichita, el era desenatorul revistei. Eu pot să vă spun că mie, niciodată ceilalţi 2 nu mi-au arătat revista, am văzut-o numai de la Nichita, ei se fereau. Dumneavoastră cunoaşteţi atmosfera din anii 50, fiindcă era un pericol pentru existenţa lor ca elevi.
Profesorul: Aşa este ! Deci lucrurile astea despre comportarea deosebită a lui Nichita în cadrul unui grup de prieteni care i-au rămas nedespărţiţi dealtfel până la moarte, şi de fapt eu cred că el era simpatizat de toată clasa fiindcă acum pot să-ţi spun, adică în acest moment al vieţii lui, pot să-ţi spun că ce aşi fi putut să-ţi spun şi astăzi, că băiatul acesta, poetul acesta, ar fi fost incapabil pentru mine, ar fi fost o incompatibilitate între Nichita STĂNESCU şi vreo jignire a vreunui semen de-al lui sau chiar, în sfârşit, nu mai vorbesc de respectul faţă de dascăli, faţă de oamenii deosebiţi, consacraţi ai societăţii româneşti, dar chiar faţă de oamenii care reprezentau mai puţin decât el, vreau să spun. Aşa deci a continuat să participe la cercul de matematică însă o dată, la cerc, a ridicat mâna şi … în caseta pe care o am (cu câteva cuvinte transmise prin GOCIMAN de Nichita profesorului său la împlinirea a 70 e ani) eu aşi fi spus, fiindcă îl ştiam că nu are preocupări matematice prea serioase, repet eram la cercul de matematică şi puneam chestii mult mai grele … spune că atunci când l-am văzut ridicând mâna am spus cu o mirare amuzată, expresia este a lui, … "Aha! Nichita STĂNESCU ne propune o aluzie" … n-am zis Nichita STĂNESCU am zis, STĂNESCU ne propune a aluzie. Şi acuma vreau să stărui asupra unui lucru … chiar în clasa voastră, mai bună era clasa 9 B … erau şi la 9 C câteva elemente bune, dar trebuie să amintesc că atunci când am apărut pentru prima oară la clasa 9 C, unul dintre băieţii buni la matamatică, DUMITRU Vincenţiu, la primele lecţii de la algebră m-a rugat, un lucru surprinzător, să trec de la subiectul planificat pentru mine să-l predau şi să vă predau din nou împărţirea polinoamelor fiindcă n-o ştiu. Aceasta, repet, şi din cauza că … din cauza unei autorităţi mai slabe faţă de elevi profesorul acela, care spun că era tobă de carte TEODORESCU, pe care băieţii îl porecleau "Ţambal", băieţii nu învăţau cum trebuie să înveţe, or aceasta nu era o pregătire pentru clasa 9-a. Aşa că revenind la Nichita STĂNESCU şi în cadrul clasei la lecţiile obişnuite unde s-a comportat aşa că … niciodată nu am văzut nici cea mai mică abatere în ce priveşte disciplina, atenţia, ascultatul la lecţie, atenta participare la rezolvările de probleme la tablă de către alţi colegi de-ai lui.
M. GOCIMAN: Domnule profesor, îmi pare rău că trebuie să vă întrerup dar ştiu eu … cum să vă spun … Cine îndrăznea să nu fie atent la lecţii, la profesprul GRIGORE ? … aşa că din punctul ăsta de vedere dumneavoastră, de la catedră, puteţi interpreta cum doriţi, dar noi ca elevi … era greu să-şi fi permis cineva acest gest.
Profesorul: Da, lucrul acesta nu s-a întâmplat numai în vremea voastră când aveam aproximativ 20 de ani de învăţământ … fără cumva să fac şi eu vreo ingerinţă asupra clasei, un exces de autoritate asupra clasei, lecţiile mele, lecţiile noastre de matematică erau nişte şedinţe de lucru serios, chiar dacă uneori se mai glumea, mai glumeam cu câte un elev … chestii din astea. Era un lucru serios încât întotdeauna în timpul desfăşurării lecţiei, indiferent cât de variată era lecţia, predarea sau ascultarea, dacă ar fi fost unul, n-a fost niciodată vreun element turbulent în clasă, clasa însăşi l-ar fi repudiat, l-ar fi determinat la tăcere sau chiar scos, exclus din clasă pentru moment, fiindcă repet, se oficia acolo o muncă cu preocuparea celui de la catedră … pe canalul de la catedră spre bancă să se piardă cât mai puţin dintre cunoştiinţe … nu, asta este una din marile revelaţii ale învăţământului fiindcă sunt profesori care predau ceva la clasă dar se pierde până la bancă pentru o bună parte din compoziţia clasei şi deci nu mă surprinde întreruperea. Aşa a fost şi înainte de seria asta, aşa a fost şi după asta, e o muncă serioasă din care trebuie să câştigăm cât mai mult ca într-un laborator sau sau unde totul trebuie făcut cu cât mai mare randament, cu cât mai multă productivitate, cum s-ar zice cu un termen la modă. Şi deci, Nichita STĂNESCU nu mi-a lăsat impresia că s-a delăsat, nu s-a pus problema unei note proaste vreodată la el sau aşa ceva, dar este pentru mine acuma, studiind lucrurile la trecut că pe drept cuvânt când s-a scris despre el de C. CRIŞAN, mi se pare, profesorul Solomon MARCUS cu care Nichita era în relaţii bune … şi Solomon MARCUS fiind interesat de poezia lui Nichita, fiindcă el se ocupa şi de aplicaţiile matematicii în literatură, în lingvistică, în poezie … profesorul MARCUS l-a întrebat descoperind în poezia lui Nichita STĂNESCU nişte elemente de matematică modernă … şi l-a întrebat domnul Solomon MARCUS de unde cunoaşte el aceste teoreme ale momentului actual, ale matematicii, şi el a răspuns aşa fel încât Solomon MARCUS descrie în acel articol din cartea lui CRIŞAN că poarta universului lui THALES i-a fost deschisă de profesorul GRIGORE. După care urmează nişte aprecieri şi faptul acesta nu a fost confirmat şi mie care nu prea citeam poezie modernă din cauza apariţiei unor poezii fără nici un rost, eu nu mai aveam timp să citesc poetul cutare sau poetul cutare, să văd ce poezie scrie, să-mi pierd timpul cu lucruri neserioase într-o vreme în care eu munceam pot să spun … la liceu, pentru olimpiade … Atunci citindu-l deci cu mai multă atenţie am descoperit că el este în primul rând un poet autentic, chiar dacă uneori apăreau şi poezii mai ieftine, pe care mi-ai explicat tu, odată, dece este nevoit să le publice şi pe acelea. (Nota M.GOCIMAN: Din păcate nu-mi amintesc acum la ce se referea domnul profesor, probabil avea această informaţie din alte surse.) Dar am văzut poezii de o mare, mare profunzime şi poezie mai ales care era … în care se vedea că poetul, autorul este la curent cu cele mai moderne cuceriri ale ştiinţei, nu numai ale matematicii … cosmogonia, structura universului, poziţia omului faţă de univers … se vede că Nichita STĂNESCU cred că este prin aceasta. este poetul, care analog lui Eminescu, care în poezia "La Steaua", cel puţin arată că e la curent cu ce era mai nou în ştiinţă la vremea lui … în poezia "La Steaua" vorbea de distanţa asta interstelară de milioane de ani lumină. Şi el, Nichita STĂNESCU în planul ştiinţei actuale era de o documentare totală pot să spun şi asta dovedeşte şi capacitatea lui de a citi nu numai literatură, nu numai critică şi să citească ce este mai la zi în ştiinţa universală. Puţini intelectuali, intelectuali avizaţi, consacraţi se pot mândri cu capacitatea lor de a fi la zi cu descoperirile ştiinţifice, în primul rând fizică, fiindcă astăzi progresează uimitor şi bineînţeles uimitor ajutată de instrumentele indispensabile matematice şi sunt convins că dacă nu s-ar fi întâmplat tragicul deznodământ (moartea poetului la 13 decembrie 1983), l-ar fi continuat. După părerea mea, bineînţeles care nu este neapărat o sentinţă el este acela dintre colegii voştri care a pus în poezia lui tot ce omul modern a descoperit în legătura cu omul ca individ, ca fiinţă superioară în acest infinit cosmos în care trăim şi mi se pare că poezia … valoarea lui este aceasta în care i-a folosit ceeace a receptat cu atâta capacitate a lui din ştiinţa modernă. Bineînţeles nu intru în detalii matematice, în ecuaţii diferenţiale, nu are nici un rost … astea sunt nişte instrumente. El a avut un văr, Ioan GRIGORESCU, care a terminat Liceul Comercial în 1949, adică cu trei ani mai înainte decât voi … care acela într-adevăr nu era nici pe departe atât de … în însuşirea talentului matematic, cred că conta că era un element slab. Dar declară sus şi tare, spune când ne întâlnim cu promoţia sa, că a învăţat foarte mult din modul de a gândi matematic şi dacă îţi aminteşti, nici acest lucru nu trebuie să-i fie nou, chair la sărbătorirea mea, la vârsta de 70 de ani, nu puţini au fost vorbitorii care au pus accentul pe faptul că deşi nu au mers pe profesiuni tehnico‑ştiinţifice, se resimt de cunoştiinţele matematice pe care le-au căpătat în şcoală.
M. GOCIMAN: Sigur, eu fiind foarte apropiat de Nichita STĂNESCU, şi dacă îmi permiteţi şi de dumneavoastră, ştiu, pe Nichita dumneavoastră l-aţi revăzut în 1977 cu ocazia memorabilei noastre întâlniri de 25 de ani, atunci când eu am propus ca promoţia noastră să poarte numele lui Nichita STĂNESCU şi sigur că vă reamintiţi, ne amintim toţi cu emoţie, cu câtă modestie … ba chiar a încercat să refuze lucrul ăsta, aşa că vom relua discuţia de la acest punct.
Profesorul: Într-adevăr, nu l-am văzut pe Nichita STĂNESCU de la terminarea liceului din '52, timp de 25 de ani, el în universul lui, acuma, în care strălucea ca o stea de primă mărime în poezia românească, eu ocupându-mă de treburile mele care … au fost sporite eforturile în clase speciale cu alte lucruri în plus faţă de ce făceam pe vremea voastră. Deci viaţa într-un fel ne-a despărţit şi ne-am văzut la acea într‑adevăr memorabilă întâlnire de 25 de ani, memorabilă şi prin aceea că aţi făcut pelerinajul acela pe la cimitirele oraşului şi v-aţi văzut mormintele foştilor voştri profesori, un fost coleg strălucit ZARGES Uwe. Aţi făcut tot atunci acel pelerinaj, pot să spun de câteva zeci de maşini la Cosminele, la locul unde a fost înmormântat profesorul de istorie, care v-a fost şi diriginte Nicolae SIMACHE, într-adevăr deci memorabilă. (Notă GOCIMAN: Spre marea mea bucurie, cortegiul a fost format din 27 de autoturisme proprietate a colegilor mei de promoţie şi acest lucru a creat o profundă impresie asupra locuitorilor din Cosminele care ne-au aşteptat în număr impresionant de mare, în frunte cu primarul). Şi sigur ne aflam … voi eraţi adunaţi în hol, pe culoare şi am dat peste Nichita STĂNESCU după 25 de ani … e în momentele astea ne mai îmbrăţişam … chestii din astea … dar el a venit în braţele mele în modul cel mai firesc.
M. GOCIMAN: Domnule profesor, să trecem la amintirile pe care le aveţi de la banchetul acela.
Profesorul: Aşa cum
ştii, la banchet stătea într-un loc aşa mai modest cu prietenii
lui, era alături şi Eugen SIMION şi eu am citit epigrama aceea
cam răutăcioasă care apăruse într-un volum "Dansul Săbiilor"
scos de revista Orizont Timişoara într-o culegere de epigrame scoasă
de revista Orizont din Timişoara, revista care îmi publicase în 1973, 6
epigrame între care şi aceea cu Nichita STĂNESCU, numai că
revista nu a publicat, probabil că Nichita era prea în consideraţia
conducătorilor revistei …
revista nu mi-a publicat originalul meu care suna aşa:
Poetului
Nichita STĂNESCU fost membru al cercului de matamatică al Liceului
CARAGIALE … propunerea de noua denumire a liceului a fost dată de promoţia
voastră din Ploieşti din anii 1948-1952 … originalul meu era aşa:
Numai că revista având probabil un cult al lui Nichita STĂNESCU a considerat o jignire, or noi epigramiştii mai spunem şi lucruri care tachinează, înţeapă, nu neapărat madrigaluri. Revista a publicat epigrama mea schimbând cu 1800 sensul epigramei mele care era … şi ultimul vers în loc să fie " Şi câţi mă blestemă acum !" era " Şi câţi mă laudă acum". Numai că în volumul care l-au scos ei, culegerea aceea de epigrame, a apărut varianta fără ca să fac nici o intervenţie, numai că poezia publicată nu avea prea mult haz, deci a apărut în volum, în culegere, în forma aceea începătoare, cum o făcusem eu iniţial. I-am oferit cu acest prilej lui Nichita STĂNESCU şi volumul acesta. Deci acest băiat, să-i zic aşa că tot băiat îl văd, era după ce îl pişcasem şi în public în faţa colegilor lui, a colegilor care ca promoţie îi poartă numele, avea şi exemplarul din culegere în care apărea, cu toate astea el prin tine mi-a trimis cartea lui, Unsprezece Elegii, după câte ştiu eu, cea mai incontestată de nimeni dintre cărţile lui de poezie, ediţie bilingvă română şi germană şi şi-am transmis atunci să-i comunici lui Nichita că-i mulţumesc şi-mi pare bine că e şi în germană, că poate în limba germană să-i înţeleg poezia.
M. GOCIMAN: Când dumneavoastră aţi fost sărbătorit cu ocazia acelui memorabil eveniment, 70 de ani şi ieşirea la pensie, Nichita STĂNESCU şi-a manifestat cu mult regret faptul că nu a putut să vină efectiv, material … gândurile lui către dumneavoastră … şi că dacă vreţi, într-un fel … dacă el ar fi venit la acea manifestare nu aţi fi mai avut această bandă. El şi-a transmis sentimentele, gândurile şi le-a aşezat pe această bandă magnetică de care sigur eu, ca a treia persoană, am fost zguduit, nu impresionat de ea, ce să spun despre dumneavoastră. V-aşi ruga să comentaţi puţin textul.
Profesorul: Da, fireşte, ai fost impresionat de ce a spun Nichita STĂNESCU, cel dintâi am fost impresionat eu, dar au fost impresionaţi toţi prietenii care au venit în casa mea, oameni de competenţă care ştiu cine a fost Nichita STĂNESCU. Şedinţa epigramiştilor din Ploieşti, din cauza indispoziţiei mele, am avut-o la mine acasă şi după ce le-am pus banda asta cu ce a spus el acolo … o să revin asupra conţinutului … Mircea IONESCU-QUINTUS, care conduce organizatoric epigrama din Ploieşti, mi-a spus "Domnule Profesor, această piesă este cel mai preţios tezaur din câte aţi avut Dumneavoastră, ca satisfacţie profesională, pe care-l poate avea cineva … lucru de mare valoare". Ei bine, impresionant pentru că el, în acele păreri despre profesorul lui de matamatică din cursul superior al liceului, flatante, extrem de flatante, parcă pentru mine singura parte jenantă … mi se pare prea laudativă, dar eu am luat-o cu un anumit coeficient, datorită faptului că el era cu toată lumea foarte amabil. Aceste cuvinte nemaipomenit de flatante, care pot să umple de mândrie pe orice om de seamă, mult mai de seamă decât mine, aceste cuvinte frumoase el mi le-a înregistrat tocmai după ce el fusese înţepat de mine extrem de serios, avea şi documentul prin care îl înţepam. Putea să aibă un mic resentiment sau o leacă de răceală, în sfârşit, o leacă de rezervă despre profesorul lui de matematică. Şi referindu-mă din nou la aceasta, mi-ai pus trei întrebări. La prima întrebare la care răspunsul a fost mai lung mai detaliat, aşa, pe mine m-a impresionat extraordinar de mult că nimeni n-a caracterizat umorul meu într-o sinteză aşa de exactă, de esenţă şi de scurtă ca Nichita STĂNESCU. El vorbeşte despre faptul că matematicianul din mine este dublat de un om cu mult umor, în legătură cu aceasta a povestit aceea … "Nichita STĂNESCU ne propune o aluzie". El caracterizează umorul meu ca provenind nu din dorinţa de a face bancuri, face o comparaţie cu CARAGIALE, nu din dorinţa de a face bancuri din jocuri de cuvinte, din calambururi, ci este rezultatul contemplării cu mirare a realităţii în aspectele ei … aşa şi este. Este extraordinar de bine prinsă această latură. Eu însumi nu aşi fi fost în stare să mă caracterizez aşa de bine, deşi sunt conştient că sinteza este perfectă … aşa de lapidar dar şi de cuprinzător a acestei a doua laturi a existenţei mele … acest hoby pe care continui să-l numesc. Lăsând deoparte … păstrând proporţiile, vreau să spun că celebrul poet Ion BARBU, care a fost marele matematician, după mine singurul şi nu numai după mine, fostul meu asistent din facultate, Dan BARBILIAN, el declară spre sfârşitul vieţii lui deşi unul din primii cinci mari poeţi ai tării, el se socoteşte că este întâi şi întâi matematician şi este şi poet numai în măsura în care, numai în măsura în care a găsit în poezie posibilitatea de a exprima unele idei, concepţii filozofice având la bază matematica.La a doua întrebare, deasemenea m-a impresionat răspunsul lui, i-ai pus întrebarea dacă i-a fost frică de mine. Dacă îţi aminteşti, pe casetă este un omagiu al lui Nichita, un omagiu adus de eminentul critic Eugen SIMION, care spune că nu dormea noaptea din cauza mea, care într-una din cărţile lui de seamă pe care mi-a dat-o cu dedicaţie, o dedicaţie frumoasă, care spune că mulţumeşte cu recunoştiinţă fiindcă sever cu el, l-am determinat să-şi vadă mai repede de adevărata lui vocaţie. Ei bine, Eugen SIMION coleg de promoţie şi literat ca şi Nichita STĂNESCU, declară că i-a fost frică de mine, în cartea asta, de care spun, Scriitori români de azi Volumul II, pe care a scris acea dedicaţie … spune vorbind despre trei profesori … SIMACHE elevul lui IORGA, profesorul MILICA elev al lui IBRĂILEANU, a mea scrie SIMION, fost elev al lui ŢIŢEICA … teza la matematică era un eveniment tragic. Ei bine, Nichita, întrebat înaintea lui Eugen SIMION dacă i-a fost frică de profesorul GRIGORE răspunde … să-şi spun sincer nu, nu mi-a fost frică de el şi motivează, motivează dece. Motivarea este interesantă, că teama faţă de profesor vine din două cauze, ori că elevul este penitent cu el, adică slab la obiectul respectiv, ori mai ales că profesorul nu l-ar putea înţelege în eforturile lui, în mentalitatea lui pe şcolar ori cum spune el, ţin minte, nici o secundă nu mi-a fost teamă că profesorul GRIGORE nu m-ar înţelege, că toate eforturile pe care le fac pentru a fi la înălţimea obligaţiilor mele de elev, nici o secundă nu am fost convins că nu mă va aprecia întotdeauna foarte corect.… deci o caracterizare foarte frumoasă a posturii mele de … hoby … în conversaţia asta liberă merge … eu socotesc că rămân totuşi un matamatician, un slujitor al matematicii şi asta va rămâne un hoby în care am făcut o figură onorabilă şi eu sunt încântat că mă mai ţine meteahna asta cu epigrama. Deci caractarizarea asta a umorului meu mi se pare extraordinar de frumoasă şi sunt fericit că declară de fapt că asta se leagă de prima mea impresie despre el, când mă privea în faţă, era convins că are de aface cu un om de treabă, în ciuda severităţii lui, şi deci cum spune el … "chiar dacă aşi fi încasat o notă rea, nu m-ar fi speriat, eram încântat că pot să admir eleganţa lui spirituală", a profesorului lui … şi aşa mai departe.
M. GOCIMAN: Stimate domnule profesor, ştiţi că noi, colegii lui Nichita din Ploieşti, intenţionăm ca "Muzeul Nichita STĂNESCU" să dedice una din încăperile sale perioadei copilăriei şi a liceului. Mai ales, m-am gândit ca în acea încăpere, pe lângă banca lui, care din fericire a putut fi găsită la liceu, fotografiile cu colegii, câteva caiete … să figureze şi doi din străluciţii lui profesori, Profesorul SIMACHE, naşul lui dacă vreţi fiindcă el l-a sfătuit " lasă, mă, STĂNESCU Hristea sună ca un soldat … cunoaşteţi povestea şi profesorul GRIGORE care l-a inspirat pe el atât de mult, care a avut o influneţă mare asupra lui Nichita STĂNESCU. Dumneavoastră aţi cunoscut aceste gânduri şi aţi venit în întâmpinarea lor într-un mod care pe noi ne-a impresionat şi aşi vrea ca dumneavoastră singur, cu cuvintele dumneavoastră, să vă exprimaţi gândurile aici, ca să rămână, dacă vreţi, un document pentru acea cameră Nichita STĂNESCU, vă dau cuvântul:
Profesorul: După
moartea lui Nichita, eu am avut cinstea să fiu solicitat să spun ceva
deşi erau acolo mai mulţi literaţi, să vorbesc şi eu,
profesorul de matematică despre Nichita STĂNESCU la un an după
moartea lui, la prima comemorare de către Comitetul de Cultură, care
merită toată cinstirea pentru totă această iniţiativă
de amploare şi am spus acele versuri:
Iar
în ceea ce priveşte Muzeul, care este cel puţin acuma provizoriu, (Nota
GOCIMAN: La ora aceea provizoratul Muzeului Nichita STĂNESCU era o
stratagemă a custodelui Nelu STAN cu acceptul profesoarei Gabrielei
MARINESCU şefa culturii judeţului Prahova, deoarece regimul ceauşist
nu permitea vreo formă de omagiere a nimănui afară de familia lor
analfabetă ) instalat acuma în fosta casă
"Hagi Prodan", creaţie tot a domnului SIMACHE. Am participat când
au fost acolo acţiuni în memoria lui Nichita. Am fost prezent totdeauna
datorită bunăvoinţei tale care m-ai transportat acolo în situaţia
în care mă aflam eu şi sunt fericit că organizatorii muzeului,
care răspund de muzeu, vor să păstreze în cadrul muzeului
amintiri despre perioada şcolară a lui Nichita STĂNESCU. Cum am
spus, sunt bucuros să dăruiesc acestui muzeu, dacă spaţiul
permite, bustul pe care mi l-a făcut tot un fost elev de-al meu, Arthur
HOFFMAN, la iniţiativa altor foşti elevi ai mei, promoţia DONOSE,
1944 de la Liceul Comercial, acuma este directorul băncii de investiţii
… alătuiri de bustul profesorului SIMACHE.
Notă finală Mircea GOCIMAN: Din cele discutate cu domnul
profesor Ion GRIGORE, am reuşit să realizez multe, dar din păcate
nu integral. Cu toate că am găsit banca în care stătuse Nichita
în ultima clasă de liceu printr-o minune, nu am reuşit să o
ducem la Muzeu. ( Fiul meu învăţa în clasa C şi în ultimul an
de liceu, la o şedinţă cu părinţii, am rămas înmărmurit
când am văzut că învăţa chiar în clasa unde absolvisem eu
şi Nichita liceul, a treia de la cancelarie. Dar seria surprizelor nu se
termină aici deoarece, la o examinare atentă, am constatat că
dintre toate băncile clasei numai două erau de tip vechi, adică
din acelea în care învăţasem noi şi culmea, acestea erau banca
în care stătusem eu cu Titi PLEŞOIANU şi cea în care stătuseră
Nichita STĂNESCU şi Emil POPESCU. Am luat imediat legătura cu
Directorul Liceului, Profesorul Liviu GĂZDAC, împreună cu care am
stabilit să se demonteze banca lui Nichita şi să fie donată
Muzeului, deoarece băncile erau montate pe rânduri şi pentru a lua
una trebuia demontat tot rândul. Când am venit toamna la înmânarea premiilor
Ion GRIGORE, spre stupoarea mea, în clasă fuseseră puse bănci
noi, iar despre cele vechi nu se ştia nimic şi cu toate că am căutat
cu directorul, nu am reuşit să aflăm nimic, nu am mai găsit
măcar o bancă de acel tip pe care am fi putut să i-o atribuim lui
Nichita). La parastasul de 40 de zile al domnului profesor Ion GRIGORE, efectiv
nu am vrut să plec de la parastas până când nepoţii lui, care
se mutaseră în casa dânsului, nu mi-au dat bustul pe care l-am învelit
cu mare grijă şi l-am luat acasă cu maşina, iar chiar a doua
zi i l-am dus lui Nelu STAN la Muzeul "Nichita STĂNESCU". Mai
mult, am hotărât să adăugăm încă două busturi,
cele ale profesorilor George Iancu GHIDU, profesor de franceză şi fost
diriginte al nostru şi al profesorului de limba română Constantin RÂPEANU,
monştrii sacri ai învăţământului ploieştean. Cu
ocazia sărbătoririi a 90 de ani de viaţă a profesorului
GHIDU, făcută la Fundaţia Nichita STĂNESCU din Ploieşti,
am invitat şi pe Arthur HOFMAN, care l-a asistat pe fotograf, colegul
nostru Fănel NEGULESCU, fotografiindu-l în mai multe poziţii după
care a executat un bust care a fost donat Muzeului. Culmea culmilor, domnul
profesor GHIDU care a fost un arbitru al eleganţei, un tip extrem de
pedant, a venit în ziua aceea extrem de călduroasă de 20 iulie 1995
într-o cămaşă deschisă, fără cravată şi
sculptorul l-a făcut aşa. Cât despre bustul domnului profesor
Constantin RÂPEANU, problema stagnează deoarece doamna Viorica
IONESCU-QUINTUS, nepoata dânsului la care am apelat, nu are la dânsa vreo
fotografie după care să executăm bustul aşa că pe
această cale fac apel la cei care citesc aceste rânduri şi au o
fotografie reuşită a dânsului să mă contacteze. În afară
de acestea, la venirea în România a Magdalenei DUMITRIU, prima soţie a
lui Nichita, care este rezidentă în Australia, am plantat împreună
cu ea în curtea Muzeului o salcie care a crescut şi împreună cu
custodele Nelu STAN am stabilit că va purta numele de "Salcia
Magdalenei". În strânsă legătură cu acest articol este înregistrarea
făcută de mine cu Nichita STĂNESCU despre profesorul Ion GRIGORE
şi fiindcă după terminarea ei, în apartamentul din Piaţa
Amzei a apărut şi Eugen SIMION, am discutat şi cu el despre
profesor, fără însă să asculte ce spusese Nichita cu puţin
timp înainte. Probabil că în următorul articol vor fi prezentate
aceste înregistrări de mare interes.