Marele Interviu Mircea Gociman

Marele Interviu Mircea Gociman - Ion Grigore - 1978 (I)

Reporter: Mă numesc Mircea Gociman, sunt Inginer Electronist şi am absolvit liceul în anul 1952 cu Promoţia Nichita Stănescu. În interviul realizat cu Profesorul Emerit de Matematică Ion Th. Grigore doresc să prezint celor ce au îndrăgit şi probabil continuă să îndrăgească Ploieştiul în general şi Liceul Ion Luca Cargiale în special, pe unul din cei mai iubiţi, dar şi mai contestaţi profesori ai liceului, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani.

Stimate Domnule Profesor Ion Grigore, în numele celor 47 de serii de absolvenţi pregătiţi de Dumneavoastră, ne-ar face o mare plăcere să ne prezentaţi personal câteva amănunte biografice.

Profesorul: Înainte de a da ceva date autobiografice, aşi vrea să mă leg puţin chiar de formularea întrebării. Ai spus de cele 47 de serii de absolvenţi. Aicea pentru ca să fim corecţi trebuie să rectificăm puţin numărul de 47 de generaţii de absolvenţi, fiindcă realitatea este asta: Funcţionez de 47 de ani în învăţământ, dar în aceşti 47 de ani de învăţământ nu am 47 de serii de absolvenţi. De exemplu, la început n- am dat absolvenţi în primii ani, apoi au fost ani în care n-am funcţionat la toate clasele şi n-am funcţionat deloc la unele clase. Sunt şi elevi care au scăpat de mine de-a lungul existenţei mele de profesor. Aşa încât cu această explicaţie menţin termenul de 47 de ani de profesiune.

M-a amuzat un termen pe care l-ai folosit ... "profesor iubit şi contestat". Şi asupra acestei chestiuni aşi vrea să fac o mică remarcă: Aşi vrea să cred că n-are ceva sens peiorativ cuvântul contestat în cele ce ai spus şi în acelaşi timp, ca eu să recunosc că într-adevăr de-a lungul carierei mele, am făcut pe mulţi elevi să iubească matematica, să înveţe, am ţinut să înveţe toţi ... în sfârşit. Dar în acelaşi timp poate n-am reuşit să-i fac pe toţi să ţină la mine personal.

Mi-aduc aminte chiar de profesorul meu de liceu de la Piteşti, Oncica, ca să răspund printr-o întorsătură, profesorul meu de matematică Oncica, la Piteşti, în ultima clasă de liceu s-a adresat unui coleg al meu Miulescu.

-Măi Miulescule mă, ce-i cu tine ? Ori matematica nu-ţi place, ori profesorul nu-ţi place ? Şi atuncea elevul ce-a răspuns:

-Matematica îmi place.

Eu vreau să spun aicea, şi cu seria voastră, pe care o cunoşti mai bine şi cu alte serii, într-un fel am fost încântat că afară de cei care au îndrăgit matematica făcând o profesiune ştiinţifică sau tehnică, aşa printre care te numeri şi tu, se află şi unii care au îmbrăţişat alte cariere. Iată chiar în seria voastră, aveţi exemplul lui Nichita Stănescu şi Eugen Simion scriitori consacraţi astăzi. Uite am chiar în faţă, la îndemână, telegrama lor trimisă cu prilejul acestei sărbătoriri de 70 de ani.

Cu ocazia sărbătoririi Dumneavoastră, vă îmbrăţişăm cu mâinile spiritului nostru!

Semnează: Eugen Simion şi Nichita Stănescu.

Uite, tot aicea am volumul pe care mi l-a dat Eugen Simion cu prilejul reuniunii voastre (Întâlnirea prilejuită de aniversarea a 25 de ani de la terminarea liceului din anul 1977). Având la el un singur exemplar a socotit că este potrivit să-mi dea tocmai mie acest exemplr din lucrarea lui "Scriitorii Români de astăzi Vol II" cu dedicaţia:

Eminentului Profesor Ion Grigore, care fiind exigent cu mine, m-a hotărât să-mi îmbrăţişez mai repede vocaţia.

Iubirea spirituală a lui Eugen Simion

Şi atuncea, aşa cum v-am spus atuncea, la reuniune, este bine că Nichita Stănescu sau Eugen Simion nu m-au îndrăgit aşa de mult încât să se apuce de o carieră ştiinţifico-tehnică, fiindcă ce s-ar fi ales astăzi de inginerul Nichita Stănescu, oricâtă stimă am eu pentru meseria de inginer, dar de, n-am fi avut astăzi poetul naţional Nichita Stănescu sau criticul de frunte Eugen Simion. N-am fi avut pe Ioan Grigorescu, n-aşi mai fi avut pe Valeriu Moisescu, regizorul de teatru pe care l-ai văzut fotografiat în holul casei mele ... şi aşa mai departe. Eu sunt mândru, foarte măndru de atâţia şi atâtea sute de ingineri care sunt răspândiţi în ţara românească, şi au trecut şi prin mâna mea, dar sunt mândru când mă întâlnesc cu aceea care nu au îmbrăţişat cariera ştiinţifică şi au urmat vocaţia lor şi sunt oameli de frunte. Şi sunt mândru că ei ţin la mine aproape mai mult chiar decât cei care au ales vocaţia lor ştiinţifică.

Din acest punct de vedere am lichidat şi cu termenul de contestat, aşa că acuma sunt gata să încep cu povestea vieţii mele pe scurt. Aşa dar, m-am născut în anul 1907 ziua 22 octombrie în satul Tătărani din judeţul Dâmboviţa. Am făcut cele 5 clase primare, din ’914 până în ’919 la şcoala din sat. Am intrat la Gimnaziul Enăchiţă Văcărescu în ’919, clasat al II-lea cu media 8,33 faţă de primul clasat cu 8,66. Eram atuncea bolnav de urechi şi de nas, fără să ştiu că asta se cheamă otită şi sinuzită şi am rămas de atuncea, din cauză că nu m-am îngrijit şi surd complect de urechea stângă şi fără de miros complect. În fine, vreau să spun că în condiţiile că poate am ieşit al II-lea atunci.

Dacă sunteţi amabil, aşi dori să vă pun următoarea întrebare:

-Când consideraţi că aţi simţit prima chemare pentru matematică ?

Ei, chemare pentru matematică e însfârşit e o întrebare destul de dificilă. În primul rând că am avut noroc de un dascăl eminent în şcoala primară. Era un învăţător – institutor, cu şcoala de institutori, un lucru rar în satele noastre. Şi el m-a învăţat multe, fără să-mi dau seama mai târziu poate cât îi datorez acestui om.

La Ienăchiţă Văcărescu l-am avut pe profesorul Iancu Niculescu, care a făcut faţă de mine o greşeală de neiertat, fiindcă răspunzând eu, un băiat aşa prăpădit de la ţară, cu hainele cele mai sărăcăcioase din clasă, la o întrebare la care nu a ştiut toată clasa, profesorul Niculescu mi-a pus 10 şi nu m-a mai ascultat 3 ani de zile cât mi-a fost profesor. Ceea ce a fost un fel flatant de a mă trata, dar în acelaşi timp şi un neajuns pentru mine fiindcă nu m-a solicitat. Da eu mi-am văzut de treabă şi pentru că în clasa a IV-a am avut un profesor nu tocmai, tocmai pregătit cum simţeam eu încă de atuncea, deabia târziu am aflat că nici nu era de specialitate de matematică. Acseta a fost factorul determinant pentru care eu am plecat din Târgovişte să fac matematică la Piteşti, unde era celebrul liceu Brătianu, care pe atuncea era mai tare chiar decât actualul meu liceu Petru şi Pavel în privinţa matematicii. M-am dus acolo ca să fac matematici serioase fiindcă în Târgovişte nu era liceu real. Iar acolo am dat peste profesorul Ion Oncica, pe lângă care eu sunt un înger în privinţa severităţii. De o severitate care nu ar merge în zilele de astăzi şi nu mergea nici atuncea. De fapt el avea mari neplăceri din chestia asta, aşa el era un om cinstit şi prima notă pe care mi-a pus-o a fost 3. Eu care nu eram obişnuit decât cu 10 ... şi cu asta am spus lasă, în gândul meu, că stăm noi de vorbă mai târziu, şi într-adevăr în cei 4 ani cât i-am făcut la Piteşti, din ’23 până în ’27 s-a convins şi el că nota aceea poate că nu a fost degeaba, dar mi-a prins bine.

Trebuie să considerăm că exemplul pe care mi l-aţi dat, cu profesorul Dumneavoastră este o oarecare scuză ca să ne spuneţi nouă că au existat alţii şi mai răi ?

Da, este nu o scuză, este un lucru care-l spun foarte târziu. Ar fi trebuit poate să îl spun la vremea când eraţi elevi şi la alţii mai vechi decât tine, să le spun să ştie că învăţătura e o treabă serioasă şi profesorul este un meşter care cu cât vrea să-şi înveţe mai bine copii, cu atâta trebuie să fie mai exigent. Eu, poate că cred eu aşa, că am pus ceva mai multă omenie în ciuda exigenţei mele şi chiar acolo unde am fost poate un moment … am făcut o victimă, să zicem în ghirimele victimă, n-am pus niciodată răutate.

Şi pentru că vreau să înflorim puţin monotomia acestei povestiri, dau şi un alt exemplu. Acum vreo 20 de ani, am intrat într-un restaurant să iau masa şi restaurantul era arhiplin. La o masă lângă uşă erau câţiva tineri cheflii şi văd ca la un moment dat unul mă apucă de haină şi zice:

- Eu sunt Şerbănescu, ştiţi că mie mi-aţi pus 3 la matematică ?, era cam ciupit.

- Da, da parcă mi-aduc aminte.

Da râzând zice:

-Da eu am fost tare fiindcă lu ăstuia i-aţi pus 2.

Ceea ce arată cu nu numai cu acest exemplu se poate ilustra asta, dar s-a simţit că nu am pus nici un sentiment de răutate. De altfel, noat la mine, nu a fost niciodată ceva definitiv, a fost un semnal, un avertisment şi aşa mai departe. Şi corijenţa, în tinereţea mea aveam foerte mulţi corijenţi mai ales la Şcoala Comercială, dar victime, aşa ca să întrerup viitorul cuiva din cauza obiectului meu, m-am ferit cât mai mult să fac, şi cred că nu sunt mulţi, dacă sunt 2-3 ca să zicem aşa, ca să fiu scrupulos cu mine care pot să-mi reproşeze că nu i-am înţeles suficient la vremea lor. Aşa încât nu am dat exemplul Oncica pentru ca să mă scuz eu, ci v-am spus numai fiindcă să ştie cine aude acum înregistrarea asta că au fost pe lume şi mai exigenţi decât mine.

Dacă îmi permiteţi să vă ajut puţin, mie îmi face impresia că ceea ce îi speria mai mult pe cei care nu ştiau matematică, erau ironiile Dumneavoastră, formidabil gustate de ceilalţi şi cred că ăsta e lucrul care i-a făcut să aibe un complex în faţa Dumneavoastră şi ca un exemplu, Dumneavoastră ştiţi că aveţi din elevii Dumneavoastră nerecomandaţi … aveţi fizicieni, aveţi mulţi ingineri şi cum am mai spus la întâlnirea noastră aveţi chiar şi un profesor de matematică. Acum aşi vrea neapărat să ne explicaţi şi nouă aceste fenomene.

E adevărat că … nu ştiu dacă răspun imediat, direct la întrebare, la problema asta, dar ştiu, am conştiinţa asta, că eu am fost un profesor temut. Şi nu am fost temut numai de elevii slabi, la reuniunea unei promoţii de 30 de ani, unul dintre cei mai eminenţi pe care i-am avut eu, actualul Ministru, Prim Adjunct la Finanţe, Văcărel Iulian, stând la masă lângă mine, îmi spunea, nu-mi spune afaţă de toţi colegii tare, totuşi Domnule Profesor ştiţi ce teamă mi-era de Dumneavoastră ! Ai zice că asta este un lucru rău, teama asta între ghirimele sau fără ghirimele, teama asta eu o justific că există şi la elevii foarte buni. Poate că există teamă la fiecare nivel de elev, la fiecare grad de inteligenţă. Cel care are 10 la mine, se teme să nu se compromită, se teme să nu dea un răspuns care să nu mă satisfacă, se teme să nu fie cumva în situaţia, într-o postură ca să nu fie la nivelul lui. Ceilalţi, mergând în jos, la aceeaşi treaptă, până când bineînţeles ceilalţi la care sunt periclitate şi promovarea şi aşa mai departe. În ce priveşte acuma, ca să revin direct la răspuns cu privire la ironiile mele. Ce să spun, în privinţa ironiilor asta e firea mea, eu sunt …cum să spun …relaţia dintre profesor şi elev este în general o relaţie conflictuală, ori ce s-ar zice nu este …se zice că se caută …că este armonie şi nu ştiu ce …şi colaborarea şi chestia asta. Da este oricum conflictuală şi nu ca între doi adversari, este vorba de acea conflictualitate care apare chiar în procesul muncii între cel al predării şi mai ales al schimbului de răspunsuri de la bancă la catedră. Şi atuncea, eu, când văd într-o postură care nu e corespunzătoare situaţiei un elev, recurg poate la o ironie, care poate nu vrea să lovească în cel în cauză …poate ştiu şi eu trebuie să zic, Dumnezeu să mă ierte, da-n fine n-am avut intenţia să jignesc pe cel în cauză. Uite de exemplu, în situaţia când un elev îmi spune:

-Triunghiuri asemenea sunt acelea care au laturile proporţionale omoloage, care este o greşeală de exprimare care e şi o greşeală de fond, fiindcă se spune că laturile omoloage sunt proporţionale nu laturile proporţionale sunt omoloage. Şi atuncea, deşi el a folosit un număr de cuvinte corect, le-a spus în altă ordine şi această ordine schimbă complect lucrurile, Deci încăodată, lu laturile proporţionale sunt omoloage, ci laturile omoloage sunt proporţionale. Şi atunci îi spun:

-Nu e totuna să mănânci carne de oaie cu măsline sau carne cu măsline de oaie.

Sau, când dau unui elev, deşi în vorbire se poate înţelege şi fără să scriem pe hârtie, dau unui elev ca să introducă ecuaţia de gradul II sub forma cea mai nudă (x-3)(x-5)=0, de unde se vede direct că x trebuie să fie ori 3, ori 5. Elevul, care este învăţat cu fromalismul se apucă să înmulţească expresia, să înmulţească cele două binoame şi apoi să aplice formula complicată a rezolvarii ecuaţiei de gradul II, adică de-a-ndaratelea decât trebuie. Eu i-am dat să facă direct iar el mă complică şi se complică. Şi-atuncea nu mă sfiesc să spun în clasă, în faţa acestui elev, comparaţia foarte plastică cu următoarea situaţie. Doi copi se duc la o expoziţie de nuduri, de nuduri de copii şi văd un nud şi-l întreabă unul pe celălalt:

-Ce-i ăsta băiat ori fată ?

-De unde să ştiu dacă nu e îmbrăcat.

La centenarul liceului nostru, a fost cu o săptămână înainte o reuniune între generaţii, toţi fruntaşii cercurilor de matematică a liceului de-a lungul anilor şi după asta inginerul Mărăşescu a aranjat, aşa, o mică gustare la Continental, la Braserie. Şi acolo erau de toate generaţiile şi a început să povestească fiecare, una, alta şi aşa mai departe. Şi unul dintre ei tachinează pe altul care era acolo amintindu-şi de o întâmplare din clasă. Eu eram ocupat atuncea cu Olimpiada, aveam dosare pe catedră, mă uitam prin ele şi i-am dat unui elev foarte bun, care a ajuns şi foarte sus în învăţământul superior, i-am dat o demonstraţie la tablă. El ştia foarte bine demonstraţia până către sfârşit unde nu mai ştia, se încurcase.Atuncii el era încântat că se apropie sfârşitul orei şi eu nu sunt atent la demonstraţia lui şi a zis "şi rezultă de la sine la final rezultă de al sine cutare". Aşa ... a sunat şi dumneavoastră v-aţi ridicat ... în fine, v-aţi uitat la tablă ... aşa da ... ei ... şi acolo ? ... zice "şi rezultă de la sine", da eu i-amspus ... "fă să rezulte de la tine".

Sau alt elev, de data asta slab. Îl ascultam mereu şi nu ştia, şi situaţia era cam definitivă şi mă ruga mereu ... "mai puneţi-mi o întrebare, mai puneţi-mi o întrebare". Eu, se vede că agasat la un moment dat, i-am spus:

-Mai vrei o întrebare, poftim, ultima întrebare ... Ce mai faci ?

Vă rog să-mi permiteţi să vă reamintesc ceva. Discutaţi cu unul dintre colegii noştri, să zicem mai slab, al cărui nume nu este cazul să-l dau aici şi i-aţi puis următoarea întrebare: Teorema ... să zicem, a lui Pitagora. El era foarte slab, mai mult emoţionat, nu a apucat să vă răspundă. Ei, p’a lui Thales o şti ?. Se gândea la prima, se gândea la a doua, după cum ne-a relatat el, nu a apucat el să termine şi atuncea a venit întrebarea cheie ... Uite ce ... Atuncea fă-mi o comparaţie între ele două !

Ei, cum vedeţi problema asta ?

Ei bine, sunt şi situaţii în care conjunctura te obligă la o replică de ieşire din impas ... adevărul este că decizia în privinţa situaţiei elevului n-a fost dată de întâmplarea asta cu cele două teoreme, Pitagora sau cutare ci era determonată de mulţi alţi factori anteriori. Ăsta era numai un incident pe care l-am tratat în felul ăsta, fără să ... De fapt nu e originală, trebuie să recunosc, asta nu e originală, este vorba de o poveste, se pare reală, cu un celebru profesor de la Facultatea de Drept, un profesor de drept roman care întreba pe un candidat aşa: prima întrebare ... lex canuleea, candidatul tace ... a doua lege ... lex cutare ... candidatul tace ... şi atuncea ultima întrebare, care este salvatoare zice ... o comparaţie între ele. Aşa că aicea imitam probabil că ... pe acest adică sunt alţii şi la nivel mai înalt care folosesc câte o butadă de-asta şi ai zice că la învăţământul superior merge, dar aicea nu merge. Repet aicea soarta lui, poate îţi aminteşti, nu a depins de acest incident.

Ei sigur, acuma ca să vă salvez o să vă spun că şi eu, sigur, că am întâlnit profesori de matematică mult mai duri decât dumneavoastră. După cum ştiţi, în facultate eu am făcut matematica cu profesorul Nae Ciorănescu care nu se sfia să spună:

-Înalt eşti, frumos eşti, prost eşti, de ce nu te faci domnule ofiţer ?

Mi se pare că n-am răspuns suficient la momentul potrivit asupra momentului sau în sfârşit condiţiilor în care eu am căpătat gustul pentru matematică. Să-ţi spun drept, am fost un elev silitor şi bun la toate obiectele, la limbi străine, la istorie aveam cea mai mare notă în tot liceul, ştiam istoria universală pe date, nu numai istoria românilor. Însă poate şi alegerea unei profesiuni, plus că eram talentat şi la matematică, m-a făcut cum v-am spus, să plec de la Târgovişte, de lângă satul meu, şi să mă duc departe, să-i pun pe părinţi la cheltuială, să învăţ o şcoală mai severă, să învăţ mai multă matematică. Şi mergând pe drumul ăsta am intrat, pe urmă, la facultatea de matematică şi nu m-am muilţumit cu facultatea de matematică, m-am înscris şi la fozico-chimice, zicând că pe parcurs o să văd ce fac, rămân cu una sau cu alta, nu mă gândeam să le fac pe amândouă.

Am dat examenele la matematică, deşi eu nu le puteam frecventa, fiindcă laboratoarele de fizico-chimice la celebrul profesor Longinescu, orb, savant Longinescu mă ocupa la laborator tot timpul. Eu n-am urmat în toată facultatea decât cursurile lui Gheorghe Ţiţeica, restul eram ocupat cu laboratoarele de la fizico-chimice. Pentru că, după ce am dat la matematică, m-am prezentat şi la fizico-chimice şi am luat şi acolo examenele şi am zis că sunt condamnat să le fac pe amândouă, dacă am trecut la Longinescu. Longinescu legându-se de numele meu suspect de românesc, atuncea când am vebnit eu în Ploieşti, fac o paranteză, m-a întrebat cineva:

-Sunteţi român ?

-Păi cum să fie ?

-Păi prea aveţi nume suspect de românesc.

Longinescu auzind că mă cheamă Grigore Ion, şi când a văzut cum am răspuns şi la examen zice:

-Ai luat şi aicea steagul de la Griviţa !

Ei bine, acum fiindcă am vorbit aicea de Longinescu vreau să plasez o mică notă veselă. Mi-aduc aminte din vremea studenţiei de singura amintire, aşa mai amuzantă. Longinescu preda despre combinaţiile ferice şi feroase, de trei ore dura cutsul de combinaţii ferice şi feroase. Şi el explica, explica, explica, iar asistenţii supravegheau prin sală să vadă ce fac studenţii. La un moment dat întreabă pe asistenta Zaharescu:

-Ce fac studenţii Doamna Zaharescu, dorm sau au murit sau cutare ?

-Zice, nu din contră, vorbesc !

-Cum vorbesc, zice Longinescu, cine vorbeşte ?

-Zice, Domnişoara Zugrăvescu cu vecinul.

-Aşa, Domnişoara Zugrăvescu, te-a trimis tac-tu aici, că taică-su era tot profesor de fizică, să te învăţ carte şi stai cu nu ştiu cine de vorbă. În sfârşit îşi reia cu greu cursul şi când pleacă spune:

-Să staţi aicea ca în templu, nu cum face Domnişoara Zugrăvescu şi celălalt măgar !

Reluând povestea, am intrat deci în facultate pe 1 noiembrie 1927, deci pe 1 noiembrie începeau cursurile atuncea şi am luat licenţa în 30 iunie 1930, adică în doi ani şi 8 luni, licenţiat în matematică şi fizico-chimice. Pot să spun că era o performanţă deosebită fiindcă deobicei colegii mei, în sfârşit, care mai erau şi funcţionari şi altele, în sfârşit examenele erau foarte grele. În anul I eram 200 şi în anul II 20. Aşa de mare exigenţă era atunci şi deci e o performanţă că am putut să termin facultăţile în timp aşa de scurt. Am fost solicitat de profesorii de la fizico-chimice, în special de regretatul Musceleanu să rămân în cadrul facultăţii de fizico-chimice. Nu ştiu exact aşa să explic acuma, că nu interesează într-o poveste ca asta, fapt este că am ezitat să rămân acolo şi m-am decis să intru profesor secundar. Şi am venit profesor la Târgovişte capitala judeţului meu, unde îmi făcusem şi eu primele clase de liceu.

Iată-mă deci, profesor de matematică, fizico-chimice nu prea am predat în viaţa mea, fiindcă am avut prea multe ore la matematică, poate că am prefereat matematica şi pentru că este mai comodă niţel din punct de vedere al efortului decât fizico-chimice. Meseria de profesor de fizico-chimice este destul de grea, cu aplicaţii practice, cu experienţe şi chestii din astea şi eu sunt cam stângaci, nu prea am aşa, simţ practic prea mult.

Vă mai pun încă o întrebare: Cum aţi început cariera de profesor ? După cât timp aţi început, să zic aşa, cu o expresie mai plastică, nu vreau să vă supăr, să vă ascuţiţi ghearele, să intraţi mai tare în elevi ? A trecut mult timp sau imediat ?

N-a trecut nici un minut ! Când m-am prezentat la 1 septembrie 1930 ca profesor la Şcoala Comercială Superioară de Fete din Târgovişte, care ţinea de Liceul Carabela, pe atuncea, directoarea, o profesoară foarte severă, văzând numit la o şcoală de fete un profesor, bărbat, ceea ce nu era obişnuit pe acolo, pe vremuri singurul bărbat de la şcolile de fete era profesorul de religie, preot şi bătrân, iar eu eram nici preot, nici bătrân. În sfârşit, când am văzut că directoarea este speriată, că o să predau la clasele mari ale liceului, că nu ştia ce iese din afacerea asta, i-am spus: - De nu vă place, nu plătiţi !

Şi aşa s-a întâmplat fiindcă a fost o nostimadă. În primul an am lăsat corijente toată clasa, nu ca să mă potrivesc că am făcut un pariu cu directoarea, ci pur şi simplu pentru că fetele nu prea învăţau şi m-am supărat pe ultimul trimestru, care era decisiv, indiferent ce note aveai pe celelalte trimestre, trimestrul III era decisiv, şi pentru că era o problemă unde era vorba de densitatea apei şi niciuna din clasă nu a ştiut densitatea apei şi le-am pus la toate în catalog densitatea apei 1 şi asta a lămurit situaţia.

Cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani de viaţă a Profesorului Ion Th. Grigore organizatorii au primit numeroase mesaje scrise, printre care unul prezentat în plen.

... Cea de-a doua scriosoare este semnată dragi tovarăşi, de o fostă elevă, astăzi la o vârstă cam apropiată de a Profesorului, de 67 de ani, aparţinând primei generaţii pe care a avut-o profesorul Grigore la Liceul de Fete Carabela din Târgovişte în anul 1930 şi care datorită unei viroze pulmonare este absentă. Îmi îndeplinesc o plăcută datorie să o citesc textual:

Către tovarăşul Anastasiade,

În septembrie 1930 fiind elevă în anul II Comerţ Superior de pe lângă Liceul Carabela din Târgovişte, am aflat împreună cu colegele că ne vine la matematică, un profesor, adică un bărbat, lucru nepermis pe acea vreme, abia ieşit din facultate. Ne-am bucurat mult, începusem să fim domnişoare, că avem un profesor, care de bună seamă nu va rămâne insensibil la compoziţia claselor. Mai departe însă, nu am rămas decât cu admiraţie respectuoasă faţă de noul profesor, care după cum ne-am dat seama din prima zi, n-avea să vadă în noi decât nişte elevi pe care să-i deprindă să înveţe matematică. Nu prea eram deprinse şi tare ne-a fost greu, mai ales la început. Ţin minte, că odată, la o problemă, nici o elevă nu a ştiut densitatea apei şi profesorul ne-a pus la toate elevele nota 1.

... din sală profesorul Grigore ... – Densitatea apei !

Fiind însă şi pedagog, alături de severitate a arătat şi multă înţelegere, ca până la urmă am ştiut ce este matematica financiară şi am putut să o învăţăm. În anii următori, cu o profesoară, am putut face faţă cu oarecare relativitate la matematică, bazându-ne pe nişte învăţăminte suplimentare.

Acum, după atâtea zeci de ani, pot spune în numele colegelor că ne-a plăcut, l-am înţeles şi că îi suntem recunoscătoare.

Îi urez viaţă lungă ! Riţa Bocioacă Georgescu

Fiind profesor în primul an, deci ’930-’31, primul an al meu în învăţământ, obiectivul principal al unui profesor licenţiat în matematică, era să treacă examenul de capacitate pentru profesorii secundari. Cel mai draconic examen, până astăzi, cunoscut în învăţământ, unde se adunau 4-500 de de candicaţi licenţiaţi la toate facultăţile de matematică şi alte specialităţi bineînţeles din ţară şi se da acest examen la care maximun de reuşiţi erau 20. 20 şi mereu se acumulau pe atunci restanţieri şi era voie să dai a treia oară, inclusv, după care pierdeai dreptul la examenul de capacitate. Odată luat examenul de capacitate, deveneai titularul unei catedre, de fapt proprietarul ei. Catedra îţi purta numele, catedra cutare. Şi cum spun, eu nu eram hotărât să dau examenul de capacitate, nu făcusem nici seminarul pedagogic la matematică, îl făcusem la fizico-chimice, ori eu vroiam să dau capacitatea la matematică. Şi aud că se dă examenul de capacitate. În martie ’931 se anunţă că în 5 zile expiră termenul de înscriere. Şi nu eram prea mult pregătit pentru treaba asta, n-aveam nici seminarul pedagogic, şi nota de la seminarul pedagogic intra în nota de la capacitate. M-am dus la profesorul Ovidiu Sino de la seminarul pedagogic care punea la toţi candidaţii 10 cu condiţia să ţină 10 lecţii. 10 lecţii, nota 10, eu nu făcusem niciuna. Şi i-am spus: Domnule profesor daţi-mi oricât, daţi-mi notă de trecere şi daţi-mi nota ca să mă pot înscrie la capacitate. Şi atunci, fără nicio lecţie, mi-a dat 5 şi cu 5 ăsta m-am dus grevat la examenul de capacitate, unde majoritatea colegilor mei aveau 9,50 – 10. Ei bine, am dat capacitatea la Cluj, a fost un examen care a lăsat urme, m-a lăsat astenic multă vreme, dar l-am luat. L-am luat destul de bine, aşa de bine încât o să vă spun de ce am reuşit să vin eu peste câţiva ani în oraşul Ploieşti, pentru că am luat capacitatea la matematică principal, fizică secundar şi matematici comerciale. Asta a fost salvarea mea şi îmi mulţumesc pentru inspiraţie mie însumi fiindcă graţie acestei situaţii am venit în Ploieşti ca profesor în condiţiile astea. Ce s-a întâmplat ? Am reuşit 20 din câteva sute, şi din păcate, criza economică care începuse să-şi spună cuvântul şi la noi, a făcut un fenomen foarte curios, să nui mai existe catedre de matematică, dercât una la Bazargic, care atuncea era la noi şi una la Roşiorii de Vede, care au fost ocupate. Iar restul care aveam examenul de capacitate am rămas fără locuri. Era regimul Iorga, mi se pare atunci, guvernul Iorga ne-a folosit ca titulari utilizaţi la şcoli de fete. Eu am fost numit la Câmpulung Muscel unde nu mi-a plăcut să stau şi m-am detaşat la Târgovişte la Liceul Comercial de Băieţi, unde am şi prima promoţie de absolvenţi, devenind şi dirigintele clasei. Absolvenţii din 1932, cea mai veche serie de absolvenţi. Iată aicea ... cu numărul de promoţii ale mele ... cea mai veche promoţie este din 1932. Îmi aduc aminte că în anul acela eu am fost şi profesor titular la această şcoală, am făcut armata şi m-am însurat. Am făcut foarte multe în acelaşi timp, după care, anul următor a venit alt guvern şi a anulat toate titularizările şi ne-a declarat din nou suplinitor, drept care eu m-am hotărât, deci criza economică este devină, să plec din învăţământ. La îndemnul unor prieteni ai mei din Târgovişte, unul singur de matematică, restul contabili sau avocaţi sau altceva ne-am prezentat la examenul din 1933 dat de marele Ministru de Finanţe Virgil Magearu. Cel mai sever şi obiectiv examen din câte cred eu că există pe lume. Sever pentru că am fost aşezaţi în marea aulă de la Academia Comercială, un candidat la un cap al rândului de bănci, alt candidat la celălalt capăt, banca a doua liberă, banca a treia unul la mijloc şi aşa mai departe în toată sala, aşa a fost examenul. Şi în aceste condiţii din 350 am intrat 70 la oral şi am dat oralul în nişte condiţii pe care ar fi interesant să le povestesc, dar nu le povestesc decât în succint. Ne-a chemat la oral 20 de candidaţi, a tras unul plicul şi ni s-a spus, comisia era prezidată de un ministru, toţi candidaţii de astăzi vor fi examinaţi din aceste subiecte. În plicul acela erau 5 întrebări la care răspundea fiecare candidat. Eu am fost primul examinat, am răspuns la cele 5 întrebări, plus la două întrebări suplimentare, care şi acelea erau fixate, mi-am dat seama ulterior. Am rămas în sală, a intrat al doilea candidat şi apoi al treilea, şi toţi am rămas în sală, nu a ieşit nimeni afară până la ora 4, eu fiind primul examinat de dimineaţă da la 7. Şi graţie acestui concurs eu am ieşit al 2-lea pe ţară. Şi apoi când ne numeşte Ministrul pe 6 iunie ’933, Ministru Magearu, mă întreabă:

-Uite am 10 locuri în Bucureşti, alege care vrei.

I-am spus domnule Ministru, eu vreau să fiu cât mai departe de Târgovişte, o problemă de familie, căsătoria mă obligă să fiu cât mai departe de Târgovişte. Şi a spus chiar aşa ? Da.

-Vrei să mă salvezi, ei atuncea îţi dau un judeţ unde e anarhie de 20 de ani, anarhie financiară

-Zic merg oriunde, Domnule Ministru, cât mai departe de Târgovişte.

-Zice Tutova este suficient de departe

-Ei zic, Tutova, Tutova îmi aduceam aminte din clasele primare, zic cu capitala la Bârlad, nu ?

-Ăsta e ... şi aşa am ajuns Administrator Financiar pe 1 iunie 1933.

Eram instalat şi cu locuinţa în Palatul Administraţiei care era Palatul Domnitorului Sturza şi în primele zile de când m-am prezentat acolo ... mi-aduc aminte când m-am prezentat acolo, ca un băieţandru, uşierul de acolo m-a întrebat:

-Domnule, pe cine cauţi ?

-Zic ... pe Domnul Administrator.

-Că nu, că e ocupat ... cutare ...

-Spune-i că a venit noul administrator ... că îl gira altcineva, unul vechi, în sfârşit.

Mă cheamă prefectul, zice aici este ...

-Poftiţi până la prefectură, prefectura era vis-a-vis.

-În ce problemă ?

-Vă pofteşte Domnul Georgescu Bârlad. Georgescu Bîrlad era marele elector ţărănist.

-Zic da în ce problemă mă cheamă Domnul Georgescu Bârlad ? Păi zice ... poftiţi

-Zic ... în orice problemă de administraţie eu nu am nimica cu Dumneavoastră dacă Dumneavoastră aveţi ceva sau Domnul Georgescu Bârlad, să poftească vis-a-vis să discutăm despre ce e vorba.

Şi nu m-am dus, a venit el la mine, am discutat. Îmi cerea unele lucruri pe care nu puteam să le fac, să schimb nişte perceptori, să fac ... şi aşa mai departe. Eu i-am spus că de gestiunea acsetui judeţ răspund eu, dumneavoastră nu o să răspundeţi, aşa că deocamdată să iau şi eu cunoştiinţă de teren, nu cunosc deloc oamenii, să-i văd pe fiecare şi pormă cu plăcere vă stau la dispoziţie să vedem dacă putem să vă satisfacem şi pe clientela dumneavoastră politică.

În fine, acolo, mi-am făcut datoria, n-am cruţat pe nimenea. Am găsit într-adevăr o anarhie acolo, şi anarhia o produceau tocmai marii oameni ai zilei şi moşierii care nu plătiseră impozite de ani de zile, de 30 de ani de zile. I-am executat pe toţi la zi, în special pe prefect, pe primar, pe deputaţi, pe senatori, pe marii moşieri şi fireşte mi i-am ridicat în cap ... reclamaţii al ministru, care la început a fost Magearu, pe urmă au căzut ţărăniştii şi au venit liberalii, a venit Vintilă Brătianu, am lucrat de fapt cu 4 miniştrii şi cu Magearu şi cu Mihail Ghelmegeanu sub ţărănişti şi cu Vintilă Brătianu şi cu Victor Slăvescu sub liberali. Şi miniştrii nu numai că nu s-au supărat pe mine că nu le execut ordinele de păsuire ale acestora, dar până la urmă m-au felecitat. Ba până la urmă am impresia că erau încântaţi că au găsit un băieţandru de 25-26 de ani cu care să rezolve ei răfuielile cu satrapii locali.

Ei, m-am foarte simţit bine acolo şi mă simţeam foarte bine fiindcă toată lumea îmi zicea tot profesor. Ştiau că am fost profesor şi poate că presimţeau, ceea ce nu ştiam eu, că voi fi din nou profesor. Nu mai vorbesc de intelectualii sau de profesorii cu care eram în termenii cei mai buni. Şi într-o bună zi, mă uit în Monitorul Oficial, în birou acolo, mă uit şi la rubrica învăţământ ... mai domnule ce mai e pe la învăţămânrt, pe la fosta mea meserie şi văd catedre vacante pentru noi numiri în Monitorul Oficial. Catedre de matematică una în România Liceul Comercial din Ploieşti. Ştiam că am dreptul primul să ocup această catedră fiindcă aveam cea mai mare medie la capacitate şi cu examenul pentru învăţământul comercial ... şi acel adio spus învăţământului cândva a durat foarte puţin fiindcă într-adevăr m-am prezentat pe 1 iulie 1934 la minister, am ales catedra fiindcă nu se putea contesta. O sutime dacă aveam mai mult nimeni nu putea să mi-o conteste. Am ales catedra, nu mai vorbesc ce sume mi s-au oferit ca să renunţ în favoarea altora, atuncea şi aveam de ales. Eu pe 1 septembrie reintram în învăţământ, avean dreptul în iulie şi august să mă gândesc. În sfârşit, m-am pus într-o maşină şi am venit la Liceul Comercial, noua mea şcoală, am văzut cum arată. Când am văzut clădirea, de-odată m-a câştigat. Am dat şi peste secretarul liceului, bietul Octav Diaconescu, care m-a sedus şi el prin farmecul lui personal şi decizia mea a fost luată. Am dat a treia demisie şi ţin minte, ca acum, în cabinetul Ministrului Victor Slăvescu se strânseseră toţi secretarii generali şi toţi directorii generali ai ministerului adunaţi de ministru. Să vedeţi, zice, acest băiat care are un viitor strălucit în finanţe, pleacă de bunăvoie la 26 de ani, când alţii pleacă, aicea, din meseria asta de administrator financiar nu se pleacă până acum ori la pensie, ori la cimitir, ori la puşcărie, nu prin demisie. Şi aşa am revenit în învăţământ şi anume la Liceul Comercial din Ploieşti. Nu uit să spun că am în arhiva mea personală şi o ţin cu sfinţenie, adresa de mulţumire pentru munca depusă şi urări de succes în noua carieră a Ministrului Victor Slăvescu. E un certificat foarte bun care arată că încercarea asta a fost să verifice că am fost bun şi de altceva, nu numai de profesor.