Contactul cu Liceul Comercial

Marele Interviu Mircea Gociman - Ion Grigore - 1978 (II)

Contactul cu Liceul Comercial, care de fapt, nu era prima dată, că şi la Târgovişte am funcţionat la Liceul Comercial, dar aici a fost o activitate mai îndelungată. La Liceul Comercial nu a fost prea plăcut pentru elevi şi nici chiar pentru mine, pentru că învăţământul comercial de atuncea era organizat, matematica comercială, după părerea mea, prost, fiindcă manualele erau copiate după manualele străine din vest, fără vreo legătură prea mare cu specificul economiei noastre şi în acelaşi timp fiind lipsită de un simţ raţional. Erau mai mult reguli practice care nici nu puteau să fie memorate dacă nu erau bazate pe ceva raţional. Şi asta m-a făcut pe mine să experimentez cu elevii de la comerţul din Ploieşti, noi manuale din care am şi tipărit în ’42 respectiv ’43 primele două care s-au epuizat într-un singur an. Au înlăturat imediat celelalte manuale veschi după care am renunţat la celelalte şi la reeditarea ăstora, a venit războiul şi pe urmă nu am mai avut legătură cu învăţământul comercial. Vreau să spun că şi acolo am făcut ceva oarecum remarcabil, am căutat să fac ceva nou, să schimb niţel din situaţia existentă. Cât priveşte raportul dintre mine şi elevi a fost destul de drastic. Atuncea într-adevăr făceam cu adevărat multe victime, poate că au rămas şi repetenţi, adică sigur că au rămas repetenţi. În sfârşit, nu pot spune că a fost o mare, aşa plăcere pentru elevi, să aibe aşa un profesor, afară de elevii foarte buni, care au avut poate ceva de câştigat. Mulţi dintre ei mi-au spus că cu ce au învăţat la şcoala asta şi aici la mine, la Ploieşti, au făcut o figură frumoasă la Academia Comercială. De altfel s-au confirmat şi pe plan naţional ajungând economişti de frunte, nu vorbesc de unii care au şi situaţii excepţionale cu alt nivel şi altă platformă politică cum este cazul chiar al actualului Prim Ministru Manea Mănescu care mi-a fost elev chiar în primul an la Ploieşti sau alţii. Ploieşteanu, foşti ambasadori Tiberiu Petrescu, Horia Tatu Viceguvernatorul Băncii Naţionale, Văcărel, care este Prim Adjunct la Finanţe şi nu mai vorbesc de atâţia şi atâţia ingineri, afară de ceilalţi care au îmbrăţişat şi alte cariere, chiar în învăţământul comercial ... cariera armelor şi aşa mai departe. Aşa că, pot să spun pe scurt că am avut o activitate, după mine corespunzătoare, pentru că chiar dacă nu am fost în termeni prea amicali ... aşa în raporturile profesor-elevi, treaba a fost totuşi făcută şi lucrurile sunt.

Mi-aduc aminte şi din vremea asta, amintiri aşa plăcute, în primul an eram la examenul perticular, aşa se chema atuncea, şi dădeam examenul într-o duminică, am dat examenul pe la 8 şi pe la 9 stăteam aşa în uşa clasei unde era examenul şi fumam şi văd că vine un CFR-ist. Pot să-i spun şi numele, unu Giurgioiu.

-Ascultă dragă, mă vede pe mine acolo un băieţandru în uşă şi zice: nu ştii unde e examenul ăla de matematică ?

-Da dece ? Păi la cât e examenul, zic eu ?

-La 8.

-Păi de ce n-ai venit la 8.

-Păi zice: Sunt clei, sunt clei.

-Păi acuma de ce ai venit ?

-Zice: intru şi eu poate se prinde ceva.

-Clei, clei, poftim intră în sala asta.

S-a apucat şi el să scrie pe foaia aia: Ploieşti 04 septembrie şi atât, a dat lucrarea şi bineînţeles a căzut. Pentru ca, mai târziu, când veneam în 1938 de la examenul de bacalaureat unde eram în comisie la Bucureşti, m-am suit într-un tren de 9 şi ceva seara şi n-am băgat de seamă că trenul s-a oprit într-o staţie. Am crezut că e ceva, o oprire accidentală şi la un moment dat văd că vine ... biletele la control. Şeful de tren îmi ia biletul şi zice:

-Păi dumneavoastră trebuia să coborâţi la Ploieşti.

-Păi la Ploieşti cobor.

-Păi să fiţi sănătos că acuma suntem la Băicoi

Oprise trenul tocmai în Vest şi nu mi-am dat seama.

-Şi trebuie să vă tăiem amendă ... şi chestii din astea.

Da controlorul, mai marele lui zice:

-Lasă-l domunle, nu-i tăia amendă, că m-a lăsat repetent.

Era tocmai Giurgioiu.

Mi-aduc aminte, la Măneci, când era evacuat Liceul Comercial la Măneci, dădeam, tot aşa examene particulare şi un candidat ni ştia nimic săracu. Şi eu îl priveam, aşa, cu multă simpatie, nu ştiu ce necazuri părea că are el. Zic:

-Da ascultă dragă, uite îţi pun întrebarea asta:

-Ce-ai face dumneata dacă viaţa dumitale ar depide de întrebarea asta ?

El stă şi stă şi zice:

-Aşi muri Dom’ Profesor !

-Ei bravo, eşti trecut ! Răspunsul ăsta l-a scos din impas şi am terminat.

Eram încă profesor la Liceul Comercial când după ’944 ... ’944 m-a apucat la Slănic Prahova unde era evacuat Liceul de Fete, soţia mea fiind profesoară acolo ... am început în Ploieşti o activitate să zicem ... publică. Am fost delegat de cei din Comitetul Central al Sindicatelor să reorganizez Asociaţia profesorilor Secundari din Prahova, s-o transformăm în sindicat. Am fost şi primul preşedinte al celui dintâi sindicat de profesori secundari din Romania. În acelaşi timp am început şi o campanie de presă în ziarul local, Presa, în legătură cu necesitatea însănătoşirii moralei publice, necesitatea respectului pentru controlul obştesc, o serie întreagă de articole satirice care, din câte ştiu eu, au stârnit deosebit interes. Aceasta a făcut, aceste activităţă modeste pe ogorul public au determinat pe reprezentanţii autorizaţi ai FND (Frontul Naţional Democrat) să îmi propună să iau postul de ajutor de primar însărcinat cu refacerea oraşului şi cu alimentarea oraşului. Se ştie cât de mult suferise oraşul Ploieşti de pe urma războiului. Am fost ... am acceptat ... am fost desemnat şi de organizaţia tătărăsciană, de care ţineam formal, să primesc acest post şi am avut plăcerea să fiu înştiinţat prin ziarele din momentul acela, printre primarii aleşi de popor. Se ştie acea acţiune de ocupare a prefecturilor şi primăriilor de către forţele democratice. M-am comportat cum m-am comportat în această funcţie, am reuşit să fac multe pentru refacerea oraşului şi pentru alimentarea lui, şi m-am bucurat foarte mult de aprecierea celorlalţi parteneri din acest front, în special de comunişti. M-am împrietenit atuncea cu oameni de seamă ca de exemplu Gheorghe Vidraşcu, primarul comunist, care era şi un om destul de instruit. Se ocupa şi cu literatura, deşi era simplu lăcătuş. A ţinut şi un simpozion în contradictoriu cu Ionel Teodoreanu pe chestia lui Gherea. În sfârşit, un om care în condiţiile în care a putut el să citească, a devenit pe lângă luptătorul politic şi un intelectual, ca să zic aşa. Ei bine, m-am împrietenit aşa de bine încât am avut marea satisfacţie că la plecarea mea de la primărie, punându-mă în conflict chiar cu ai mei, spre dezolarea lui Vidraşcu, am avut satisfacţia aceasta, mândria aceasta ... vezi era acuma al treilea post pe care îl ocupam după administratot financiar şi profesor ... că şi în aceast funcţie de edil al oraşului Ploieşti am făcut o figură onorabilă. Au apărut şi în ziarul local extrase din cuvântarea primarului Vidraşcu, care la plecarea mea a spus:

-Să avem exemplu pe acest om, care a ridicat cinstea la rangul de dogmă !

Am rămas legaţi şi până mai târziu şi acuma mă bucur, ne bucurăm reciproc de prietenie şi pot să-i fiu recunoscător pentru alinarea multor din necazurile pe care le-am avut mai târziu

(Se pare că după moartea lui Stalin şi executarea lui Beria, Gheorghe Vidraşcu a putut intervenii la securitate şi a reuşit să-l elibereze pe Profesor de la munca forţată la care era condamnat şi pe care o executa în lagărele de exterminare de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În momentul intreviului, în vara anului 1978, nu ne permiteam să discutăm în cadrul unui interviu înregistrat despre aceste lucruri. Eu ştiam aceste lucruri întrucât Profesorul îmi dădea să citesc memoriile pe care le scria şi chiar l-am făcut să modifice unele lucruri din cauză că am considerat prezentarea lucrurilor prea blândă, cu frică.)

Cred că nu strică să menţionez faptul că în colaborarea aceasta, unde erau atâtea interese antagoniste, erau şi fricţiuni şi puteau să fie fricţiuni, divergenţe şi între mine şi Vidraşcu. Fricţiunile acestea, de multe ori se manifestau printr-un bilet scris de mine şi transmis prin uşier primarului, prin care îl făceam cu ou şi cu oţet. Nu mă gândeam că are dreptul să se supere şi aşa mai departe. Partea interesantă este că el întotdeauna îmi dădea dreptate şi abia târziu, peste ani de zile, mi-a spus ce interesante i se păreau lui atunci biletele mele. În loc să îl supere, le socotea nişte perle de umor, ca să folosesc expresia lui. Şi adăuga şi anecdota, o ştiam şi eu dealtfel, că Mark Twain, care la începuturile lui era destul de sărac, trimetea mereu la băcanul din colţ bilete ca să-l mai amâne cu datoria. Şi în sfârşit, când a făcut şi el rost de dolarii pe cu care trebuia să plătească datoria, s-a dus la băcan şi a zis:

-Uite Domnule banii.

-Să fii sănătos Domnule Twain, zice băcanul, dumneavoastră îmi datotaţi 20 de dolari şi eu pe biletele dumneavoastră am luat 5000 de dolari.

Interesant este că şi şeful securităţii, Coco Mănescu, fratele actualului Prim Ministru Manea Mănescu şi el se amuza pe seama biletelor pe care i le trimeteam şi lui pentru alte probleme. Şi Vidraşcu şi Mănescu spuneau că se distrează reciproc schimbănd aceste bilete.

(Din discuţiile cu Profesorul, am aflat că acesta a reuşit să scape de la puşcărie câteva persoane prin bunele relaţii pe care le avea cu Coco Mănescu şeful securităţii locale. În perioada de început a comunismului aceste lucruri erau încă posibile, deoarece mecanismul opresiv era în stadiu incipient, încă destul de puţin organizat şi mai ales, puţin controlat de sovietici)

Am cunoscut atunci, trebuie să menţionez şi pe marele pentru mine Gheorghe Vasilichi, luptător în Maqui-ul francez şi în Spania, care a dovedit o mare înţelegere în cadrul acestei colaborări între partide multe şi diferite şi de care am rămas legat şi când el a devenit Ministrul Învăţământului, în 1947 în locul lui Voitec şi am fost chemat într-o audienţă la el. Avea o problemă politică de colaborare pe care am discutat-o 3 ore şi jumătate, nu a mai primit pe nimeni în acest timp. Am rămas fiecare la punctul lui de vedere ... Ţin minte şi acuma vorbele lui, acum nu mai este în viaţă ... contractase în lagărul de la Dachau o tuberculoză în gât care i-a grăbit sfârşitul ... în sfârşit, nu mai este acum.

-Nu ne supărăm pentru că nu ne înţelegem mai departe, era vorba de o colaborare în continuare, dumneavoastră sunteţi ca şi mine fiu de ţăran din Tătărani Dâmboviţa, eu din Cetate Dolj. Dumneavoastră aţi avut poate noroc să învăţaţi carte, iar eu a trebuit să mă fac tinichigiu şi am pornit pe drumul ăsta. Şi fiecare şi dumneavoastră şi eu ne comportăm după conştiinţa noastră.

( Gheorghe Vasilichii îi transmitea Profesorului, mesajul din partea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej de a dezavua pe Gherghe Tătărescu şi a se înscrie în rândul Partidului Comunist Român. Profesorul a refuzat categoric să-şi trădeze Partidul Liberal aripa Tătărescu şi a expus ministrului motivle sale bine argumentate ).

În timpul ministeriatului său, îmi aduc aminte de o întâmplare. Era vorba de seria chiar dinaintea ta, seria lui Munteanu Mircea şi aşa mai departe. Era acolo ... am lăsat mulţi corijenţi în clasa aia printre care şi băiatul unui prieten de-al meu, un inginer Alexandrescu, care era în strânsă legătură cu şeful statului Profesorul Parhon. ( elevul se numea Norocel Alexandrescu ) L-am lăsat corijent, ei au fost convinşi că dacă sunt în legătură cu Parhon va fi reexaminat şi aşa mai departe. S-a dus mama băiatului. Ministrul a scris imediat ... se aprobă reexaminarea ... nu ştiu ce.

-Ei, vă mulţumesc Domnule Ministru şi sperăm că va fi bine.

-Păi cum să nu fie bine dacă am scris eu acolo că se aprobă ... chestiile astea.

-Zice: Nu-l cunoaşteţi pe Grigore.

-A, dacă este profesorul Grigore, daţi-mi hârtia înapoi, n-are rost reexaminarea.

( Elevul a fost totuşi promovat, conducerea liceului a profitat de un scurt concediu pe care Profesorul şi l-a luat, iar în lipsa lui, elevul Norocel Alexandrescu a fost reexaminat şi promovat de o comisie formată în grabă. Marile pile sunt reuşite sigure. Pe vremea comunismului circula un banc: Decât o moşie în capitalism, mai bine o pilă în comunism )

În sfârşit, din cauza unor incidente în propriul meu partid, m-am întors la Liceul Comercial către sfârşitul anului. Mai erau două săptămâni până la încheierea cursurilor. Îmi ţinuse locul anul acela o profesoară distinsă de matematică, pensionară, însă foarte, foarte indulgentă. Elevii pur şi simplu abuzaseră în neseriozitate şi aşa mai departe şi când am venit la şcoală şi am văzut că nu ştiu absolut nimic, am zis că nu mai pot să îndrept nimic. Toţi aveau note mari, nu se mai putea îndrepta nimic. Singurii care mai puteau să rămână corijenţi erau cei care aveau cea mai mică medie 6 şi 7, adică 13 puncte şi cu două treceau. Atuncea am avut posibilitatea, am anulat tezele şi am dat alte teze şi am dat 1, nu se putea face nimic mai mult de 1, 1 la toată clasa, la toţi elevii şi cu 1 la oral, mai mulţi de 1 la oral, am scos la câteva zeci media 1. Şi figurează şi acuma în istoria cataloagelor noastre mai mulţi de 1 pe acel trimestru. Aşa că ăştia, săracii, au plătit, au putut şi ei să plătească pentru rest.

Am terminat definitiv, ca să zic aşa, cu Liceul Comercial în 1946 când m-am transferat la Liceul Petru şi Pavel definitiv, unde, cum v-am mai spus mai funcţionasem în 1937-39, după decesul lui Sever Flavian şi m-am transferat la Liceul Petru şi Pavel, am funcţionat un an, după care m-am transferat la Bucureşti. Adică mi s-a aprobat transferul la Bucureşti, după cum se va vedea imediat nu, m-am transferat efectiv. Iar în 1948 a venit reforma învăţământului a lui Gheorghe Vasilichi, de care am vorbit mai înainte. O să mai spun pe parcurs, mai târziu aşa, întâmplări în legătură cu această reformă a învăţământului, ce s-a făcut cu profesorii pentru iniţierea în noul spirit al legii acesteia, a unui învăţământ complect schimbat structural şi în conţinut şi în formă, dar deocamdată am încheiat cu învăţământul comercial.

Ce-am făcut la liceul teoretic este o activitate deosebită de care voi vorbi în cele ce urmează.

Datorită faptului că exact în această perioadă noi doi am avut primul contact, aşi vrea să vă reamintesc, cel puţin din punctul meu de vedere, cum ne-am cunoscut. La examenul de admitere, după ce am luat 4 la teză, că n-am ştiut să fac problema, mama, printr-o cunoştiinţă, a reuşit să vorbească cu cineva ... ca în lanţul slăbiciunilor şi în sfârşit, dumneavoastră aţi cunoscut numele Gociman. ( Era vorba de Doamna Marieta, dentista, prietena mamei, cu care Domnul Profesor Grigore s-a căsătorit ulterior şi a devenit tatăl vitreg al colegului meu Puşu Cricoveanu).

Şi a venit oralul, primul obiect la care am dat a fost matematica. Mi-aţi dat 3 probleme, le-am rezolvat pe toate foarte bine. Acuma, probabil ce raţionament v-aţi făcut dumneavoastră că m-aţi ascultat trei sferturi de oră şi probabil că dacă nu intervenea directorul Leonida Sârbu care era de faţă şi nu spunea ... măi da mai lasă-l pe băiatul ăsta că mai are şi alte examene ... mă mai ascultaţi până şi acuma. Cred că la urmă mi-aţi pus nota 10. La acel examen vreau să vă reamintesc, aţi mai dat examen la fizică cu o serie din care făcea parte băiatul profesorului Zaharescu, care era şi el în comisie şi i-aţi ascultat. În acea serie a fost Zaharescu care a luat şi el 10 şi regretatul Zarges pe care probabil vi-l reamintiţi. Unul dintre cei mai deştepţi şi cei mai capabili colegi de-ai noştri. Aşa că din primul contact, eu mi-am dat seama de severitatea dumneavoastră şi de corectitudinea dumneavoastră. Şi dacă vreţi, să ne spuneţi câte ceva despre acel examen, despre care chiar dumneavoastră, odată, apuneaţi că a fost draconic.

Deci eu am venit la Petru şi Pavel, care acuma nu se mai numea Petru şi Pavel, se numea de la 1 septembrie 1948 Liceul Nr. 1, în condiţiile astea, deşi eram transferat la Bucureşti, am renunţat la transfer, un lucru de care niciodată nu mi-a părut rău. Poate că au fost motive să regret că n-am urmat drumul Bucureştiului, unde m-ar fi aşteptat şi altfel de carieră, dar în orice caz, ceea ce am făcut aicea, mă face, repet, să mă felicit pentru acea renunţare la transferarea îm Bucureşti. Iar în ce priveşte examenul dumneavoastră, eu nu bănuiam că voi fi în comisie, eram prea nou la şcoală, în sfârşit, erau alţii mai vechi şi chiar cu oarecare priză politică. Şi m-am trezit adus, de undeva din judeţ în chiar dimineaţa examenului anunţându-mă că sunt numit în ultima oră, în ultima clipă, ca examinator la matematică. (De fapt profesorul fusese adus de o maşină a securităţii de la o nuntă dintr-o comună de lângă Călugăreni şi a compus problemele de la examenul scris în maşină, în timp ce se mira ... cum de au reuşit ăştia să dea de mine la nuntă ?).

Se prezentau, seria voastră, foarte mulţi candidaţi de la Petru şi Pavel şi de la alte Gimnazii, Eminescu, Bălcescu, plus restanţierii. Se prezentau foarte mulţi candidaţi şi era planificată o singură clasă. Cu voi mai dădea examen de admitere, deasemenea şi clasa anterioară vouă, care dădea examen tot pentru o singură clasă ... seria cum am spus cu Munteanu, Păsculescu, ceilalţi.

A fost într-adevăr un examen draconic, datorită faptului că trebuia să fim foarte obicetivi. Atunci nici directorul Sârbu nu dădea voie nimănui, nici unui părinte, să pătrundă pe culoarele şcolii. Eu nu mă feream de chestii de-astea fiindcă ştiam că nu mă joc cu notele, în funcţie de cutare sau cutare relaţie. Iar în ce priveşte exigenţa de care vorbeşti, bineînţeles asta se ştie că e o notă caracteristică, o concepţie a mea despre şcoală. În ce te priveşte, cred că poţi să-ţi explici oarecum de ce am fost atât de exigent la examenul oral, pentru că eu aveam în faţă teza cu 4, nu, şi la urma urmei trebuia să mă verific pe mine, să mă conving eu şi apoi trebuia să ştie şi comisia că nu am pus degeaba 10 lângă 4. Se putea să fie şi un accident, dar putea fi şi riscul ca aceasta să fie apreciată ca o notă de compleznţă şi aşa ami departe. Şi desigur că au mai fost şi alţii în situaţia asta, teza a fost destul de severă. Ei, comportarea mea atuncea a fost, dar a fost cum am spus dreaptă, obiectivă şi mai ales, mă laud, mă laud cu fruntea sus, că am luptat atuncea, am avut o poziţie de rezistenţă, ca autoritatea superioară să aprobe, nu numai o clasă, cât era planificată ci de-a dreptul trei clase, încă una şi apoi una. N-a fost una mai slabă decât celelalte. E adevărat că la unele clase erau câţiva, mai mulţi matematicieni, la B. Dacă îmi amintesc cu plăcere de acest examen, în afara de tensiunea în care s-a ţinut, este şi acest lucru că am avut clarviziunea ca să lupt ca să intre în liceu cei mai buni elevi şi după cum s-a văzut la reuniunea de după 25 de ani, s-a văzut ce bine am gândit şi ce greşeală ar fi fost să rămână pe dinafară 80 de elevi care s-au realizat aşa de frumos. Aşa că dacă asta poate să-mi scuze exigenţa de atuncea, am încheiat.

( Din alte discuţii, ulterioare interviului, am aflat următoarele amănunte. La semnarea procesului verbal, Profesorul Grigore a refuzat semnarea motivând că nu este drept să fie respinşi de la intrarea în liceu elevi cu media peste 8, mai ales că atât lucrările scrise, la română şi la matematică fuseseră foarte grele, iar exigenţa la oral a fost mare. Conducătorii învăţământului local, profitând de faptul că ministrul Vasilichii era ploieştean, s-au dus la dânsul şi i-au relatat că profesorul Grigore nu vrea să semneze numai pentru o clasă. Ministrul a aprobat atunci încă o clasă. Cum rămăseseră încă elevi cu media peste 8 neadmişi, profesorul Grigore nu a vrut să semneze nici procesul verbal cu două clase. Şefii s-au dus din nou la ministru, iar acesta puţin enervat a aprobat încă o clasă, dar i-a avertizat pe şefi să nu cumva să îndrăznească să revină cu încă o clasă că îi dă afară cu Grigore cu tot. )

Cred că pentru toţi foştii elevi, ar fi interesant să ne mai spuneţi despre activitatea dumneavoastră particulară din acea perioadă. Cu ce vă ocupaţi, ce citeaţi, ce hobiuri, deoarece noi nu vă vedeam decât la catedră, iar acum, retrospectiv, ne-ar face mare plăcere să ne povestiţi despre aceste lucruri.

În perioada respectivă, pe care aşi putea să o mai prelungesc şi după ’48, desigur că într-un fel nu mi-am schimbatun obicei pe care îl am din copilărie, din şcoala primară şi încă înainte de şcoala primară, când învăţasem să citesc pe gazete. Citeam şi eu despre marele bărbat francez Clemanceau, care a câştigat războiul, primul război mondial cu nemţii şi îi ziceam eu pe atuncea CLEMENCEAU sau CLEMENCEANU, mi se părea mie că e greşit acolo. În sfârşit, şi de atuncea până astăzi eu citesc zilnic câteva ore beletristică, în sfârşit, lucruri amuzante, umor şi aşa mai departe. În ceea ce mă priveşte, ce am lucrat în afară de catedră ... în vremea aceea nu-mi amintesc, eu purtam încă, să zicem aşa, rănile micii mele aventuri politice, adică asocierea, bazată pe naivitatea mea cu condiţia firească a unui om care nu ştia decât litera cărţii şi nu citise prea mult despre politică şi aşa mai departe. Am crezut că dacă asociez în jurul meu o serie întreagă de intelectuali, aşa din lumea burgheză, o să putem să modificăm ceva din viaţa socială a ţării fără să-mi dau seama că lucrurile sunt cu mult mai profunde, că nu cu paleative şi numai cu oameni, chiar dacă nu sunt de bună condiţie, se poate face ceva. Şi ţin să subliniez chiar în acest moment că nu mi-a fost uşor să-mi vindec rănile de pe urma acestor decepţii, însă nu mi-am pierdut nici atuncea credinţa. Mă părăsiseră aproape toţi, eu rămăsesem cu credinţa mea, aşa că fac bine că merg în spiritul nou mi-aduc aminte şi asta poate să fie marcat, că deşi mă părăsiseră toţi, în momentul în care mergeam cu un coleg pe stradă, care îmi fusese ataşat, atâta vreme cât mai există un om care crede în mine, cred că am dreptate. Şi până la urmă s-a dovedit că aşa a fost.

În ce priveşte lucrurile aşa, mai amuzante, pot să spun că la acele cursuri din 1948 care se numeau ICD (Iniţierea Cadrelor Didactice), era firească, cum reforma învăţământului intra în vigoare pe 1 septembrie 1948 ca statul şi Ministerul Invăţământului condus de Vasilichi să ia măsuri din vreme pentru pregătirea cadrelor pentru noul învăţământ realist-ştiinţific. Drept care s-au ţinut cursuri în toate judeţele ţării cu absolut toate cadrele didactice, cursuri cum am spus cu denumirea de cursuri ICD. Acolo mi-am făcut un jurnal zilnic de toate întâmplările întâlnite acolo şi această iniţiere a noastră ţinea 3 săptămâni, care cursurile astea se ţineau chiar la liceul nostru. Tot liceul era ocupat până la ultima clasă cu profesori şi cu învăţători şi notam zi de zi tot ce se întâmpla şi în jurnalul acesta, bineînţeles sub formă umoristică. A fost citit la încheierea cursurilor pe Stadionul Mare, care era arhiplin, inclusiv terenul, şi a fost un succes imens. Îmi pare foarte rău că l-am pierdut, că am pierdur atâtea, nu mai păstrez decât o mică poezioară, nu este epigramă, nu e epigramă nici din punct de vedere formal. Nişte versuri, primele mele încercări umoristice în versuri care aveau această bază. Am zis că dacă am învăţat acuma prima oară ce înseamnă rolul uneltelor în viaţa societăţii, gintele, comuna primitivă, sclavagistă, feudalistă ... Am făcut o poezioară, cum am spus, alegându-mi o cursantă, tot aşa, nu ştiu dacă o personificasem, o cursantă care am zis eu făcea parte din ginta ICD, adică ICD-istă. Şi am făcut versurile următore pe care mi le reamintesc şi acuma.

Când îmi aruncă săgeata una din ginta ICD-istă

S-a dus comuna primitivă şi intru-n era sclavagistă

În societatea feudală, din mersul ei nu mă sustrag

Mă asupreşte înainte, ea senior şi eu iobag !

Fireşte că asta a stârnit foarte mult interes, am fost rugat să continui şi în altă societate, dar eu am răspuns că rămân aicea în societatea aceea. Ei, regret că poate e mai săracă în manifestări, memoria nu mă ajută, nu mi-am notat nimica de-a lungul anilor, nu pot să răspund mai consistent la ... Cât priveşte hobi sau altceva, bineînţeles că nu ştiam eu atuncea ce înseamnează asta, iar acuma nu ştiu ce aşi putea să spun. Ştiu ce este hobi, dar nu aşi putea să spun acuma la acest punct, afară de cazul când aşi putea plasa aicea din activitatea până în 1948, tot am întâmplări amuzante. Când am venit în Ploieşti am funcţionat la Liceul Comercial de la 1 septembrie 1934, aveam şi două ore la Gimnaziul Comercial care era în aceeaşi clădire. Erau doi directori, unul la Şcoala Superioară Comercială sau Liceul Comercial şi altul la Gimnaziul Comercial. Director la Gimnaziul Comercial era Temistocle Mircea, un profesor de istorie de la Petru şi Pavel, putem să spunem că nu mai e în viaţă de mult, că era un profesor slab, astea sunt lucruri bine ştiute. Dealtfel se spunea anecdota asta despre el, că nu ştiu dacă s-o fi întâmplat chiar aşa, dar se potrivea. L-a întrebat pe un elev:

-La ce an a murit Mihai Viteazul ? şi elevul a răspuns:

-1603, profesorul a răspuns exact ! Da, un elev din bancă protestează:

-Dom’ profesor nu a murit la 1603, a murit la 1601.

-Mai exact, spune profesorul.

Ei bine, un asemenea om nu se putea să nu intre în conflict cu profesorii de valoare care erau în şcoală şi care erau de valoare şi pentru motivul, era un fenomen atuncea, acuma nu mai este, Ploieştiul fiind aproape de Bucureşti era o trambulină pentru cei mai buni profesori care ajungeau la Universitate. Şi pe aici au trecut profesori de mare valoare, prin Ploieşti şi la Liceul Comercial şi la Liceul Petru şi Pavel. În fine, între ăştia se afla şi Doctorul în Filologie Mazilu o somitate. Nu putea să nu se işte un conflict între între un director cu un asemenea orizont şi un om de cultură serioaă cum era Mazilu, plus de o onestitate pe care o subliniez tocmai în contrast cu Temistocle, care fusese înainte Consilier Comunal însărcinat cu grajdurile primăriei şi pentru că făcuse pe acolo găinării cu ovăzul şi cu nutreţul cailor, căpătase porecla de ovăz. Şi la un moment dat, într-un consiliu profesoral, se întâmplă următoarea scenă. Intră iară în conflict Director Temistocle şi Profesorul Mazilu, Doctorul în Filologie Mazilu şi la un maoment dat Temistocle ne mai avân niciun argument de susţinere în faţa lui Mazilu, ia o hârtie de pe masă şi i-o arată pe deasupra mesei peste masă. La celălalt capăt era Profesorul Mazilu.

-Domnule zice, dumneata veză hârtia asta ? iar Mazilu zice:

-O văz !

Tot o nostimadă, la Liceul Petru şi Pavel unde spuneam mai înainte că am funcţionat după moartea profesorului Sever Flavian, în treacăt, săracu numai sever nu era. Sever era celălalt profesorul Varnali. Era în vremea străjeriei, directorii de licee au fost convocaţi, mi se pare la Breaza, la nişte cursuri de iniţiere de 10 zile, printre care şi al nostru, care era atuncea regretatul, inimosul cărturar, Stoica Teodorescu, ne convoacă să ne arate avantajele srtăjeriei şi ne vorveşte el ce ne vorbeşte despre străjerie după care dă cuvântul, zice acuma dau cuvântul Domnului Teodor Vasilescu. Teodor Vasilescu era profesorul de gimnastică al şcolii, care era anunjţat în ziarele din ajun că se pensionează. L-am văzut lângă mine, şedea lângă mine îmbrăcat la mare ţinută. Credeam că e îmbrăcat la mare ţinută, că vine să-şi ia rămas bun, că mai erau câteva zile până la terminarea cursurilor. Şi se potrivea ce gândeam eu cu propunerea directorului ... acuma dau cuvântul domnului Teodor Vasilescu, toţi aşteptau să-şi ia rămas bun de la noi. Când colo era cu totul altceva, zice:

-Domnilor am intrat în sala de gimnastică acum o lună şi am găsit acolo o porcărie, un mîgar de elev făcuse pe acolo nişte treburi ... murdărie. Am făcut cercetări, n-am găsit pe făptaş. Acum două săptămâni intru iară în sala de gimnastică, o porcărie şi mai mare, iar cercetări, iar nimic. Azi dimineaţă domnilor, ce-am găsit acolo este indescriptibil, e o ruşine, pur şi simplu e o murdărie ... unul saui mai mulţi măgari de eleve şi aşa mai departe. Ei bine domnilor, am înghiţit odată, am înghiţit de două ori şi atuncea n-am putut să mai rabd şi m-am dus la domnul director, care acuma vă va spune mai departe. Da directorul Stoica Teodorescu:

-Lasă-mă domnule că-s sătul până în gât de chestia asta.

Ei, însfârşit, lucruri din astea pe care le-au auzit toţi şi poate că eu am meritul că m-au impresionat mai mult atuncea şi le-am reţinut, fiindcă umorul dat de realitate e mult mai puternic decât cel care e în fantezia bieţilor umorişti care trăiesc din asta.

Ştim că reforma învăţământului şi-a propus să schimbe tipul liceului, Am dori să ne împărtăşiţi cum au suportat această schimbare, în primul rând profesorii şi dacă ea s-a făcut resimţită şi asupra elevilor ?

Aşadar, pe 1 septembrie 1948 suntem încadraţi la un nou liceu, bineînţeles devenit în principal din Liceul Petru şi Pavel, din al doilea liceu înfiinţat mai înainte, Nicolae Iorga, de care mi se pare că am omis să vorbesc mai înainte, care erau licee de stat, plus liceele etetizate de care am vorbit Eminescu şi Bălcescu. Aşa, după această dată pornim la drum în alt local decât al renumitului, monumentalului Liceu Petru şi Pavel de pe bulevard, care a fost greu încercat şi în cele din urmă grav avariat, aşa încât în cele din urmă nu a putut să fie utilizat, decât o aripă, în care nu mai puteau să încapă o şcoală mare ca aceea care se începea ca Liceul Nr 1. Atuncea, deci, profesori erau profesori de matematică pe 1 septembrie 1948 în primul rând veteranul, să zicem, nostru Gheorghe Canciu care plecase din calitatea de preşedinte al consiliului inspectorilor generali pe care îl deţinuse până atunci, un om de o deosebită pregătire, poate prea sever. Pot să spun că nici nu era prea simpatizat de unii elevi, mai ales cei slabi, mai era profesorul Vasile Dumitrescu – Ştefeşti, care fusese multă vreme subdirector al liceului, mai era Ion Teodorescu pe care voi îl porecleaţi "Ţambal" şi pe care l-aţi avut profesor în prima clasă de liceu, în clasa 8-a. Profesor care ştia multă carte, era tobă de carte, însă care nu prea avea autoritate în faţa elevilor, eu subsemnatul care cum am mai spus, renunţasem la încadrarea, la transferul la Bucureşti şi rămăsesem aici şi noul numit Constantin Vasilescu (poreclit Chichiplan) care venise din altă parte la Ploieşti. Pe parcurs, după 1950 a mai venit Cristache Dăscălescu, Costică Stănculescu, Mircea Negrea. Deci, iată, suntem în vremea aceasta câţiva ani după ’948, un grup de profesori de generaţii destul de apropiate, toţi formaţi la marea Universitate de Matematică din Bucureşti, unde am avut profesori străluciţi. Sunt mândru că pe carnetul meu de student din ultimul an, anul III, cei 5 profesori la cele 5 materii pe care le-am făcut în anul III sunt doctori la Sorbona: David Emmanuel, Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompei, Anton Davidoglu şi Niculae Coculescu. Desigur că aceşti oameni, pe lângă pregătirea de matematică pe care ne-au dat-o, pe lângă lecţia de exigenţă pe care ne-au dat-o, ne-au dat şi multă putere morală. Putem să spunem că alătuiri de liceul făcut, unde am primit prima tranşă a armăturii morale necesare unui om în viaţă, a doua am primit-o de la aceşti mari dascăli de la Bucureşti. Şi bineînţeles, pe parcurs, că nu facem aici o problemă de profesionalitate, nu mai înşir, au venit o serie întreagă de profesori tineri, care s-au asociat repede de tot, erau şi valoroşi de fapt în marea lor majoritate, s-au asociat experienţei celor vechi. Reforma învăţământului, aşa cum ai spus a ridicat probleme extraordinar de noi. Lor trebuiau să le facă faţă, în primul rând cadrele didactice existente, deci profesori cu care lucraseră în şcoala burgheză, care fuseseră formaţi de şcoala burgheză şi desigur că de aicea a derivat diversitatea de atitudini şi de rezultate în toată ţara, la diverse licee după una sau alta din comportările cardelor iniţiale la 1948. La noi, cu profesori pe care i-am citat, cei 5 de la început, că într-adevăr nu este vorba numai de o schimbare de formă, este o schimbare structurală. În primul rând în şcoala nouă şi pe parcurs şi mai mult a sporit numărul de copii de muncitori şi de ţărani care pătrundeau în liceu. Cum pregătirea acestora în şcoaloa anterioară era foarte heterogenă şi în general slabă, aceste mase de elevi care pătrundeau în liceu nu mai puteau să facă faţă învăţământului nou care era foarte exigent şi el ca şi înainte. Cum să poată face faţă cu elevii din şcoala selectivă unde pătrundeau numai aşa 40 de elevi, erau licee cu o singură clasă şi doar liceele mari aveau două clase paralele, iar noi am ajuns pe parcurs şi la 11 clase paralele. Desigur şi în afară de asta, de exemplu cum am învăţat eu la Piteşti, din 52 de elevi plecaţă în clasa 5-a reală, am intrat în clasa 8-a, 8. Cu toate că era o clasă selecţionată, clasa asta unde am făcut eu, era selecţionată din cei mai buni elevi din Piteşti, adică din judeţul Argeş, din judeţele vecine Dâmboviţa, Muscelul, Oltul, cu toate că era selecţionată, în trei ani de zile din 52 am rămas 8. Ei bine, acest lucru nu mai era posibil astăzi. Ar însemna ca acuma să fie ... din 1000 să iasă 20 dacă se mergea cu aceeaşi exigenţă care acuma ar fi mai mult decât absurdă. Absurdă era şi înainte, dar acuma ar fi fost cu totul intolerabilă. De aceea a început o nouă atitudine a noastră, o muncă diversificată cu elevii, în sensul ca pe de o parte să dăm atenţie acestor copii de muncitori şi tărani care nu aveau o pregătire anterioară bună şi să-i facem să se încadreze în ritmul normal al clasei. Pe de altă parte, pentru că cele câteva vârfuri ale claselor să nu se piardă, să facem o a doua muncă diferenţiată pentru ridicarea lor, pentru ridicarea lor la nivelul posibilităţilor lor, pentru dezvoltarea lor, mai ales că aşa cum o să vorbesc mai departe începe pe urmă, pe linie de stat organizarea de concursuri, tocmai în vederea scoaterii din masa clasei a celor mai buni elevi fruntaşi la matematică. Şi în această perioadă, după cum ştim, se mai puneau şi alte probleme. Probleme de schimbarea programelor, probleme de schimbarea manualelor.

Ce pot să spun ? Pot să spun că nu a fost nici o activitate pe plan naţional în care să nu fiu consultat şi în prima linie în frontul pentru modernizarea, pentru schimbarea acestor acţiuni. Pe parcurs am devenit autor de manuale, am fost personal, aproape în permanenţă în consiliile pentru redactări de noi programe, pentru experimentări de noi manuale. Am făcut cursuri cu fii de muncitori ca să intre în facultate, cursuri cu profesori necalificaţi ... în sfârşit nu este o chestiune care să intereseze în general publicul pentru că aicea nu ne adresăm unui public de specialitate, de matematicieni. În sfârşit pentru mine a fost şi o greutate şi o răspundere, dar şi o favoare că am venit cu o experienţă suficientă din şcoala anterioară, în acelaşi timp şi animat de dorinţa de a schimba cu adevărat ceva în şcoala aceasta. Faptul că îl cunoşteam personal şi eram în termeni buni cu Ministrul Invăţământului, Vasilichi, a făcut ca eu să fiu şi mai zelos şi mai fervent luptător pentru introducerea spiritului nou în şcoală, nu platonic ci efectiv.