Marele Interviu Mircea Gociman - Ion Grigore - 1978 (III)

După câte ştiu, pregătirea specială a elevilor cu înclinaţii speciale pentru matematică a fost făcută în cercurile de matematică. V-aşi ruga să ne spuneţi şi nouă cum au luat naştere aceste cercuri de matematică, pe care noi, cu câţiva ani în urmă, le găsim devenite celebre pe plan naţional.

Am spus mai înainte că a fost necesară o schimbare de atitudine a profesorilor în sensul că trebuia să depunem trei feluri de activitate, unul propriuzia cu clasa, cu toată masa clasei, în mod unitar pentru cei 40 de elevi din clasă. Bineînţeles să executăm programa la un nivel cât mai ridicat, cât era posibil de ridicat, să facem ca acest nivel să fir mai ridicat şi prin munca diferenţiată şi mă refer acuma la munca diferenţiată cu elevii fruntaşi buni la matematică. Ei, munca asta se organiza sub diverse forme şi cuvântul nu era nou, cercuri de matematică fuseseră chiar în vechiul Liceu Petru şi Pavel, era şi o societate de matematică. Am înfiinţat cercuri de matematică şi bineînţeles pentru că eu începeam cu clase bune din liceu, cercul meu a trebuit să ia poziţie din primele zile. Am înfiinţat chiar cu seria voastră cercuri de matematică şi mai ales din primul an, pot să spun că avem un merit. Acele Olimpiade de matematică de care s-a vorbit mai târziu erau nişte concursuri interesante, dar ele au fost organizate ceva mai târziu după 50-’53. Partea interesantă, că pentru a da mai multă viaţă acestor cercuri de matematică trebuiau, însfârşit, diverse manifestări printre care şi aceea de întreceri, de concursuri. Pot să spun că în colaborare ... la îndemnul unei inimoase profesoare de matematică, Florica Dascălu, nu ştiu dacă mai trăieţte, s-a retras de multă vreme la Cluj, nu ştiu şi dacă a judeţului. Împreună am organizat primul concurs de matematică din ţară. Un concurs după reformă, bineînţeles. Mai fuseseră pe vremuri concursurile Gazetei Matematice care erau deschise unui număr de 30-40 de elevi din toată ţara. Astăzi pare de neînţeles când participă la concursuri zeci de mii de elevi. Şi primul concurs de matematică din 1949 a fost câştigat de 4 elevi ai mei cu nota maximă. Ţin minte pe Zarges, Papina sigur, Constantinescu Alexandru şi Suciu sau Zaharescu, în orice caz sigur că noi ne-am afirmat şi pe acest plan.

(Nota lui Mircea Gociman: Despre acest concurs am o amintire inedită. Prima fază a fost cea pe licee şi m-am calificat pentru faza orăşenească cu o medie de peste 9. Din clasa mea, clasa C, s-au mai calificat printre alţii: Ion Cristian, Mircea Petrescu, Vicenţiu Dumitru, Bebe Stănescu, Puşu Cricoveanu, Mircea Dumitrescu s.a. Concursul s-a ţinut la localul de pe bulevard, unde fiinţa pe atunci Şcoala Medie Tehnică de Petrol. Concursul era fixat pentru ora 9, aşa că eu, care jucam volei la echipa Locomotiva CFR, am informat comisia de volei şi meciul din campionatul orăşenesc a fost reprogramat la orele 12. Nu ştiu din ce motive, dar concursul a început deabia la orele 10.30. Eu eram extrem de agitat deoarece pe vremea aceea echipa nu avea rezerve, erau numai şase jucători şi un meci nu se putea amâna decât în cazul îmbolnăvirii unuia din componenţi. Oricum pentru mine se făcuse o favoare, prin faptul că jocul fusese reprogramat la orele 12. Am primit trei subiecte şi pe nerăsuflate, fără să pierd prea mult timp m-am apucat de lucru şi le-am rezolvat pe primele două. La 11.30, un coleg care avea ceas îmi face semn că a sosit ora să plec la meci. Aştept momentul când domnul profesor Grigore pleacă de la noi spre altă sală şi fără prea multe vorbe, predau lucrarea profesorului supraveghetor şi mă îndrept în fugă către stadion la meci. După vreo trei zile se anunţă notele, premianţii primesc felicitări, iar mie profesorul Grigore îmi spune sec ... ai luat nota 6 într-un timp record ! Dar lucrurile nu s-au sfârşit aici, directorul liceului, Andrei Vijoli,  a auzit de plecarea mea înainte de sfârşitul concursului şi m-a chemat la cancelarie unde în faţa mai multor profesori mi-a tras o săpuneală zdravănă, fără însă a fii luate alte măsuri disciplinare, fiindcă directorul era un mare admirator al sportului, al meu, în tinereţt dânsul fusese atlet, aruncător de disc. Cât despre profesorul Grigore, acesta, care şi el era un fan al jocului de volei, nu mi-a făcut niciodată vreo aluzie despre acest incident. Era un om care ştia să le aprecieze pe toate, să le pună pe toate la locul lor şi judecata lui nu a fost vreodată întunecată de supărare sau de vreo ranchiună personală cu vreun elev sau cu familia acestuia, cum făceau alţi profesori)

Al doilea sector în care ne puteam manifesta, era colaborarea la Gazeta Matematică, la Revista Matematică. În anul 1949 a luat fiinţă de fapt în locul vechii Societăţi de Matematică o nouă societate, Societatea de Matematică şi Fizică condusă de profesorul Moisil până la moarte. Şi această societate nouă a scos o nouă Gazetă Matematică, Gazeta de Matematică şi Fizică pentru elevi şi o nouă Gazetă Matematică şi Fizică pentru profesori. Gazeta Matematică şi Fizică B pentru elevi, Gazeta Matematică şi Fizică A pentru profesori. Ei bine, pot să spun că faţă de această Gazetă Matematică, am căuta ca în numele elevilor mei sau în favoarea elevilor mei să mă revanşez de faptul că eu, în liceu, din cauză că nu am fost solicitat de niciunul dintre profesorii mai de matematică şi nici alţi colegi de-ai mei, nu am fost colaboratori la Gazeta Matematică şi cred că am pierdut. Şi ca să mă revanşez acuma, am căutat să fac pe elevii mei să lucreze la matematică. N-am la mine la îndemână, din păcate, adică am aicea, dar nu trebuie să mai caut ... pagina de rezolvitori de probleme din noua Gazetă Matematică care a apărut, mi se pare nr.4 în ’950. Această pagină a rezolvitorilor este interesantă de citit, că din cele două coloane şi , trei de pe o jumătate de pagină a Gazetei Matematice, elevii din Ploieşti, elevii mei în special, ocupă o coloană şi ceva. Adică cam e, elevii din Ploieşti, elevii mai în special, ocupă o coloană şi ceva. Adică cam 40% dintre rezolvitorii din noua Gazeta Matematică din întreaga ţară erau elevii mei.

Cu această ocazie aşi dori să ne spuneţi ceva despre membrul al unuia din cercurile dumneavoastră de matematică care se numeşte Nichita Stănescu şi căruia, din câte îmi amintesc i-aţi făcut şi o epigramă.

Da, este vorba de cercul de matematică dintre 1948 – 1952 care reunea elevii mei de la clasa B şi elevi de la clasa C unde eraţi voi, unde era Nichita Stănescu, care era un elev bun la matematică. De fapt clasa era bună, poate nu atât de bună cât era clasa B la matematică, unde erau mai multe vârfuri la matematică. Dealtfel mi s-a şi spus când am intrat în clasă de către Dumitru Vincenţiu, mi se pare, că trebuie să reiau unele probleme de algebră elementară, înmulţirea polinoamelor, împărţirea polinoamelor, pentru că nu le înţeleseseră prea bine, în fine. Era un mic handicap care până la urmă s-a remediat şi clasa s-a realizat tot aşa de bine ca şi cealaltă clasă.

(Notă MG: Clasa C a avut în clasa 8-a profesor de matematică pe Ion Teodorescu "Ţambal" care, după cum spunea profesorul Grigore, era tobă de carte, dar nu avea autoritate şi îi era gândul mai mult la băutură. Dealtfel acesta şi-a cerut transferul la Valea Călugărească în speranţa că acolo va putea obţine mult mai simplu vinul pe care îl îndrăgea. Acese lucru a fost şansa celor de la clasa C, fiindcă în locul lui Ion Teodorescu a venit tot un Ion, dar Grigore care a salvat pe cei ce au ales calea ingineriei.)

Între elevi, deci, care făceau parte din cerc era şi Nichita Stănescu, nu ştiu dacă se afla şi Eugen Simion de la B care era şi el bun la matematică, care putea să facă o carieră ştiinţifică. Nichita Stănescu pe lângă că avea suficiente calităţi să facă faţă şi la cercul de matematică, îmi era şi simpatic, era şi firea lui aşa. Să vă spun drept, spre ruşinea mea, nu ştiam că atuncea făce poezii. Poate că aceste preocupări ale lui pe care nu le cunoşteam, activitatea lui la cercul de matematică nu era atât de susţinută cum era a altora dintre voi şi lucruriole astea se soldau cu diverse tachinării la care răspundea şi el şi nu era nici o supărare pentru profesor. Ei bine, târziu am aflat că s-a lansat aşa de bine ca poet, pe o linie am impresia proprie, pe o linie originală şi abia acum târziu, în zilele noastre, acum vreo 3-4 ani, pentru că îmi căzuseră în mână câteva poezii pe care nu prea le înţelegeam, i-am făcut acea epigramă care a fost prima apariţie îm presă, în revista Orizont din Timişoara, pe care nu ştiu dacă este cazul să o redau aicea.

Poetului Nichita Stănescu fost membru al Cercului de Matematică al Liceului Ion Luca Caragiale din Ploieşti între 1948-1952.

Pe când cu cifre cocheta

Nu l-am putut încuraja,

O lua atuncea pe alt drum

Şi câţi mă blestemă acum.

Adevărul este că revista Orizont din Timişoara, care probabil şi firesc că avea o consideraţie pentru poetul Nichita Stănescu ... ce s-a gândit redactorul de epigrame, a schimbat cu 180⁰ sensul. Ultimul vers în loc să spună:

Şi câţi mă blestemă acum

era

Şi câţi mă laudă acum

S-au reabilitat în ochii mei în volumul scos tot de timişoreni, Dansul Săbiilor, o culegere de epigrame în care am avut şi eu cinstea să fiu publicat. Şi îmi publică numai două epigrame, numai una interesantă, cealaltă au pus-o ei timişorenii doar fiindcă era vorba de un profesor de-al lor timişorean, Visa. Şi cum vă spun, a fost reabilitată persoana mea, epigramistul Grigore, prin faptul că în volum apare textul exact. La reunuiuea pe care aţi avut-o acum câteva luni, Nichita Stănescu nu ştia de această epigramă şi cred că i-a făcut plăcere, dealtfel aşa a manifestat-o când i-am dat volumul cu această epigramă.

Ce ne puteţi spune despre succesele elevilor dumneavoastră la Olimpiadele de Matematică ?

Olimpiadele de Matematică, Olimpiadele propriuzise pe ţară au început să fie organizate din 1953, dar nu sub forma de astăzi cu caracter republican ci pe centre universitare. Eu în anii 1953-1954 nu am avut elevi care să mergă la concurs, n-aveam astfel de clase şi dealtfel trebuie să spun că Olimpiada în forma ei de astăzi, adică cu caracter republican, Olimpiada Finală, începe să fie organizată din 1955. Pot să spun că în această privinţă, fără să mă laud bineînţeles, însă fiindcă sunt lucruri interesante pentru toată lumea care se interesează de astfel de chestiuni aşi sublinia câteva cifre. Am aicea printre hârtiile mele, ca să mă ajut, cifra reuşitelor la Olimpiada Finală. Asta mă interesează pentru că celelalte date anterioare, pe oraş sau pe judeţ erau foarte bune la noi. Contează cele mai spectaculoase, adică rezultatele pe ţară. Iau Olimpiada din 1955, de când am spus că a fost organizată Olimpiada în forma de astăzi şi până în 1964 inclusiv, adică pe un deceniu. În această perioadă pe toată ţara au fost 391 de premiaţi din care Bucureşti 113, liceul nostru 43 şi elevii mei 23. E o cifră care este totuşi importantă. Să mai spun cifre cu adevărat spectaculoase. În 1958 Bucureşti cu toate clasele ia 2 premii 2, 1 premiu 3 şi 2 menţiuni, deci 5. Profesorul Grigore cu o singură clasă ia 1 premiu 1, 1 premiu 3 şi două menţiuni, deci 4. Şi mai spectaculoasă apare situaţia în 1959 co o singură clasă  a 10-a: Bucureşti 1 premiu 3, eu 4 premii 2, 1 premiu 3 total 5 iar restul ţării 4.

Ar fi bine să apun ceva despre primul an, despre 1955. Seria asta în 1955, în 1954 a avut un eşec pentru că la etapa finală s-au dat probleme din clasa 7-a, la gimnaziu, în care elevii nu făcuseră cu mine. Şi eşecul lor i-a întărâtat foarte mult şi ţin minte că elevii, chiar ei au propus ca să ne luăm la întrecere, o întrecere provocată de Braşov, un liceu din Braşov, pe chestia colaborării la Gazeta Matematică. Şi primul premiant al meu a fost în acestă serie, în 1955, Chirică Andrei. Este nostim că acest Chirică Andrei venea dintr-o generaţie de intelectuali, ca să zic aşa umanişti, care nu erau decât avocaţi, preoţi, dascăli şi Chirică Andrei singurul care s-a îndrăgostit de matematică din această familie care avea intelectuali pe timp de 100 de ani. A fost Chirică Andrei care a luat primul premiu în această serie pe ţară. Îmi aduc aminte că taică-su a venit în anul următor să-mi ceară scuze că nu poate să-l dea şi pe al doilea tot la mine, pentru că vrea să salveze unul, să-l facă doctor. În anul următor au mai fost premianţi în afară de Chirică Andrei şi Damian Şerban şi Bogdan Mihail.

Aşi vrea să revin la cifra premianţilor în perioada 1955-1964 pe 10 ani, am spus că eu am avut 23 de elevi premianţi. Ca să se înţeleagă mai bine această cifră trebuie să spun că elevii mei au fost depăşiţi decât de Bucureşti, de regiunea Ploieşti, de regiunea Braşov cu 29 de premianţi, regiunea era mai mare decât un judeţ, Argeşul şi Banatul cu 24 şi restul regiunilor de la 18 în jos. Revenind acuma la seria 1959, tot în acel an în care a fost acel succes deosebit a celor cu 5 premii din 10 pe ţară, am obţinut, ţara noastră a obţinut premiul I la prima Olimpiadă Internaţională. De atunci până astăzi nu cred că ţara noastră să fii mai obţinut încă 4-5 premianţi I la această Olimpiadă.

(Este vorba de Basarab Nicolescu celebrul mare fizician stabilit la Paris, despre care, datorită faptului că fugise din Romania nu era voie să vorbeşti, nu era voie să-i pronunţi numele. Cu toate aceste restricţi, profesorul coresponda cu el, primea cărţi de la el, iar după 1989, la venirea lui în Ploieşti, Basarab Nicolescu a vorbit extrem de elogios despre Profesorul Ion Th Grigore ca despre părintele lui spiritual)

            Ne-ar face  o deosebită plăcere să depănaţi câteva amintiri pe care le aveţi despre profesorul Simache.

            Cu profesorul Simache m-am întâlnit de fapt chiar de la începutul carierei mele în Ploieşti. Pe parcurs am fost colaboratori fiind amândoi directori de studii la Internatul Liceului Comercial. În această calitate, îmi aduc amine că era foarte conştiincios, amândoi de fapt ne-am făcut datoria atât timp cât am fost acolo. În timp ce în toate şcolile din ţară se încuibase legionarismul, în internatul nostru nu s-a găsit absolut nimic, nu prin teroare sau altceva, ci prin grija pe care am avut-o pentru copii, să fim atenţi lângă ei în înţelegerea acestor curente, prin taxarea la valoarea lor a acestor curente nesănătoase. Ei, bineînţeles că Simache ... aveam temperamente diferite, am fost colaboratori aproape pe toate tărâmurile, nu numai aci. Am fost colaboratori şi în scurta mea existenţă politică, el avea mai mare vechime în această privinţă, însă pe urmă mi-a fost colaborator. Mi-a fost ... când am făcut sindicatul profesorilor el a fost primul meu ajutor, secretar general al sindicatului. În orice caz am fost tovarăşi de drum foarte multă vreme, până defapt la sfârşitul prematur al lui. Ca nostimade, aşa, Simache de exemplu ca directir de studii al internatului, după trecerea mea la primărie a devenit şi director plin al internatului şi ştiu bine că s-a achitat şi mai bine decât mine de această sarcină. Era tot timpul în meditaţii, în sala de mese, în dormitoare. Într-adevăr era un părinte pentru ei, în această familie, neavând altă familie. Ziceam ca nostimadă: Ca director de studii, internatul era închis, nu ca acuma. Era cu portar cu cheie şi elevii nu puteau să plece din internat decât cu totul excepţional, dacă aveau note bune, duminica etc. Nu ştiu dacă voi vă amintiţi, îi zicea Bastilia. La un moment dat, Simache găseşte un elev, în loc să fie la meditaţii, îl găseşte afară, în curte. Şi însfârşit a început să-i facă observaţie acolo ... nu ştiu ce, elevul nu ştiu ce a răspuns ... l-am auzit pe Simache, mă uitam pe geam la el când elevul a mai zis ceva şi Simache a spus: - Afară, că tocmai fiindcă era afară era acest incident. Era într-adevăr o figură interesantă Simache ăsta. Mergeam, de exemplu la mese împreună, noi ca burlacii, multă vreme. Mergeam  la mese, cum era de sărbători, mergeam la prânz la o familie, seara la altă familie, a doua zi la altă familie. Pe unde mergeam, Simache mânca dintr-un fel de mâncare: - Vai de mine, ce grozăvie, nici la mama n-am mâncat aşa ! Asta la prânz. Altă mâncare: -Vai de mine, ce grozăvie, nici la mama n-am mâncat aşa ! Şi aşa o ţinea până terminam recitalurile acestor mese la care participam.  ( Notă: La aceste turnee ale burlacilor – profesori mai participa şi profesorul de franceză Eusebie Preda).

            Ei, am avut şi unele neînţelegeri, era un om foarte ambiţios şi pe drept cuvânt ambiţios. De fapt cu ambiţia lui a realizat ce a realizat. Poate n-ar fi realizat nimeni ce a realizat, mai ales în materie de muzee, dar în acelaşi timp teribil de susceptibil dacă cumva se atingea cineva de locul I pe care trebuia să-l ocupe în toate citările, în toate rapoartele direcţiei şi aşa mai departe. Pe drept cuvânt, el a fost mâhnit în 1964 când eu am fost făcut profesor emerit. Numai că supărarea lui pe mine era nejustificată, noi nu eram concurenţi, erau alte criterii, eu eram cu matematică el cu istoria, altele au fost cauzele, aşa. A fost o leacă de răceală între noi, însă unitatea de vederi, de generaţie şi aşa mai departe a făcut ca aceste incidenta să rămână ca un episod aproape nostim care caracterizează atât caracterul meu cât şi caracterul lui, deşi de caracterul meu, în această privinţă nu am vorbit nimic. În orice caz e foarte justificată opinia lumii culturale din Ploieşti, a oamenilor şcolii şi aşa mai departe, că soarta a făcut ca el să părăsească prea devreme arena aceasta a vieţii sociale şi a vieţii culturale a judeţului nostru.

            Ne-aţi vorbit despre modernizarea învăţământului şi despre noile aspecte pe care le-a luat învăţământul după reformă. Cum aţi acţionat dumneavoastră în acest sens ?

            Am spus că am fost printre cei dintîi care au înţeles necesitatea acestor înnoiri efective şi din această pricină, mergând pe terenul meu al matematicii, am făcut în primul rând acele activităţi cu cercurile de care ... care erau la început în întreaga ţară. Şi era un început din foarte multe puncte de vedere, nu numai al organizării ci şi al conţinutului şedinţei. Mi-aduc aminte că la o şedinţă la care a participat inspectoarea judeţului de atunci, Aspasia Vasiliu, la centru, ea a avut unspiraţia să-mi ceară înainte de a se duce acolo, un mic raport asupra celor ce realizasem aicea la Ploieşti cu clasele noastre. Şi mi-a povestit foarte încântată entuziasmul general de acolo, din şedinţă, în special al academicianului Moisil, care era şi el invitat, era o şedinţă pe linie de minister. Desigur că lucrurile acestea nu puteau să se realizeze fără o bază reală, concretă, structutală a activităţii noastre. Succesul cercurilor noastre se datoresc în bună parte faptului că noi, cel puţin în cercul meu de matematică, probabil că şi în vremea în care lucram împreună, ţi-aduci aminte, noi la cercul de matematică, cel puţin eu, am introdus foarte mult elemente noi care nu erau în programa şcolară. Aveam dreptul, că acesta era şi scopul acestor cercuri să facem lucruri legate de programă, dar nu din programă şi multe din chestiunile pe care le-am făcut noi atuncea ca facultative pentru elevi, ministerul a socotit în anii următori să le introducă ca obligatorii pentru toate liceele din ţară. Faptul că noi am fost nişte pionieri în această privinţă explică şi faptul că noi am fost multă vreme fruntaşi în aceste activităţi. La început deci, elevii noştri aveau oarecare prioritate faţă de alţii, deoarece mai erau şi alte judeţe din ţară, totul a depins de om, dar după aceea era firesc ca aceste chestiuni introducându-se ca obligatorii pentru tot învăţământul şi în alte licee să se beneficieze de aceste chestiuni. Şi treptat, treptat bineînţeles să se ajungă la o aliniere a tuturor liceelor mari din ţară. La început a fost o rezervă după cum s-a văzut mai înainte, a liceelor din Bucureşti, care nu priveau această problemă cu toată responsabilitatea, care s-a recunoscut ulterior şi nouă ne pare bine, mie îmi pare foarte bine că am fost printre cei dintîi care am făcut ca acest exemplu al nostru să fie urmat de întreaga ţară. Aşa că nu ne pare rău dacă ulterior s-au mai ridicat şi alte licee, poate ne-au şi întrecut, aceasta este legea progresului în ţara noastră. Ce-a fost pentru noi, a fost să nu cădem, să ne întreacă alţii, dar nu căzând noi ci continuând rolul nostru de şcoală fruntaşă pe ţară. Şi acuma toate astea se făceau şi în cadrul unor responsabilităţi, nu-i aşa, pe care le aveam. Am devenit în 1956, nu s-a putut altfel, a trebuit să fiu introdus în comitetul Filialei Societăţii de Matematică şi Fizică. Eu nu fusesem nici măcar în comitet la început. Pe urmă s-a socotit necesar, în special de inspectoarea Florica Dascălu de atuncea, care era şi preşedintele filialei. Am devenit vicepreşedinte, mai devreme nu în ’56 În ’56 am organizat prima consfătuire cu caracter republican a Societăţii de Matematică  la Sinaia. Noi filiala Ploieşti am organizat prima consfătuire republicană, seria aceasta mare de consfătuiri care durează până astăzi şi pe urma am devenit chiar preşedintele filialei. Am fost de la început membru în Consiliul Societăţii de Matematică, am fost de la început membru în comitetul de redacţie al revistei pentru profesori Gazeta Matematică şi Fizică A, am devenit mai târziu şi mambru în comitetul de redacţie a Gazetei de Matematică şi Fizică B pentru elevi, când nu am mai fost dincolo, că nu se pute asă fii şi colo şi colo. Am avut satisfacţii şi mai mari, mai târziu am devenit, o funcţie foarte importantă, membru în Consiliul Central al Învăţământului de Cultură Generală şi aşa mai departe.

            Umorul dumneavoastră a rezistat şi în aceste funcţii sau s-au manifestat numai la catedră în faţa elevilor ?

            Dimpotrivă, aicea nu mai aveam reţinerea pe care o conţine relaţia inegală profesor-elev, aicea vorbeam cu egalii mei sau cu mai marii mei. Aceste funcţii se desfăşurau în cadrul unor activităţi serioase, de fond, consfătuiri republicane, simpozioane pe linia ministerului, cursuri de iniţiere sau informările ştiinţifice de la Săcele sau de la Predeal. Şi acolo aveam de-aface cu profesorii cei mai buni din ţară şi dezbaterile noasre erau destul de furtunoase. Pot să spun că n-a lipsit nici o şedinţă la care să nu fi scos din dezbateri ceva amuzant care de multe ori simplifica mai mult decât orice discuţie problema. Iată de exemplu când într-un an se ajunsese la abuzul de schimbare a programului chiar în cursul anului şcolar. Nu ştiai dacă începi cu o programă la 1 septembrie şi o poţi duce la capăt fiindcă veneau modificări pe parcurs. Tocmai în perioada asta, o consfătuire la Bucureşti în care profesorul Solomon Marcus, cunoscutul profesor Solomon Marcus, propunea printre altele, să scoatem o serie de lucruri vechi şi să introducem lucruri noi între care şi calculul probabilităţilor. Şi atuncea am spus:

            Dreptate ai indiscutabil

            Deci vino calcul binefăcător

            Prin tine o să ştim probabil

            Ce-o să predăm trimestrul următor.

            La cursurile de informare ştiinţifică, la consfătuirile de modernizare de exemplu la Constanţa, tot era voeba de modernizarea învăţământului, lupta între vechi şi nou în matematică şi după consfătuire ni s-a dat o masă frumoasă cu vinuri de Murfatlar bineînţeles. Atunci am spus, că ţin minte, din memorie:

            În şedinţă mereu vajnic

            Pentru nou eu mă declar

            Însă apăr vechiul straşnic

            Dacă este Murfatlar.

            În fine nu acuma, mă rezerv pentru mai târziu pentru aceste încercări umoristice. Cred că am răspuns, fără să ilustrez prea mult şi trebuie să-mi acorzi puţin credit pentru mai târziu că în aceste consfătuiri şi în funcţiile pe care le-am avut şi le-am citat aicea nu m-am putut desprinde de umor pentru că nu se poate asta, asta face parte din fiinţa omului şi este modul de a trata relaţiile chiar umane aşa încât şi cele profesionale nu pot fi tratate decât lafel, că şi matematica şi problemele ei spun destule lucruri amuzante.

            Dealtfel poate că este bine să ne ocupăm în mod deosebit de umor. Eu sunt umorist şi este o adevărată binefacere că sunt din natură. N-am devenit umorist ca să fiu mai bun profesor şi am fost şi dacă am fost într-o măsură bun profesor, am fost fiindcă poate sunt şi umorist. Vezi, viaţa este uneori cenuşie, trebuie puţin amuzament pe care îl găsim dacă privim cu atenţie în jurul nostru şi asta e valabil pentru oricine, pentru cine e aşa, bineînţeles nu pentru proşti, dar în fine. Apoi viaţa este prin esenţa ei conflictuală, relaţiile între membrii societăţii trebuie îndulcite şi umorul serveşte tocmai la asta. Viaţa este aspră, ne loveşte şi nu degeaba românul spune că facem haz de necaz. Pe urmă viaţa însăşi are umor, de aceea relaţiile dintre mine şi viaţă a fost o relaţie ca între confraţi, ca între confraţi umorişti şi de aia ca între confraţi ne-am făcut unul altuia şotii de-a lungul existenţei noastre.

            Pe parcursul activităţii mele didactice, sunt câteva episoade nostime din atâtea şi atâtea pe care asta ca să presărăm această înregistrare e necesar să scot, nu mai ştiu exact anul. Era pe timpul când începuse să se sărbătorească ziua învăţătorului pe 30 iunie. În acel an pentru programul artistic ce urma după ceremonie s-a făcut apel la 10-15 profesori, nu ştiu exact, ştiu numai vreo doi-trei pe nume, în general profesori de limba română, literaţi, poeţi cunoscuţi, consacraţi, ca să redacteze un material, pe cât posibil umoristic pentru serbarea din anul respectiv. Ce mi-a venit şi mie ... s-a făcut apel şi la mine să răspund la această, de mirare, adresare. Am stst într-o noapte şi am comis vreo 400 şi ceva de versuri umoristice. Se făcea că suntem pe o cometă etc., etc. ... o să povestesc mai departe ... şi vine ziua învăţătorului, se face ceremonia şi vine programul artistic, când constat că din toate producţiile prezentate la comisia care alegea tema pentru aceasă manifestare umoristică, a fost aleasă exact versificarea mea, recitată de un profespr foarte talentat, Nicolescu (profesorul de fizică Titi Nicolescu poreclit "Biloi", care era vărul primar al mamei mele).

            A fost un succes extraordinar, eu mă făcusem mic în lojă, da bineînţeles lumea m-a descoperit şi acolo. Îmi aduc aminte că era prin ’58, că ştiu acum că nevastă-mea s-a supărat că nu i-am spus şi ei ce pregătesc şi a aflat de la alţii la telefon că ... şi deci eram însurat, era în ’58 asta, în ’58 trebuie să fi fost. Ce făceam eu ? În primul rând trebuie să spun că regret din toată inima că nu pot să dau toată această versificare, dar nu o dau fiindcă nu prezintă prea mult interes astăzi întrucât o serie întreagă de chestiuni erau chestiuni, erau ale momentului respectiv şi ale situaţiei respective şi poate chiar mulţi dascăli nu ar înţelege, cu atât mai mult ceilalţi. Eram ... ne făceam că sunt pe o cometă şi eu făceam o critică a învăţământului din Ploieşti. Şi am zis folosind modelul lui Montesquieu din Lettre Persane că sunt într-o parte şi vorbesc cu altcineva şi în realitate descriam lucrurile din Ploieşti. Era vremea când era şi o mare nestabilitate a cadrelor, ştiu că atuncea rămăsese vorba că urmează să fiu şi eu mutat şi aşa au fost mutaţi de la şcoala noastră 13 profesori, deci era o mare nestabilitate, fiindcă nu ştiai dacă mai rămâne pe locul lui sau nu. Pe atuncea era inspector şef la Municipiul Ploieşti Mihai Marin, actualul director al Liceului Caragiale. Din cele 400 şi ceva de versuri nu voi da acum decât câteva care se referă la această nestabilitate ... iată pasajul cu pricina ... cum am spus eram pe o cometă şi eram condus de un ghid

            Am ca ghid un profesor

            Foarte îndatoritor

Îl întreb unde preda

Şi iată ce îmi reda:

Vedeţi e tare greu

Să precizez locul meu

Până azi am fost aci,

Dar mâine unde oi fi

Ştie numai şefu care

Lucrează la încadrare.

Şi mă tem că mai ales

Încadrări se fac cam des

Dac-aşi fii în ţara voastră

Aşi zice că-i cam albastră

Aici modific puţin

Şi zic este bleumarin.

Profesorul Nicolescu, adevărat actor, cu o sarcină grea, să citească peste 450 de versuri, a vrut să aibă un succes de scenă mai puternic şi când a spus bleumarin a arătat cu degetul chir pe inspectorul şef Mihai Marin din banca I-a. Acesta mi-a reproşat destul de dureros zicând că ... numai dumneavoastră sunteţi deştept că nu ştim şi noi de Lettre Persane etc. Vreo doi ani nu prea am avut ocazia să mai vorbim. Dar eu n-am păţit nimica, fiindcă de fapt vinovaţii erau cei din comisia care alesese tocmai materialul ăsta. Ba  la banchetul din seara aceea cineva, mai mare, m-a întrebat:

-Dumneata ai făcut fabula aceea ?

Textul versificat îngloba pe lângă versurile acestea şi nişte propuneri în proză pentru programa şcolară.

La geometrie:

             1. Triunghiurile asemenea să se înlocuiască cu triunghiuri merci asemenea.

            2. Să se construiască tangenta la un cerc vicios.

            3. Să se ducă o perpendiculară pe o linie profesională.

            4. Să se ducă perpendiculara dintr-un punct de vedere pe un plan cincinal.

            5. Să se taie cu un plan de muncă sfera preocupărilor mele.

            6. Să se afle volumul unui bariton cu formula aria din Rogoletto înmulţită cu înălţimea vocii.

            7. Să se afle volumul unui om cu greutate şi al unui om de suprafaţă.

            La aritmetică:

 Să se simplifice un raport de activitate.

 Să se extragă rădăcina cubică a unei măsele de minte.

            Ţin să subliniez că în toate dezbateriel de după 1948 în materie de organuzare a învăţământului matematic, dezbateri la care jocul întâmplării a făcut să fiu aproape nelipsit, la orice nivel, contribuţia mea a avut o notă personală, deschisă, chiar dacă uneori împotriva unui curenr masiv de opinii. Aşi fi zis că am avut curajul să spun adevărul, dar acuma nu mai zic, după ce în ziua de 22 mai 1977 am auzit la televizor în piesa lui Tudor Popescu pe inginerul Moraru:

            -De ce trebuie curaj ca să spun adevărul ? Adevărul trebuie să-l spui liber cu fruntea sus !

            N-am luat cuvântul niciodată dacă nu aveam ceva necesar sî spun. Nu numai în şedinţe de lucru, unde fireşte pot fi ciocniri serioase ci chiar în şedinţe solemne. În 1959 s-au sărbătorit 10 ani de la înfiinţarea noii Societăţi de Matematică şi Fizică. Spre marea mea mulţumire, am fost desemnat de comisia centrală să vorbesc eu din partea profesorilor secundari din ţară şi din partea elevilor din Romania un elev al meu care tocmai luase premiul I la Olimpiada Internaţională ( Desigur era vorba de Basarab Nicolescu ). Tuturor vorbitorilor li s-a cerut să prezinte o cuvântare scrisă pe 2 pagini, scrise la maşină. N-am fost în stare să mă rezum la 2 pagini. În dimineaţa respectivă, la sediul societăţii mi s-a arătat că şi academicienii cutare, cutare, însfârşit şi chiar celebrul Academician Horia Hulubei au cuvântări de maximum 2 pagini. Eu abia am reuşit să reduc la 7 pagini. Vrând să renunţ la cuvânt, organizatorii m-au acceptat aşa. Eu nu puteam să mă rezum la aprecieri laudative, ci să demonstrez ce s-a făcut nou în matematică pentru elevi după 23 august şi mi-au fost necesare 7 pagini, dar am demonstrat. Iar când am spus că în calitatea mea de preşedinte al filialei regionale Ploieşti a Societăţii de Matematică şi Fizică şi a Comisiei la Olimpiadă, pe peronul gării din Ploieşti, la plecarea la Bucureşti la etapa finală a lotului nostru am ţipat la un concurent sosit în ultimul minut. Condrea pe nume, muncitor de la schela din Câmpina, care tocmai venea de la Schela Berca şi i-am spus:

-Măcar eşti UTM-ist ?

Şi când mi-a spus că nu am ţipat la el:

-De ce nu eşti UTM-ist ?

-Fiindcă sunt membru de partid !

Atuncea într-adevăr  sala a înmărmurit. Asta şi altele pe care le-am spus acolo au demonstrat Q.E.D. Miron Constantinescu, regretatul Miron Constantinescu era şi el de faţă, mi-a dat imediat telefonul lui, mi l-a scris cu stiloul lui, rugându-mă să mă prezint la el ori de câte ori avem nevoie. Bineînţeles că nu esta asta neapărat umor, fiindcă umorul nu este neapărat forţat, în orice caz a ieşit umorul din contrastul acesta că el nu era UTM-ist şi era primul membru de partid care a participat la un concurs de matematică şi a luat premiul II pe ţară.

Merg mai departe, în 1963 eram în comisia de bacalaureat, se chema atuncea maturitate, la liceul X din Ploieşti. Un candidat a scris teza la limba română în versuri. Teza era despre Arghezi, dar să nu credeţi că era vorba de versurile lui Arghezi în cele 9 pagini ale tezei lui, ci versurile lui proprii, ale candidatului. Eu care suprevegheam, că era sala mare şi se zicea că trebuie să fie un supraveghetor mai afurisit aşa, când am citit teza mi-a plăcut, cu excepţia erorilor de ortografie. Caracterizarea operei lui Arghezi era destul de bine făcută. Oricum, deşi la română nu a luat decât 5 la teză din cauza greşelilor de ortografie, profesoara era extrem de serioasă, severă, am zis candidatul ăsta când vine la oral la matematică, om îl fac. Dar nu s-a întâmplat aşa pentru că atuncea când a venit la oral ... atuncea avea maturitatea 7 obiecte: 4 la început, grupa ştiinţifică matematică, fizică, chimie şi biologie, pe urmă cele 3 materii umaniste. Candidatul nostru, poetul, trage subiectul la matematică împreună cu grupa lui, cu încă 5 în grupă. Trage pe la ora 5 subiectul, reuşesc să-i examinez pe ceilalţi 5 la matematică, dau examen şi la chimie, iar la 9 seara candidatul nostru şedea tot la matematică şi tăcea, şi tăcea. Atuncea am zis că singurul limbaj cu care să mă înţeleg cu el este acela care îl avavtajează, în versuri şi atuncea am spus:

Nu vezi cum orele se duc

Şi tu la tablă stai năuc

De ce îmi taci când eu te-mbii

De ce nu-mi ştii, de ce nu-mi ştii ?

Aici-am mai văzut chinezi

Poate susţii că nu-s mai breji

Dar orice-ai avea de spus

Ca tine nu-s, ca tine nu-s.

În două ceasuri cât ai stat

Te-ai dovedit nevinovat

Gura-i deschis de două ori

De două ori, de două ori.

Dacă la baze ai ştiut

De ce la mine ai tăcut ?

De totaă lumea mă hulea

Năpasta mea, năpasta mea.

Şi-acuma ultimul meu gând

Vei învăţa la toamnă când

Se-aşterne bruma peste vii

Poate vei ştii, poate vei ştii.