Marele Interviu Mircea Gociman - Ion Grigore - 1978 (V)

În 1968 am avut cinstea să fiu invitat de comisia de organizare şi de către Academia Română la Colocviul Internaţional UNESCO rezervat problemelor actuale ale învăţământului matematic din şcolile secundare şi superioare din tările europene, care a durat de la 23 septembrie până la 2 octombrie 1968. Preşedinte celebrul Freudentahl, preşedintele comitetului român Academicianul Nicolae Teodorescu. În faţa savanţilor mondiali, Socolev de la Novosibirsk, cetatea ştiinţei, Kregovska, Revu, Papi, cunoscutul Papi, am pus problema programelor pentru învăţământul elementar şi liceal. La elaborarea lor este absolut necesară contribuţia savanţilor, universitarilor, dar în acelaşi timp există şi condiţia ca numai acei savanţi care cunosc problemele învăţământului general matematic să fie consultaţi şi ascultaţi de ministerele repective, or aceştia sunt puţini şi de cele mai multe ori sunt ascultaţi savanţii care nu au nicio idee de realitatea din învăţământul liceal. Şi am spus pentru a fi plastic: Nu e nicio vină pentru un savant că nu cunoaşte realitatea de la bază, rău e că totuşi se amestecă. Pentru a fi mai plastic am spus în şedinţa de la Academie o anecdotă, cuvântarea mea era ascultată de fiecare ascultător român şi străin, străinii în căştile cu limbile respective. Am spus deci această anecdotă ca să fiu mai plastic:

Un prieten îmi spune că fata lui e cerută în căsătorie de un eminent conferenţiar universitar cu maşină, casă.

-Bravo, am spus, când e nunta ?

-Păi, nu i-o dau.

-De ce ?

-Că nu ştie poker.

-Bine, bine, dar de ce ? Asta e bine.

-Bine, dar nu prea, fiindcă nu ştie, dar joacă.

Mi-aduc aminte că-n excursia din 2 octombrie 1968 la Bran, cu munţii orbitori de zăpadă, era un fenomen atuncea spre uimirea elveţienilor şi norvegienilor. În Muzeul Satului, celebrul Papi m-a rugat să-i repet povestea cu pokerul ca şi André Revu de la Sorbona care mi-a trimis apoi din Franţa omagiile Asociaţiei Profesorilor Universitari pe care o conducea. O nostimadă la acest colocviu, la recepţia dată de Preşedintele Academiei, Miron Niculescu, acesta m-a prezentat pe hol participanţilor străini. Eu de colo …vorbind franţuzeşte enchanté, enchanté la fiecare pas. Apropo de faptul că vorbeam şi eu acolo cu străinii numai în franţuzeşte, pe care o cunoşteam mai bine, ajunsesem în cele 10 zile de colocviu, singur să-mi vorbesc în franţuzeşte. Mi-aduc aminte că făceam naveta şi intr-o dimineaţă nu-mi găseam pantofii să mă îmbrac repede să merg la tren şi m-am trezit singur spunând prin cameră "que diable !". Ei bine, la un moment dat la Academie, apare Academicianul Teodorescu cu o doamnă blondă, aşa …înaltă. El vine la mine, dă mâna cu mine, apoi şi doamna dă mâna cu mine. Eu crezând că e o străină îi spun:

-Enchanté Madame ! când dânsa zice:

-Ce mai faci Domnule Grigore ? era doamna Teodorescu.

( Am făcut mare haz cu Profesorul de cum povestea Mircea Crişan, despre Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din anul 1953 de la Bucureşti. Era la masă când un străin se aşează şi îi spune:

-Bon Apetit, iar el răspunede:

-Mircea Crişan.

Lucrurile se repetă în zilele următoare până când un amic îi explică semnificaţia expresiei Bon Apetit. A doua zi, îmediat ce apare străinul Mircea Crişan îi spune:

-Bon Apetit, la care străinul îi replică:

-Mircea Crişan ! )

De altfel, în cele 10 zile de acolo am spus că în toate ocaziile începusem să vorbesc franţuzeşte şi cu colegii români din Bucureşti, din toată ţara, încât credeau că pozez. Adevărul este că într-adevăr, un fenomen, mă formasem în acest fel.

Până acuma am făcut o spicuire anecdotică, unde am presărat şi fapte, aşa curente din viaţa mea şi umorul ocazional în care m-am complăcut. Acuma să încerc să vorbesc despre epigramele mele. Graţie colegei mele, profesoara şi distinsa poetă Natalia Boncu am şi acuma în arhivă circa 100 de catrene scrise la maşină prin îngrijirea Domniei Sale. Sunt izvorâte din activitatea profesională atât de complexă de prin ’58, consilii profesorale, dezbateri în cadrul şcolii sau la alte nivele privind programa mereu în schimbare, manualele, metodele. De multe ori, pe lângă participarea serioasă la discuţie, mă mai produceam cu un catren care sinetiza plastic o situaţie, un conflict, cum v-am mai spus şi înainte, în cadrul societăţii. Revăd şi acum cu plăcere aceste manifestări de epigramist clandestin. Ele sunt la obiect şi la momentul cuvenit. Nu reprezintă atâta interes astăzi când eu am devenit epigramist oficial, fapt care coincide cu o nouă realitate, acum ştiu ce este epigrama. Multe, destul de interesante, au fost create la diverse consfătuiri republicane în cadrul Ministerului şi mai ales în cadrul Societăţii de Matematică, şedinţe, simpozioane, cursuri de informare etc. Toate cele de mai sus sunt caracteristice unor situaţii locale şi temporare ivite unei societăţi de profesionişti şi de specialişti şi prin însăşi aceste condiţii, nu se pot adresa unei mase mari de oameni, de toate meseriile şi de toate preocupările. Pentru mine au fost satisfacţii frumoaseîntr-un moment sau altul, în plus sigur, acestor încercări le datoresc calitatea de astăzi, când mă ocup de epigrame cu circuit general. Pentru că merită totuşi şi această perioadă a fi înregistrată istoriceşte, între ghilimele, am să dau câteva din această categorie.

În cadrul şcolii: În 1962, în cadrul Liceului Caragiale, preşedinta comitetului sindical pe întreaga şcoală era Emilia Patron. Emilia Patron, reţinem, iar şeful grupei sindicale pentru profesori, regretatul Tică Banu. Sindicatul a făcut o excursie la Bran, în autobuz am avut surpriza să recunosc câteva epigrame ale mele, citite la microfonul autobuzului Chausson, de chiar Banu, ceea ce arăta că încă dinainte aveam ceva pe conştiinţă. Mi s-a cerut să fac o epigramă sindicatului. Epigrama mi se oferea pe tavă, mi-o ofereau cei doi responsabili ai sindicatului, Patron şi Banu. Şi am zis:

Prin sindicat sperară cei înfometaţi

C-or să doboare pe patroni şi pe bogaţi

La "Caragiale" însă merge zvonul

Că-s tari şi azi tot Banul şi Patronul.

sau în altă variantă

            Că-n sindicat domnesc tot Banul şi Patronul.

            Apropo de discuţiile interminabile la şedinţe pe chestii minore:

            Vin cu fel de fel de treburi

            În principiu nu te dor

            Nu de ele te cutremuri

            Ci de veşnicia lor

            Îmi aduc aminte că prin ’60 a venit la noi o brigadă de la Liceul Militar din Breaza. Profesoarele noastre de limba română au fost vizitate de profesorul de specialitate numit Buhai.

            Profesoarele s-agită

            Care-i oful, care-i baiul

            De ce inima palpită ?

  Pe cine-o călca buhaiul ?

Să iau acuma de la consfătuirile noastre ale matamaticienilor. 1962, la o consfătuire la Oradea a SMF, Societăţii de Matematică şi Fizică cu tema calculul prescurtat, calculul aproximativ, referatul principal l-a ţinut un profesorul maghiar, un om competent din Aiud, Zoltan Demeni, care a vorbit două ore. I-am zis:

Zoltan ne ademeni

Două ore ne vorbi

Doamne ce s-ar fi-ntâmplat

De nu era prescurtat

Şi tot atunci am văzut o ciudăţenie, un tramvai avea numărul 2/3, chiar tramvaiul cu care mergeam noi. Şi referindu-mî la tema cu calculul aproximativ am avut iar pe tavă subiectul:

Ca să ieşim din dilemă

Uite ce propunem noi:

Puneţi ca să fiţi în temă

Tramul radical din doi.

Cum o consfătuire a Societăţii de la Oradea am ţinut-o la Băile Felix, delegaţii cam dezertau de la şedinţe şi se duceau să facă baie. Şi am zis:

La Viena cândva

Congresul dansa

Aicea măi Nae

Congresu-i la baie.

(Preşedintele şedinţei respective era Academicianul Nae Teodorescu)

Am luat doar o consfătuire. Din ’956 când am organizat noi prahovenii o asemenea consfătuire, am participat la aproape, nu ştiu, câteva zeci. În 20 de ani de asemenea reuniuni şi mai multe pe an şi peste tot, aveam cîte ceva de spus, nu numai la redactarea rezoluţiei, eram totdeauna în comisia de rezoluţie, ci chiar şi la masa finală.

Un alt teren pentru epigramă a fost din 1962 cursurile de Informare Ştiinţifică ale Societăţii de Matematică. Ţinute la început la Săcele lângă Braşov într-un castel la marginea pădurii, apoi la Predeal. După conferinţa unui universitar care folosea tot timpul în loc de cuvântul necunoscuta X, cuvântul nedeterminată, am scris referindu-mă la întoarcerea acasă a unui cursant:

Îl aştepta soaţa-n prag

Şi-l întrebă cu mult drag

În pădure-ai fost vreodată

Cu vreo nedeterminată ?

Eminentul matematician metodist Eugen Rusu pe lângă conferinţele sale mult apreciate susţinea partide foarte pasionate de şah la care era aproape imbatabil. Şi-am zis:

După modul cum atacă

În şedinţe e şahist

Iar cum manevrează dama

E desigur metodist.

Tot Eugen Rusu vorbind despre noţiunea de inel în algebră, în prima lecţie nu a vorbit despre asta, numai a pregătit terenul.

Iată cun explică el

Asta e sporovăială

Că mai e pân-la inel

Asta-fost doar cobzăreala.

La Săcele, tot la cursurile astea în ’964, Tiberiu Roman, azi la Institutul de Petrol din Ploieşti, pe atunci Secretar General al Societăţii de Matematică, ne-a ţinut o lecţie despre poliedre regulate şi semiregulate. Lecţia a fost greşit planificată de organizatori într-o sigură oră şi aceea în ultima oră de curs, cea mai obositoare. Şi ce era firesc s-a întâmplat, lecţia nu s-a putut termina într-o oră. Conferenţiarul a cerut o prelungire excepţională de o oră şi al propunerea mea, sala la început ostilă, a acceptat. S-a mai ţinut încă o oră şi cu greutate, cu unele renunţări, în fine s-a terminat. Lumea obosită şi enervată, erau acolo şi academicieni. Cel mai supărat era fireşte, conferenţiarul şi atunci am provocat destinderea spunînd apropo de subiectul poliedre regulate şi semiregulate aceste versuri:

Pentru a fi regulată

            Ajunge o oră încheiată,

            Dar în două ore poate,

            Să fim doar semiregulate ?

            Am mai spus că în toate împrejurările am avut ocazia să fac epigrame sau altceva umoristic la discuţiile despre programele şcolare la nivelul ministerului sau al Societăţii de Matematică, am spus deja de consfătuirea, care acuma îmi dau seama că a fost în ’960, am plasat problema cu Solomon Marcus cu calculul probabilităţilor. Trec mai departe, în aceeaşi ordine de idei în 1972, atunci la Galaţi, o consfătuire a societăţii noastre împreună cu ministerul a propus că încă din acel an, 1972 să se introducă infromatica în toate liceele. Eu am sosit după conferinţă, numai la rezoluţia pe care nu am putut-o influenţa, dar am participat la a 2-a excursie pe Dunăre a delegaţilor. Referitor la cele hotărâte, reprezentantul ministerului mi-a cerut pe vapor ca într-o epigramă să-mi spun părerea despre consfătuire. Eu ştiin bine ce e posibil şi ce nu şi deci că ideea în principiu are nevoie de mulţi ani de pregătire, am răspuns:

            Plimbaţi-vă pe fluviu fraţi

Că dacă ce-aţi spus la Galaţi

Va fi să fie introdus în şcoală

Nici Dunărea nu vă mai spală

Două epigrame cu Grigore Moisil, i-am făcut mai multe, se supăra rău dacă nu îi făceam. Nu merit şi eu o epigramă ? Prima i-am făcut-o în 1958 la Braşov la prima consfătuire despre modernizare. În 1963 la Congresul Balcanic al Matematicienilor care s-a ţinut la Bucureşti, profesoara Olivoto de la Liceul Sava a făcut un raport asupra experienţei cu o clasă neoficială, o încercare, după care decanul Kish de la Cluj o întreabă:

-Ce sprijin a primit de la Universitate şi Academie ?

Olivoto a răspuns şiret:

-Tovarăşul Academician Moisil a îmbrăţişat cu foarte multă căldură ideea !

Iar eu am spus:

Auzind comunicarea

Eu i-am înţeles protestul

De acord cu-mbrăţişarea

Însă cine face restul ?

Alta, în 1966 Moisil este sărbătorit pentru 60 de ani de către Minister şi Societatea de Matematică al cărui preşedinte a fost de la început până la moartea timpurie. După discursuri, am avut şi eu cinstea să spun şi eu ceva, a răspuns el. În esenţă a spus că noi care nu mai suntem tineri avem şi avantaje, printre aceste avantaje este şi acela că noi cunoaştem o bucăţică de istorie. Apoi a ţinut o lecţie de matematică despre noţiunea de funcţie, pe atunci era o noţiune nouă în liceu, arătând că aceasta poate fi exprimată printr-o expresie digitală, o curbă în formă de deget de la latinescul DIGIT cum zicea el. Replica mea legată de cele două expresii ale lui Moisil: Bucata de istorie şi Digitala

Îţi spun cu sentimentul de tristeţe

Istoria vine să te contrazică

Cu cât de depărtezi de tinereţe

Cu-atâta bucăţica e mai mică

Şi nici nu e mare scofală

De-o transformi în digitală !

Alte epigrame le-am făcut la Filiala Ploieşti a Societăţii de Matematică care se ţin de vreo 10 ani la Sinaia. Una pentru Oprea Miron lector la Institutul de Patrol, preşedintele filialei care într-un referat susţine că la răspândirea cariei dentare acţionează legile lanţurilor Markov:

Teoria-ţi elegantă

           Despre caria savantă

           O aplici la orice dinte

Sau doar la ... măsea de minte ?

Tot el, Oprea Miron, într-un alt referat afirma că Algebra Boole se aplică la diagnosticarea bolilor.

Examenul ca preambul

Se face cu Algebra Boole

D-aia ştie orişicine

Că-pacientul ia buline !

Unei profesoare care îmi reproşează că nu i-am făcut nici-o epigramă după referatul ei, deşi apucasem să spun că după orice referat care îmi place o să fac o epigramă. La reproşul ei că nu i-am făcut nimic răspund:

Nu te supăra mata

Nu e prima oară zic

Când îmi place cineva

Şi nu pot să-i fac nimic!

Unei alte profesoare, de fapt inspectoarea noastră Olimpia Popescu care-mi cere o dedicaţie pe nişte epigrame ale mele.

Dedicaţia o-ncep

Cu un pic de ezitare

Pe inspectori îi înţep

Aşi putea pe inspectoare ?

O epigramp izolată de activitatea profesională, dar în contact cu unele potriviri în realitate, se cheamă şi potrivire.

El un Mercedes, ea o bibilică

Ce putea să-i fie chiat şi nepoţică

Într-o bună zi, el făcu sincopă

Ea muzică pop, el muzică popă !

Profesorul N.N. Mihăileanu, geometrul nostru vorbond despre istoricul şcoalelor, că aşa zicea el şcoalelor nu şcolilor şi a învăţământului matematic, povesteşte de şcoala lui Despot Vodă de la Cotnari la care Domnitorul a invitat celebrii matematicieni din apus ca să predea la această şcoală. Majoritatea zice că au refuzat.

Ce figuri nasoale

Să refuze aşa şcoale

De m-ar numi la Cotnar

Aşi preda şi al primar.

Alta tot desper vin, în Flamura Prahovei citesc că I.A.S. Tohani, marea staţiune viticolă, a depăşit pe 1973 planul cu 29,4% şi atunci am zis:

La Tohani, în vie, mare bucurie,

Care bucurie şi la noi să fie

Şi-s-avem în casă vinuri mai de soi

Că ni se acreşte de-alea ce bem noi.

Iată aceste epigrame au fost în majoritate, marea majoritate, au fost luate din activităţile contemporane ale mele. Acuma am putea părăsi, aşa, mai departe, pe drumul manifestării publice a mea ca epigramist. În 1973 având eu 55-56 de ani, colegul şi omul de cultură, bănăţeanul Romulus Pupu, spune că e păcat că nu public ceva din epigrame şi mă sfătuieşte să trimit ceva la revista Orizont din Timişoara care are un colţ al ei pentru epigrame. Puţin după asta epigramistul autentic Mircea Ionescu-Quintus, întâlnindu-mă pe stradă îmi transmite invitaţia lui Ion Velican de la Orizont, care era redactorul de epigrame al revistei, pe care îl întâlnise la Clubul Epigramiştilor din Bucureşti. O invitaţie, o rugăminte să trimit la revistă epigrame în special cu matematicieni. Şi am trimis un număr bunicel de epigrame deşi ştiam că nu o să fie prea multe acceptate, dat fiind caracterul lor strict de specialitate. În 19 iulie 1973 mi-au publicat 6 epigrame, cu poză şi cu date biografice. Unele din ele, patru, sunt sunt cele pe care le-am spus mai înainte: aceea cu Solomon Marcus, cu oprea Miron una din ele, cu Mutfatlarul şi cu Nichita Stănescu. Numai că vrând să-l flateze pe poet, epigrama mea ... vrând să-l flateze pe Nichita Stănescu , epigrama mea a fost întoarsă cu 180 ⁰, în loc de "Şi câţi mă blestemă acum",  ei au spus" laudă". În culegerea Dansul Săbiilor scoasă tot de timişoreni am fost reabilitat cu textul iniţial. A 5-a epigramă, slabă, au pus-o numai fiindcă viza un bănăţean de-al lor, profesorul decedat Vişa, n-o mai dau aicea, a 6-a intitulată de ei Credo:

Trezindu-se tardiv în mine viciul

Voi încerca să-mi îndulcesc supliciul

Plecând de la catedră emerit

Să bat la poarta artei prea smerit.