Nichita şi Eugen Simion despre Ion Grigore 

Omagiul celor 47 de generaţii

Mircea Gociman, de-a lungul anilor, a fost printre iniţiatorii unor frumoase acţiuni, întâlniri, aniversări legate de liceul (actualmente Colegiu Naţional ,,I.L. Caragiale''). El a realizat două interviuri, astăzi deosebit de valoroase, cu poetul Nichita Stănescu şi cu criticul literar Eugen Simion, absolvenţi ai liceului. Iată ce ne relatează în legătură cu această iniţiativă: ,,În noiembrie 1977, împreună cu Iorgu Anastasiade, absolvent al Liceului Comercial din Ploieşti, fost elev al profesorului Ion Grigore, am luat iniţiativa, ca foşti elevi, de a marca printr-o festivitate, împlinirea a 70 de ani de viaţă ai profesorului emerit de matematică Ion Grigore şi a 47 de ani de activitate la catedră, dintre care 40 la Liceul ,,I.L. Caragiale'' din Ploieşti, unde a dovedit însuşiri de mare dascăl, cu un bilanţ strălucit obţinut prin muncă, fără cruţarea puterilor şi cu un har ieşit din comun. Eforturile noastre s-au bucurat de audienţa cuvenită atât din partea foştilor elevi, cât şi din partea unor personalităţi marcante, sala de festivităţi a liceului dovedindu-se neîncăpătoare la această manifestare puţin obişnuită şi unică la noi în ţară, prin faptul că 47 de generaţii au venit să-şi omagieze dascălul. Printre cei care, din motive obiective, nu au putut participa la acest remarcabil eveniment s-au aflat Nichita Stănescu şi Eugen Simion, ambii din promoţia 1952. Personal, fiind foarte ataşat de profesorul Ion Grigore iar, pe de altă parte, ca fost coleg de clasă şi prieten apropiat cu Nichita, cunoscându-i simţămintele calde faţă de profesor, m-am hotărât să-i iau un interviu pe bandă magnetică. Şansa a făcut ca, înainte de plecarea mea din locuinţa poetului, aflată în Piaţa Amzei, să treacă pe la el Eugen Simion şi, bineînţeles, nu am  lăsat  să-mi scape prilejul de a-l intervieva. Astfel s-au născut cele două interviuri'' (…)

Mircea Gociman: Dragă Nichita, te-aş ruga foarte mult, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de către profesorul nostru, profesorul emerit Ion Grigore, să ne spui câteva gânduri de-ale tale, câteva amintiri în legătură cu cel pe care îl preţuim atât de mult.

Nichita Stănescu: Prima amintire despre profesorul Grigore este ultima amintire, ca să spun aşa… pe care o am despre şcoala minunată şi educaţia minunată pe care Domnia Sa ne-a făcut-o, şi anume o am pe cea de la academicianul Moisil, cu care am avut cinstea să fiu bună cunoştinţă şi care (Domnia Sa invitându-mă de câteva ori, nu pot să spun la masă… că masa la care mă invita era mai degrabă un pretext pentru discuţie), povestindu-i excepţionalul noroc de a-l fi avut ca profesor de matematică pe domnul profesor Grigore, a început un fel de straniu minunat elogiu melancolic al minunatului meu profesor de matematică.

Ce-mi spunea academicianul Moisil ? Îmi spunea că în Grigore există potenţa unui savant de primă mărime, a unei gândiri matematice absolut unice în gândirea noastră matematică şi că el, Moisil, nu-l înţelege de ce, în loc să îşi continue cercetarea matematică, se dedică, se dăruieşte în mod didactic… Poate că am pierdut un mare savant în profesorul Grigore, dar, în schimb, opera lui este de o altă natură; chiar prin matematică, opera profesorului Grigore a creat gândire, acea precizie, acea eleganţă a gândirii logice care este la fel de valoroasă, îndrăznesc să spun, ca şi opera strict individuală. De altfel, profesorul Grigore este autorul unor cunoscute manuale, şi dacă acele cursuri ale sale de liceu ar fi imprimate, ar fi stenodactilografiate, ele ar fi, fără îndoială, pentru orice om de specialitate, ar avea o natură exemplară. Spiritul profund ştiinţific al profesorului Grigore, sistema lui  de gândire  care aminteşte de Poincaré în modul fineţii expunerii unei teze sau unei idei, întotdeauna a fost însoţită şi este însoţită, ca şi astăzi, când am avut bucuria să ne reîntâlnim cu dânsul la a 25-a aniversare a generaţiei noastre de la săvârşirea liceului, e însoţită de un humor cu totul şi cu totul deosebit, aş spune tipic ploieştean, dar un humor care provine nu din capacitatea de a face bancuri, din invenţia lexicală propriu-zisă, ci din capacitatea de a observa realul, un humor cu care l-am putea caracteriza şi pe concetăţeanul nostru Caragiale, al cărui humor nu provenea din jocul de cuvinte, din calambur sau din tipul de veselie conţinută în interior, ci din contemplarea cu mirare a realului în aspectele lui absurde. În acest sens îmi aduc aminte de o glumă pe care mi-a făcut-o profesorul Grigore. Eram elev şi mărturisesc că, deşi aveam o mare înclinaţie către matematică şi fascinaţie către profesorul de matematică, fascinaţie care mi-a rămas şi astăzi, deşi poate am învăţat mai puţin din legile matematicii şi mai mult din gândirea matematică, din modul de a gândi matematic şi logic, aşa cum ne-a transmis profesorul, dar, în fine, eram în acel semestru sau pătrar, nu mai ţin minte întocmai cum era organizat atunci, în ce an eram.. ,,în ce vară, în ce an, anii trec ca apa'', cum zice Topârceanu şi, în fine, am îndrăznit să ridic şi eu mâna ca să mă propun la răspunsul unei chestiuni pe care profesorul o pusese clasei şi, cu o mirare amuzată, ştiindu-mă în acea perioadă slab în zona matematicii, profesorul Grigore a spus ,,Ehe! Stănescu ne propune o aluzie'', lucru de o înaltă fineţe şi ca exprimare şi ca tip de glumă… lucru de neuitat.

Astăzi, când acest eminent om împlineşte 70 de ani, cu o profundă emoţie îi urez din toată inima mulţi ani, sănătate, îi doresc ca strălucita lui minte să-l însoţească până la 100 de ani, în magnifica ei strălucire diamantină şi îi sărut mâna!

M.G.: Dacă nu te-ar supăra, aş dori să ducem o discuţie mai ,,copilărească'', aşa, ca foşti elevi, şi sinceră. Ţi-a fost frică de profesorul Grigore?

N.S.: Ca să fiu sincer, nu mi-a fost frică de el şi să-ţi spun de ce. Mă fascina atât de mult spiritualitatea lui şi nobleţea lui intelectuală, încât chiar în cazul unei note mici pe care o puteam ,,încasa'', plăcerea de a-l asculta şi de a-l avea model ştergea ideea de frică şi de concurenţă de elev şi de speranţă a elevului de a lua nota 10. Mărturisesc că frica faţă de profesor are două naturi: ori că profesorul nu te-ar putea înţelege, în mentalitatea elevului de liceu, sau nu ţi-ar putea aprecia efortul, ori în cazul, extrem de rar, în care tu însuţi eşti ,,penitent'' ca şi cunoştinţe faţă de cadrul tău didactic. În cazul profesorului Grigore, nici o secundă nu mi-am imaginat că Domnia Sa nu ne-ar înţelege sau ne-ar pricepe pe fiecare întocmai cât efort depune. De altfel, profesorul, tot timpul, s-a purtat cu noi cu o extremă eleganţă.

M.G.: Este foarte curios şi trebuie să-ţi mărturisesc un lucru: cu toate că nu ai ascultat înregistrările anterioare, există o aşa de mare asemănare între ce a spus Profesorul despre elevii lui şi ce ai sesizat, încât, în momentul în care o să asculţi aceste înregistrări, o să-ţi dai seama că, într-adevăr, este fantastic. Te rog să ne spui, în continuare, ce părere ai despre activitatea literară a profesorului de matematică Ion Grigore?

N.S.: Deşi manifestată în mod sporadic, activitatea literară a profesorului nostru are o natură strălucită şi aş spune-o ca fiind un ,,violon d'Ingres'' a matematicianului. De ce? Ca şi strălucitul său înaintaş Ion Barbu, şi Grigore s-a preocupat de latura estetică, mai puţin angajat decât Ion Barbu, evident, şi cu precădere în zona ironiei. Dar poezia de tip ironic a profesorului, ca şi epigrama sa au caracterul paradoxului matematic, fapt care încântă profund spiritul şi chiar regret sincer, ca profesionist al zonei literare, că profesorul nu a fost mai consecvent în această dimensiune a sa care ne bucură pe noi toţi, cititorii săi.

*  *  *

M.G.: Dragă Eugen Simion, te rog mult să accepţi să ne spui câteva vorbe despre profesorul Grigore, mai ales că, peste puţin timp, el împlineşte 70 de ani şi îşi va sărbători în curând acest eveniment. Ca elev al lui, cum l-ai privit? După aceea, dacă poţi face câteva aprecieri asupra încercărilor literare pe care le-a făcut profesorul Grigore, mai ales că acum, după pensionare, mi-a spus că a devenit un pericol pentru epigramişti, că a început să aibă un număr din ce în ce mai mare de epigrame admise, deoarece activitatea matematică nu îi mai răpeşte timpul pe care i-l răpea înainte.

E.S.: Profesorul Grigore este o mare personalitate a învăţământului românesc şi deşi nu i-am fost elev, în sensul tradiţional al termenului, adică nu am urmat cariera matematică, îi păstrez o vie amintire şi o stimă foarte mare; în acelaşi timp, un mare matematician care a avut o evoluţie foarte curioasă; când eram elev, nu dormeam noaptea de frica lui; nu am fost strălucit la matematică, dar nici dintre cei din urmă. Am astăzi surpriza de a observa, că profesorul Grigore, care era, ca să zic aşa, ,,călăul'' şi în acelaşi timp duhovnicul generaţiei tinere de matematicieni, a evoluat spre literatură, adică spre profesiunea unde, în chip foarte bizar, începem să ne instalăm şi noi.

Ar fi cazul ca profesorului să înceapă să-i fie frică lui de mine şi de noi, ca să zic aşa. E o evoluţie curioasă, o apropiere între matematică şi literatură care totuşi nu este nouă, nu este o întâmplare că spiritul matematic se întâlneşte cu spiritul poetic. Sunt iluştri înaintaşi şi mie mi se pare că un poet este şi puţin matematician. Mi-amintesc de o comparaţie de care am fost foarte fericit când am descoperit-o şi pe care am folosit-o într-un comentariu despre un alt ploieştean, care era mai jos la catalog şi care se chema Stănescu Nichita, acel ploieştean. Comentariul era despre poezia lui şi anume ziceam: între spiritul matematic şi spiritul poetic este o apropiere foarte mare. Mai mare decât bănuim noi, pentru că amândouă operează cu două abstracţiuni – unul foloseşte ecuaţia, care este încercarea de a formaliza universul, de a-l pune într-o formulă; în acelaşi timp poetul foloseşte metafora, care este o altă ecuaţie şi anume este, cum spunea Victor Hugo, lumea închisă într-o formulă, universul redus la o abstracţiune frumoasă. Iată, deci, de ce evoluţia profesorului Ion Grigore spre poezie este o evoluţie, ca să spun aşa, firească. Acum, când profesorul împlineşte o vârstă venerabilă, îi urez o viaţă lungă, îi urez ca noua lui vocaţie, de poet, să se împlinească şi îi urez cu dragoste, în acelaşi timp să rămână un om tânăr spiritualiceşte şi, dacă se poate, să continue formarea noilor generaţii de matematicieni, prin problemele pe care le va provoca, le va scrie, le va comunica.

  Apărut în Revista "Axioma" Anul I, Numărul 7 - octombrie 2000