Ion Th. Grigore - Satira năduhului meu

MOTTO: Mundus vult decipi, ergo decipiature. Lumea vrea să fie minţită, deci s-o minţim  (Frank 1533)

                    (Transcrisă de Mircea GOCIMAN după o înregistrare)

Întotdeauna omul, din teamă de stihii

E-n stare să dea totul, să afle ce va fi.

De-aceea în vechi timpuri oracole-au fost

Simţind chiar zeii, şmecheri, că de ciupit e rost.

Sybila preoteasă, cu sediul la Fume,

Ca mare ghicitoare îşi face un renume.

Tot ce dictează zeul în cărţi a editat,

Cărţi care-n Capitoliu ca sfinte s-au păstrat.

Dodona, tot oracol, avea un alt limbaj,

Pentru-a putea transmite al zeului mesaj

Rezerva sa internă, stejarul secular,

Din frunza-i vorbitoare făcea vocabular.

Oracolul din Delphi e altfel utilat,

Cu băi fierbinţi de aburi, Apollo l-a-nzestrat.

Pe trepied urcată, Pythia vorbeşte-n dodii

Celor ce fac coadă la chioşcul pentru zodii.

În Samos, Eritreea sau orice filială

Se specula la maxim condiţia locală,

Însă privind metoda indiferent de tip,

Ea este dirijată de trustul din Olimp.

Preoţi sau preotese de jurnă la oracol

Le traduceau la oameni al zeilor miracol.

Dirigo-oniric, de fapt halucinaţii

Era spus telegrafic, deci fără punctuaţii.

O simplă aiureală, nici virgulă, nici punct,

De fapt cuvinte goale, nici vorbă de-amănunt.

Era de sus consemnul, nu-i bine la-o-adică,

Pe Zeus sau Apollo să-l prinzi cu-ocaua mică.

Dădea romanul, grecul cămaşa de pe el

Să ştie mai devreme să scape de răzbel.

Răspunsu-i favorabil, dar dacă a murit,

Clientul e devină, o virgulă-a greşit.

Analizănd-o critic, prezicerea antică

Chiar dacă e greşită, tot ştii ce vrea să zică.

Din două-alternative cu adevăr-minciună,

E sigur pân-la urmă să fie una bună.

Deschid o paranteză să fac un comentar

Duşman mitologiei deloc nu vreau să par.

Virtuţi ca şi păcate la zei şi la eroi

Ne par a fi umane, deci le avem şi noi.

Căci nemuritorii singuri, în fuga de real

Transcedentează totul în supranatural.

Încât cei rău în oameni şi tot cei bun în ei

Plus forţele naturii, se oglindesc în zei.

Şi dacă îl mint zeii, omul se simte bine

Trăieşte în iluzii, credeţi-mă pe mine.

Nu mi-a plăcut minciuna, dar sincer ca să fiu,

Ea face adevărul niţel trandafiriu.

Nu am putea omite o constatare tristă

Că regele naturii de când ca om există,

Evoluând ca spirit în mod superlativ

Rămâne zoologic un exemplar naiv.

Cu mii de ani în urmă, când omul sta-n copaci,

Era firesc să creadă că-n lună-s vârcolaci.

Din faza de maimuţă abia evoluat,

Un trăznet, o eclipsă-l îndeamnă la-nchinat.

Cu timpul se deşteaptă, pricepe câte-un pic

Dar faţă de natură el tot se vede mic,

Îi smulge câte-o taină şi-i gata s-o apuce,

Dar mai apare alta şi-i arde iar o cruce.

O cruce zic simbolic, că doar avem vestigii

De atâtea mari erezuri ce le numim religii,

Par ele diferite dar toate sunt la fel,

Că ne arată omul naiv precum un miel.

Te uiţi la piramide şi ai rămas tablou,

Gândind că autorii au adorat un bou.

La est şi mai departe, credinţele hinduse,

Că vaca este sfântă nici azi nu sunt apuse.

Istoria întreagă prin ce ne povesteşte

Cu zeii sau cu papii, mereu ne dovedeşte

De omul cel puternic, destinul său cumplit;

E iremediabil să fie-mbrobodit.

Deşi de laşitate, acest defect l-acuză

Să fim obiectivi, să îi găsim o scuză,

Că dacă printre oameni era-un cutezător,

Tot forţele oculte l-au şters cu mâna lor.

Şi Prometeu titanul plătit-a scump păcatul,

Căci vulturul lui Zeus i-a ciugulit ficatul.

Socrate-l pedepsiră cu-o soaţă rea şi slută,

Nu le-a ajuns otrava, i-au dat să bea cucută.

Trecând peste milenii veniră-inchizitorii,

Stigmatul omenirii, imaginea ororii,

De care adevărul şi cei ce-l poartă fug,

Riscând ca şi Giordano, să fie arşi pe rug.

Cu forţele naturii şi speculanţii lor,

Era nedreaptă lupta, de aceea dragilor,

Strămoşul tatăl nostru, cu-atâta a rămas,

Să se complacă-n starea să fie dus de nas.

Când se urcă pe lună găsit-a vârcolaci ?

Umblau pe jos, pe roate şi îi găseşte, draci !

Ba merge mai departe, în alte galaxii,

Dar orişice găsi-va, va crede că-s stafii.

Pe plaiurile noastre cu toţi aţi auzit

De-acel Petrache Lupu de pe la Maglavit,

Era sărac cu duhul, dar iată acest Sfânt,

Pe Dumnezeu aevea îl vede pe pământ.

Îşi lasă poporenii şi casa lor şi lucrul,

Ca nişte oi moderne ce îşi adoră lupul

Nu vin cu mâna goală, ci toţi îşi umplu coşul,

Ca să hrănească Sfântul ce l-a văzut pe "Moşu"

Era o păcăleală, mai trebuie să spun ?

Dar de-o spuneam atuncea, mă socoteau nebun;

Veneau cu coviltire, pe jos şi-n cărucioare,

S-apuce să sărute prea-Sfintele picioare.

Bineînţeles că-n spate, să speculeze pleaşca,

Era organizată-n trust, întreaga gaşcă.

Ţârcovnicul şi popa ca primii impresari

Ai Sfântului Petrache şi alţi prelaţi mai mari.

Ăştia-şi făcură plinul, dar, iată că-ntr-o zi,

Se sparse şi gogoaşa, atuncea să te ţii !

Tot el românul plânge, prostia este oarbă,

Pe cine să găsească să-i pună iar o barbă ?

Nu e sătul de ciocul ce-l poartă an de an,

De acel timp probabil servit cotidian,

Nişte savanţi simpatici ne iau la mare ştiinţă,

Mai clar să ne arate a noastră neputiinţă.

Şi cască ochii bine, pe hartă "nea Ion"

Aflând că din-Europa mai vine un ciclon;

Şi dacă se îndreaptă, spre noi, spre Miazăzi,

L-a apucat fericea, frumoasă zi va fi !

A doua zi se află c-a fost anticiclon

De-aceea peste bluză îşi pune iar palton.

Iar dacă zi de plajă meteo prevesteşte,

A doua zi e ploaie şi omul se prăjeşte.

Şi la temperatură prevederea-i exactă

De zero la o sută, local mai ridicată.

Mai e ceva cu vântul, slab pân-la potrivit

Şi omu-şi face cheful e zilnic păcălit.

E unul însă-acolo, le spune din Topor,

Mereu le nimereşte de parcă-i vrăjitor,

Exemplu iarna asta şi tare mi-e necaz,

Că de ghiceşte bine, mai are vreun haz ?

Ce m-a făcut pe mine s-o iau de la geneză,

Destinului uman să-i fac aici sinteză ?

De-o parte adevărul ce-l caută ca teză,

Alături dialectic, minciuna antiteză.

Deşi sunt om de cifre, citesc şi poezie

În care văd realul cu-n pic de fantezie,

Şi cred că jumătate cât ştiu din univers,

Nu l-am aflat din cifre, ci l-am aflat din vers.

Homer, Ovidiu, Dante-n Divina Comedia

Şi Goethe şi Lord Byron ce recitau-poezia

Hugo şi Eminescu creind literatura

Au spus mai clar, mai plastic în fond ce e natura.

Tot ce-i frumos în juru-i şi-n viaţă mai subtil

Poetul ne descrie, făcând figuri de stil.

Şi îl concepe bine, în versul lui se leagă

Şi e normal ca astfel, tot omul să-nţeleagă.

De-i clasic sau romantic, pastel sau parodie,

Baladă populară şi chiar filozofie,

Un cântec patriotic sau marşuri proletare

Sunt pentru om făcute în setea-i de-nălţare.

Că fac filozofie artiştii mari, poeţii,

Aduc lumină nouă în marea taină-a vieţii,

Deşi cu Schoperhauer ei n-au uitat ideea

Să ne iubim şi ţara şi tot atât femeia.

Luând metru' din Eminescu, el n-a spus în nici un fel

Despre a noastră poezie care-ncepe de la el

Îşi cinsteşte înaintaşii precum epigonii zic:

Voi credeţi în scrisul vostru noi nu credem în nimic.

Aceasta mi-e ideea ce-o am de poezie,

Un om cu o cultură, deci care bine ştie

Că arta nu-i o marfă cu preţul fix pe piaţă

Sau care-i speculată de orice precupeaţă.

Nu, arta-i infinită dar orişice poet

În stilul lui specific cântând un fapt concret,

Din viaţă, din natură şi chiar despre atom,

Nu pentru el o face, o face pentru om.

N-am încheiat povestea în care eu vă scriu

Ce este poezia încă din şcoală ştiu,

Că trebuie să adaug curente literare,

În care poezia îşi cată rafinare.

Citez doar simboliştii, al căror ideal,

Este să descrie altfel, cel fenomen real.

Fac combinări de gânduri, de formă şi de figură

Reglate de legi proprii, fac poezie pură.

Ca şi-n liceu pe vremuri pricep pe simbolişti

Lucrez doar cu simboluri, deşi sunt realist.

De simbolişti nu-i vorbă putui afla târziu,

Că-n viaţa personală n-aşi vrea ca ei să fiu.

Nu mă priveşte asta, exemplul While, pervers

E strălucit în totul, în proză şi în vers.

Se ştie că Rembault era un detracat,

Dar asta pentru geniu nu este un păcat;

El chiar din pubertate era poet gigant,

Dar fuge din armată, devine traficant,

Un glonte-al lui Verlain nu-i rupse-al vieţii fir

Şi astfel apărut-au faimoasele "Delire".

Continui cu Verlain exemplele nefaste

Un geniu fără seamă lovit de trei năpaste,

Iubita infidelă, beţia alt flagel

Şi-n fine că alese pe Baudelaire model.

Din simbolişti citat-am pe toţi mai marii lor,

Mai pun pe Malarmée, s-avem şi-un profesor

E cerebral şi rece cultivă ermetismul,

La baza artei sale e clar idealistul.

Admit că simboliştii negând doar raţiunea

În jocul de cuvinte, au dat perfecţiunea

Şi astăzi omenirea în fondul ei de aur,

Păstrează a lor artă ca preţios tezaur.

Admir şi eu ca alţii, poeţii blestemaţi

Dar arta lor frumoasă, vă rog să mă iertaţi:

Făcut-a o spărtură la poarta poeziei,

Şi astfel se crează drum liber anarhiei.

Şi-n ţara românescă avut-am simbolişti,

Mergând pe drumul nostru dinamici, optimişti,

Arghezi, Minulescu, subtilul I. Pilat

Ce e morbid la alţii, la noi n-au adoptat.

Dar vai, pe lângă-aceştia şi alţi neamintiţi

Pe drumul poeziei vin sute neofiţi,

Un fel de El Dorado i-atrage spre cetate

Rămasă-acuma vraişte, cu porţi neapărate.

Puţini au focul sacru, cum o şi dovedesc

Dar lângă ei coloane de mii de oameni cresc

Şi intră orişicine, de e talent sau nu-i,

De crezi că poezia e ţara nimănui.

Ca-n marşul migrator spre Vestu-ndepărtat

În lupta pentru viaţă aici s-au adunat

Şi oamenii de treabă având conştiinţa pură,

Dar şi mai mulţi aceeia chemaţi de aventură.

S-au apucat de treabă pe câmpul cucerit

Că nu se pun-aicea probleme la-mpărţit;

Cu meşteşug sunt unii şi au sămânţă bună

Iar alţii-n băşcălie cultivă mătrăgună.

Fireşte, de aceea ies altfel de bucate

Dar cum nu prea există control de calitate,

Că cei cu marfa proastă sunt gata de tapaj,

Pe piaţă găseşti artă-n acelaşi ambalaj.

Şi fără vreo opreală apar în librării

Pe încărcate rafturi atâtea inepţii,

Pe care poetaştri n-au cheltuit un leu,

Fiind toate tipărite pe banul tău şi-al meu.

Căci paznicii Cetăţii, Reviste, Editorii

Nu pot opri năvala ce-o dau conquistadorii,

Târziu mai îndrăzneşte după un an he ! he !

Să spună adevărul un critic la T.V.

Cu spirit analitic vreau să mă dumiresc,

De ce de la o vreme de mine mă-ndoiesc ?

Azi cumpăr o revistă o răsfoiesc un pic

Citesc o poezie şi nu pricep nimic,

Mă duc la librărie şi cumpăr un volum

În editură mare, deci voi găsi oricum

Ceva şi pentru mine să pot să înţeleg

Că doar prin reciclare n-am devenit un bleg.

Dar nici aici n-am şansă că totul e obscur,

Îmi iau şi tensiunea, fac camerei un tur

Şi-mi spun Evrika-apoi, nu e ramolismentul,

Nu cauza e-n mine, ci invers e efectul.

Pe vremuri poezia avea pardon, şi rimă,

Dar în majoritate, azi e taxată crimă

Deci rima act de bază în vechea poezie,

Va trece pentru studiu la arheologie.

Să reflectăm o clipă la ceeace-am pierdut,

Prin veacuri fără rimă nu ar fi străbătut:

Petrarca şi Corneille, Sheakespeare, Pierre Ronçard

Şi atâtea bogăţii ce ne-au lăsat în dar.

Nici simboliştii înşişi n-au renunţat la rimă,

De-aceea şi abstractul mai plastic îl exprimă

Les sanglots longs des violons de l'automne

Blaisse mon coeur d'une langueure monotonne.

Însăşi Ion Barbu ermeticul geometru,

Păstrează-n poezie o rimă şi un metru

La râpa overode

Ce multe gasteropode.

Dar nu-i nevoie, îmi spun eu consolat

Că azi poetul fiind, de ea descătuşat

De are-n cap ceva, d-exemplu-o viziune,

Mai limpede o poate şi mai exact expune.

Dar socoteala mea, făcută româneşte

Cu ce găseşti în târg, nu prea se potriveşte

Ba dimpotrivă aflu, că rima dispărând

Doar haosul apare la fiecare rând.

Ei cred că din simboluri uşor e să compui

Dar "non licit" lui Verlain, "non licit" orişicui,

Ca dintr-un grup de vorbe să faci o simfonie

E geniu şi extaz, e chiar o agonie.

Acei poeţi probabil că socotesc o artă

Menită să dureze, că-n strofa lor deşartă

Se află laolaltă într-un conflict homeric,

Un vers atât de alb şi-atâta întuneric.

Un şir de substantive şi verbe, prepoziţii

Formând oricum şi ele un fel de propoziţii,

Au vrut să etaleze un caracter ateu

Că versurile astea, n-au nici un Dumnezeu.

De faci aranjamente de zece mii cuvinte,

Grupate câte şase, ies versuri, Doamne Sfinte

Încât de-ai vrea să numeri ajungi să treci de Marte

La steaua care-a răsărit şi încă mai departe.

De spui că nu pricepi, îţi trage cu lozinci

Aici nu e calcul, deci doi ori doi fac cinci.

Eu n-am nimica-n contra de ştiu că fac atât

Dar văd că-n limba voastră produsul e oricât.

În arta poeziei nu şi-au creat un nume

Decât poeţii aceeia ce scris-au pentru lume

Lăsat-au nestemate ce au un tâlc etern,

Azi ce-ar putea rămâne din versu-acesta tern ?

Să luăm numai amorul, cântat de mii de ani

Iubirea pân la moarte, fecioare, curtezani,

Eroi şi eroine în infinite roluri

Rămân prin poezie adevăraţi, simboluri.

Azi poetastrul nostru va scrie că iubeşte,

Doar dacă partenera pricepe păsăreşte

Dar poate ea răspunde c-un dulce ciripit

Când în chemarea lui e-un simplu croncănit ?

Se mai iubeşte astăzi sau totul stă-n maşină

Sau cât a mai rămas la "Floarea din grădină"

Erato dulcea muză a fost pensionată

Ca limită de vârstă sau este asexuată ?

Şi câte-ar fi de spus din câte am avut

Dar mă opresc aici destul cât m-am pierdut

Făcând câte-un popas mereu revelator

Pe drumul ce pornisem, candid, cutezător.

Iniţial văzând, a poeziei dramă

Eram convins că pot, să scap c-o epigramă

Azi cum în neştire, cuvinte se-mpereche

Oracolul, delirul sunt floare la ureche.

Dar fiind în meseria în care eu lucrez,

Găsii o teoremă şi vrui s-o demonstrez

Că-n soarta omenească făcură casă bună

Şi adevăru-n parte şi-o leacă de minciună.

Am vrut ca axiomă s-o iau iniţial,

Dar nu aveam la bază ceva esenţial

Şi cum în teoreme îţi trebue-argumente

Mă apucai să caut dovezi, evenimente.

Aşa precum se vede uşor nu fu deloc

Dar nu degeaba truda, căci cu un singur foc

Eu întâi vă demonstrai o teoremă vie,

Şi încadrai în ea şi falsa poezie.

Răspund la întrebarea: De ce o dragii mei,

La oaia poeziei azi sug atâţia miei ?

Şi-n plus de ce aceştia nu-s ca-n dicton, mai blânzi ?

Şi în majoritate sunt nişte miei bolânzi.

Reiau deci teorema şi procedez ştiinţific

Pe falsa poezie eu ţin să o verific

Deci practic teoriei îi dau interpretarea

Că adevăru-i hrana, minciuna este sarea.

Dar pentru toată lumea e fapt neîndoielnic,

Că sarea se găseşte doar unde-i întuneric

Şi cum aceasta pierde treptat din influenţă,

Nu mai avem de sare atâta abundenţă.

Cum ştiinţa azi pătrunde în orişice unghere

Dispare ignoranţa, nu mai avem mistere

Iar adevărul falnic în calea-i triumfală,

Mai tare luminează conştiinţa socială.

De fulgerul lui Zeus când te apucă dorul

Nimic nu e mai simplu, întorci comutatorul

În loc să se închine azi oamenii se-ntrec

Să vadă mai de-aproape cometa Kohoutek.

Pe scurt, în lumea noastră s-a zis cu aiureala

În tot ce-i controlabil domneşte rânduiala.

De-ţi place sau nu-ţi place, un lucru să-nţelegi

Natura, societatea-s conduse după legi.

Ce fac pescuitorii în apa tulbure ?

Păi unii dintre-aceştia încep să murmure

Căci dacă viaţa nouă-i limpede mereu,

Ce fac cu pescuitul, mai au vreun debuşeu ?

Dacă ne-apare totul atât de luminat,

În ce sector rămâne ceva de speculat ?

Mai e de noi aicea, patetic exclamară,

Sau ne mutăm acuma cu toţii-n altă ţară ?

Dar se-auzi de-odată o voce din mulţime

Şi-o mână se întinde spre-o mare înălţime

Atunci, întreaga masă o prinse frenezia

Acolo-i Canaanul, acolo-i poezia.

Pământ făgăduit de către simbolişti

Şi alţi profeţi, urmaşi de suprarealişti

Care-au lăsat speranţa-n vechile inscripţii

Că-n poezia nouă dispar orice restricţii.

Câţi cetăţeni cuprinde, atâtea şi embleme

Deci privitor la lege, aici nu sunt probleme,

Există doar o lege care convine oricui

Că orice scriitor, să scrie-n legea lui.

În astfel de condiţii aleşii se apucă

Cu toţii intră-n transă, poeme să producă.

Ei, că mai sunt şi critici, nu-mpiedică nimic

Ce un critic zice, ceilalţi o dezic.

Cât despre clientelă, tot se mai ciuguleşte

Pe piaţa lor internă se înţeleg frăţeşte

Satisfăcuţi de muncă şi-oferă reciproc

Poezia abia caldă ca marfa de la foc.

Dar numai cu-atâtica ei ar muri de foame,

Că nu poţi să te saturi mâncând doar palindroame

În plus există riscuri s-apară complicaţii

Să piară autorii făcând intoxicaţii.

Deci marea clientelă se află în afară

În sate şi oraşe, în fond întreaga ţară

În care se păstrează tradiţii din strămoşi

Şi unde mai sunt unii tânjind după gogoşi.

Dovezi că mai există mai trebuie să dau ?

Chiar la T.V. văzut-am că unii alergau

La vraci şi la vrăciţe cu leacuri fermecate

Să le sporescă şansa să intre-n facultate.

Şi tot T.V. alt'dată ne popularizează

Sperând de bună seamă că ne interesează,

Nişte colegi de breaslă, profesori adventişti

Ce-şi laudă credinţa, abili propagandişti.

Aveţi în felu-acesta dovada la concret

Că nu sunt numai broaşte, şi laţe berechet

De falsa poezie cum am descris mai sus

Trăieşte, se dezvoltă, nu mai repet ce-am spus.

Prin 62-n şedinţe, rădeam cu Gr. Moisil

Se ştie pretutindeni de-acel savant subtil

Care-a emis ideea, nedezminţind umorul

Să facem poezie uzând calculatorul.

Prin semne va distinge-un câine de-o pisică

De-un brad, ne spune el, eu îi dădui replică:

Gândindu-mă că sigur maşina face-o farsă,

De-a scrie un pastel având o lampă arsă

                Ozonul mă îmbată în codrul de căţei,

                În zare păşunează pisici cu clopoţei,

                Când mă întorc alene şi mă opresc la vatră,

                Un cântec mă desfată; sunt brazii care latră.

Păi spuneţi dumneavoastră, poezia zăpăcită

Pe care o transmite maşina ţăcănită

Nu-i chiar aşa de clară ca apa lor de ploaie,

Sau zerul ce rămâne din ce au supt la oaie.

Să vă mai spun acuma socot că-i inutil

Că toată adunarea în frunte cu Moisil,

Ştiam că-n poezie, acest divin domeniu

Doar omul hotărăşte, el singur are geniu.

Dar după un deceniu, când vezi ce poezie

Acei cu lampa arsă continuă să scrie,

Şi la boala asta nu mai există tonic

Am doar o opţiune: poetul electronic.

În 98 de strofe Luceafărul spunea

Tot ce gândea un geniu de societatea sa.

Acum în tot atâtea un om profan combate

Poeţi ce nu-şi au locul în noua societate.

Mă-nchin cu tot respectul către acei poeţi

Care descriu şi azi atâtea frumuseţi

Iar restul de mă-njură, desigur ţigăneşte

Ar fi o redresare, vor face-o în româneşte.

            Din Marele Interviu Mircea Gociman Ion Grigore:

Datorită faptului că ne-aţi citit o lucrare de amploare, aşi vrea să vă pun câteva întrebări. În primul rând vă rog să ne spuneţi când v-a venit ideea, ce v-a  determinat să o scrieţi şi cât aţi lucrat la ea ?