Licuţa Paulescu

      Când directorul Grigore SAVU a făcut o clasă specială la Gimnaziul Unic al liceului unde a înscris toţi premianţii de la şcoala primară Nr. 1 şi câteva pile, copii unor personalităţi din Ploieşti, a pus-o dirigintă pe cea mai tânără şi frumoasă profesoară de română, recent întoarsă de la o specializare pentru limba germană făcută la Berlin, Elena PAULESCU. Nici nu se putea face o alegere mai potrivită fiindcă Licuţa avea priză la elevi, dar şi o puternică influenţă asupra profesorilor prin aspectul ei de artistă şi manierele de mare doamnă, la care se adăuga faptul că era nepoata celebrului profesor de matematică Gheorghe CANCIU, cel care fusese împuşcat de un elev şi rămăsese cu un defect la mâna stângă. Gimnaziul avea clase până la litera H, dintre care numai clasa A învăţa dimineaţa într-o încăpere lipită de cancelarie, cu profesorii cei mai buni al liceului printre care: Nicolae SIMACHE-istorie, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI-matematică, Constantin ZAHARESCU fizico -chimice, Nicolae TAŞCĂ-anatomie, George Iancu GHIDU-franceză, Nicolae LIPCAN -geografie, Gheorghe BUTAŞ-muzică.
    Tânăra şi frumoasa dirigintă, pentru care eram invidiaţi de toţi elevii din liceu, era o distinsă pedagogă, se apropiase atât de mult de noi încât cunoştea multe din dedesubturile noastre, fără să ne iscodească, fiindcă le spuneam noi singuri. Era amuzant la ce se preta această femeie care-şi pierduse soţul, un distins doctor, pe front şi era recăsătorită cu Comisarul de Poliţie SMĂRĂNDESCU, acesta având un fiu cu un an mai mic decât mine. Cum clasa era împărţită în câteva echipe de fotbal, ea era şefa acestei ligi, făcând programările meciurilor, judecând contestaţii şi tot felul de lucruri care nu făceau decât să ne apropie şi dacă ţin bine minte a venit de câteva ori chiar pe terenul de fotbal însoţită de profesorul de sport Costică RĂDULESCU - Festival. Ora de dirigenţie programată de obicei ultima se prelungea mult peste program fiindcă diriginta ne povestea despre specializarea din Germania, unde de Paşte fiecare student primea trei ouă roşii, dar după ce au trecut să-şi ia porţia românii, ouăle s-au terminat şi multe alte lucruri cu iz educativ. Ne învăţa cine la cine întinde mâna, cum se scoate batista pentru a sufla nasul sau faptul că este scandalos să arăţi cu degetul ori să stai cu mâna în buzunar. În zilele noastre la foarte mulţi politicieni români sau străini se vede că nu au avut o dirigintă ca doamna PAULESCU, stând ostentativ chiar cu mâinile afundate în buzunare. Mama unui coleg care era prietenă cu Licuţa, doamna CUCU, a întrebat-o cu mirare pe aceasta cum vine băiatul ei acasă cu noroi între chiloţi şi pantaloni şi diriginta a lămurit-o scurt, că joacă fotbal în chiloţi şi cade în noroi, după care trage pantalonii şi vine acasă. Ne urmărea cu atenţie notele şi discuta cu profesorii, iar în cazurile speciale chiar cu părinţii, însă cum eram o clasă de elită, erau doar vreo patru elevi slabi, nu ştiu cum rătăciţi printre noi şi izolaţi de poziţia lor. Din păcate printre ei Radu NEGULESCU, slab dotat, ajuns în timpul comuniştilor spre stupefacţia generală colonel inginer electronist şi după revoluţie avansat la gradul de general, de care era destul de ruşinat, fiindcă a ţinut ascuns acest lucru faţă de foştii colegi. Nici Dinu MIHĂILESCU, Puiu ANDREESCU sau Gabi CĂLINESCU nu învăţau prea grozav, dar din motive de lene şi aiureală de moment, fiindcă s-au realizat bine în viaţă, chiar dacă puţin mai târziu. Când Manea MĂNESCU, viitorul prim ministru, m-a pocit pentru o întrebare aiurea pusă la vreo zece inşi, cu un doi, doamna Licuţa mi-a şters nota spunând ... ia te uită cine îmi poceşte mie premianţii ... şi Manea nici nu a crâcnit. Într-adevăr, în primele clase am fost tot timpul recompensat cu premiul II, imediat, dar la distanţă de trio-ul SAVU-PAPINA-CONSTANTINESCU de care nu se putea apropia nimeni. După venirea comuniştilor la putere, soţul ei comisarul a fost executat, ca după vreo zece ani să revină acasă din prizonierat doctorul PAULESCU, cu care şi-a petrecut restul vieţii. Când i-am reparat un aparat de radio, l-am cunoscut pe doctor şi mi-a plăcut mult, iar la plecare când nu am primit bani spunând că datoria mea faţă de doamna profesoară era mult mai mare, el a fost extrem de emoţionat. Îmi amintesc cu plăcere şi emoţie de perioada de după terminarea gimnaziului, când împreună cu câţiva colegi premianţi făceam pregătire pentru examenul de admitere în liceu. Era o grupă de elită, deoarece nu primea elevi slabi sau chiar dacă îi primea nu făceau la un loc cu noi. Coana Licuţa venise de la mare bronzată splendid, iar frumoasele ei picioare arătau ca o sculptură perfectă "în carne şi oase". Trebuiau să treacă câteva minute ca să mă pot concentra la pregătire până mă obişnuiam cu splendoarea de femeie din faţa mea. Atunci m-am gândit pentru prima dată la faptul că Dumnezeu a făcut-o într-un moment de mare bucurie şi inspiraţie. Uneori mergea printre noi, iar răsplata unui răspuns ieşit din comun era o mângâiere, luarea de umeri şi un bravo, ce nu se compara cu nimic în lume.