Am avut marea şansă să fac matematica în primii trei ani de liceu cu strălucitul dascăl, profesorul Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, care pe vremea aceea cumula şi funcţia de director adjunct al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti. Era un tip aspru, nu prea înalt însă bine legat, scorţos, cu o voce tunătoare şi apucături de om care decide totul în liceu, deoarece directorii apreciind ordinea instaurată, îl lăsau să facă această ordine în maniera lui, iar lumea îl ştia de frică. Cea mai mare plăcere a lui Nea Vasile era să poreclească elevii.
- Lu' ăsta să-i ziceţi "bomba" şi "bomba" îi rămânea porecla băiatului, Dan DRAGOMIRESCU a rămas toată viaţa cu porecla "Bomba Atomică".
Explica magistral, cu răbdare, iar nivelul mergea spre partea de jos a clasei, deoarece erau foarte puţini cei care nu pricepeau din prima explicaţie, fiindcă unele lucruri mai dificile le relua chiar de două ori. Ne-a învăţat bazele matematicii şi metoda de a gândi matematic, a creat un teren solid pe care ulterior profesorii din clasele superioare au putut construi un edificiu matematic stabil şi de calitate. Geometria ne‑a predat-o cu mare măiestrie, mai ales că ne-a arătat calea principială de rezolvare a problemelor, plus faptul că la început trebue să analizăm, apoi să gândim bine, iar înainte de a trece la rezolvare să recitim enunţul. A avut inspiraţia să ne "bage în cap" că o figură frumos şi corectă desenată rezolvă 50% din problemă, iar eu am reţinut acest lucru şi l-am aplicat.
            În vacanţa dintre absolvirea clasei a III-a şi examenul de admitere în clasa a 8-a, am frecventat un club de vară organizat de Secţia de Învăţământ, unde mi s-a oferit încă o şansă, în fiecare zi făceam două ore de pregătire la matematică cu nimeni altul decât nea Vasile. Cu toate că la acel examen nu am făcut o teză prea bună, la oral am luat nota 10 la profesorul Ion GRIGORE, după o examianre care a durat foarte mult fiind întreruptă de profesoarul Nicolae SIMACHE al cărui elev fusesem trei ani şi mă cunoştea foarte bine având la el numai nota 10, care s-a adresat profesoruluii GRIGORE spunându-i:
-          Lasă-l domnu' GRIGORE că mai trebuie examinat şi la alte materii.
Cumulat şi cu alte note bune, printre care singurul 10 acordat de profesorul Constantin ZAHARESCU la fizică, am obţinut o medie mare care mi-a permis să fiu admis în singura clasă afişată după examen. Ulterior, datorită insistenţei profesorului GRIGORE, au fost create încă două clase, altfel ar fi rămas pe dinafară elevi cu medii peste 8, la un examen draconic, după cum spunea ulterior directorul Andrei VIJOLI, membru în acea comisie, la geografie.
            Era un băiat ce provenea dintr-o familie de ţărani din comuna prahoveană Ştefeşti de unde cel de‑al doilea nume. După absolvirea Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti este repartizat la celebrul Liceu Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, unde curând devine unul din profesorii străluciţi, dar se apreciază în deosebi talentul lui de a preda la primele clase unde răbdarea şi harul lui se potriveau ca o mănuşă cu iniţierea în tainele algebrei şi geometriei noilor intraţi în liceu.
            Se îndrăgosteşte lulea de Elena, fata lui Ionică MORARU proprietarul celebrului Restaurant Berbec, la vremea aceea în topul localurilor din România, unde cântau orchestre celebre, printre care cea a fraţilor Nicuşor şi Victor PREDESCU din Piaţa Anton şi solişti în mare vogă ca Ioana RADU, Maria TĂNASE. Gică PETRESCU. Prin intermediul banilor proveniţi din industria aurului negru şi prezenţa englezilor, olandezilor, nemţilor şi chiar americanilor cu familiile lor, Ploieştiul era buricul României, aici se lansa moda în România, iar o masă la Berbec era pentru bucureşteni un lucru en vogue. Oraşul dispunea de 6 ştranduri, nenumărate terenuri de tenis şi volei, dovadă a standardului ridicat de trai al locuitorilor săi. Nu numai elita trăia bine, dar chiar şi locuitorii de rând ai oraşului. Era vremea când s-a lansat melodia "De la mine la Ploieşti, Nu e departe când iubeşti, Şi când te-apucă dragostea, O iei pe jos cu inima".
            Ionică MORARU, unul din oamenii "grei" ai oraşului, nu a fost de acord să o dea pe fata lui, absolventă de pension, unui prăpădit de profesoraş de matematică şi a făcut tot posibilul pentru a opri această legătură. Văzând că nu poate face mare lucru, după ce fata a absolvit pensionul "Elena Doamna" din Ploieşti, pentru a o despărţi de profesoraş a trimis-o la Paris ca să urmeze studii universitare. Când după doi ani domnişoara s-a întors în vacanţă de la Paris familia s-a întâlnit în gară cu Vasile care avea un buchet de flori uriaş, dovadă că în tot acest timp tinerii au corespondat şi flacăra dragostei a rămas trează. În faţa acestor evidenţe domnişoara şi-a întrerupt studiile pariziene şi s-a căsătorit cu alesul inimii ei, tânărul profesor de matematică Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI.
            Nelu RĂDULESCU, un copil destul de răsfăţat deoarece era singurul băiat din familie pe lângă cele trei surori, nu a suportat regimul de internat şi familia lui a apelat la nea Vasile care l-a luat în gazdă la el. Venit la liceu fără vreo pilă, Nelu a fost repartizat la clasa H, unde a avut şansa să-l aibă la matematică pe nea Vasile, gazda lui. Pentru faptul că băiatul învăţa bine, nea Vasile l-a transferat în clasa II la clasa A, clasa de elită unde învăţa Griguţă SAVU băiatul directorului şi toţi premianţii de la şcoala Numărul 1, elevi ai strălucitului învăţător ANDREESCU, iar printre aceştia mă număram şi eu.
            Nelu îmi povestea cum în pauza mare, nea Vasile se ducea vis-à-vis de liceu la casa Bordeanu, unde era sediul partidului Liberal, iar Nelu avea misiunea să vină să-l ia pe profesorul care se ambala în discuţii şi risca să întârzie la ore. În viaţa de familie, nea Vasile era departe de a fi un model, nu vorbea prea frumos cu soţia şi cu servitoarea, iar când venea abţiguit era vai şi amar. Săraca soţia lui, o fată cu educaţie deosebită, cu studii la Paris, a suportat destul de greu această situaţie. Când vedea că nea Vasile întârzia la masă le dădea în grabă celorlalţi să mînânce şi îi trimetea în camerele lor, de ruşine  ca aceştia să nu vadă spectacolul oferit de soţul ei la întoarcere.
            În clasa a III-a, la o teză grea de matematică, o serie de colegi slabi printre care CODRUŢ, Dinu MIHĂILESCU, Radu NEGULESCU şi Dan CUCU au apelat la Nelu ca să le schimbe tezele. Într-un moment de inconştienţă, acesta a schimbat tezele, nea Vasile s-a prins şi a chemat-o pe mama lui Nelu care a fost pedepsit drastic, dar din motive uşor de înţeles treaba a fost muşamalizată la acest nivel. Eu am aflat acest lucru doar în Iunie 2001 într-o discuţie cu Nelu motiv care, pe lângă alte destăinuiri, a declanşat scrierea acestor rânduri.
            De la profesorul Ion GRIGORE ştiam că nea Vasile a avut dificultăţi cu examenul de definitivare pe care a încercat să-l ia de trei ori fără succes. L-a absolvit numai după venirea la putere a comuniştilor, când Gheorghe VASILICHI, un comunist ploieştean, a ajuns Ministrul Învăţămîntului şi a creat unele facilităţi pentru profesorii în vârsta ce nu absolviseră acest examen.
            Datorită apartenenţei lui la Partidul Liberal, nea Vasile a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde lucra ca deţinut într-un regim draconic. Nelu RĂDULESCU făcea armata la marină la Canal şi a dat acolo de nea Vasile într-un hal fără de hal. Avea drept pantaloni ceva cu un crac treisferturi şi alt crac de pantaloni scurţi şi transporta pământ cu o roabă imensă. Când Nelu a vrut să-l ajute, deoarece paza era foarte departe, iar militarii nu aveau normă, acesta a refuzat spunându-i să se îndepărteze de el ca să nu cumva să aibă probleme ulterior. Cum Nelu nu a vrut, nea Vasile i-a spus extrem de clar să-l lase în pace că el ispăşeşte un lucru de care nu îi este ruşine, dar nu vrea să-l implice în nimic pe un tânăr nevinovat. Momentul a fost extrem de impresionant şi l-a marcat pe Nelu pentru mult timp. După liberarea de la Canal, nea Vasile a mers la Secţia de Învăţământ pentru a fi reîncadrat în învăţământ. Acolo era şef un fost elev de-al lui, pe care l-a caracterizat ca fiind cel mai slab elev pe care l-a avut în cariera lui de profesor. Acesta i-a spus direct să-şi ia adio de la învăţământ, deoarece o să ajungă el din nou profesor când îşi va vedea ceafa. Acest lucru l-a marcat definitiv pe marele profesor şi când te gândeşti câtă nevoie avea învăţământul ploieştean de un dascăl de calibrul lui nea Vasile.
            În anii următori, Nelu RĂDULESCU a mai trecut pe la familia ŞTEFEŞTI şi mereu le aducea câte ceva, dar doamna Elena cu toate că le primea cu mare bucurie, în spunea lui Nelu să se ferească de nea Vasile, fiindcă acesta din mândrie ar fi fost în stare să le arunce.
            În anul 1977, la a 25-a aniversare a promoţiei 1952 a Liceul I. L. CARAGIALE, printre mormintele colegilor şi profesorilor la care am fost în pelerinaj, cu pioşenie, s-a numărat şi la cel al domnului profesor de matematică Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI.