Primul copil, Aurel, născut în 1898 la Sighişoara, a fost cel mai reuşit, fiindcă a studiat cu mult succes la Cluj şi Budapesta, unde a luat patru doctorate în drept, drept internaţional, a practicat meseria de ziarist, a avut un ziar propriu, finanţat la început de bătrânul, iar în final a ocupat mulţi ani funcţia de Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, un post tehnic, fără implicaţii politice. Cu mareşalul Ion ANTONESCU era în relaţii bune şi din ce-mi aduc aminte din povestirile lui şi ale tatălui meu, sunt manevrele pe care le-au făcut împreună pentru a nu trimite evrei din România către lagărele de concentrare naziste. La început au încercat prin amânări, după care au motivat că nu au vagoane disponibile şi când nu au mai găsit pretexte, li s-a spus nemţilor verde în faţă că România are o tradiţie deosebită cu minorităţile care nu-i permite acest lucru. Cum nemţii aveau probleme mult mai importante cu noi, mai ales asigurarea petrolului, au renunţat temporar cu destul de mare uşurinţă, spre bucuria mareşalului. Când la o emisiune TV laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie VIZEL, evreul scriitor care a trecut prin lagărele de concentrare, a acuzat pe români de trimiterea evreilor în lagăre, am fost foarte dezamăgit fiindcă a avut un interlocutor extrem de nepregătit pentru o discuţie de aşa amploare sau poate bine pregătit. A doua discuţie televizată având ca moderator pe Stelian Tănase a avut acelaşi aspect. În primul rând, domnul Elie VIZEL a fost deportat din teritoriul românesc ocupat însă în acea perioadă de unguri şi în România nu s-a petrecut aşa ceva, cu excepţia celor din Bucovina şi Basarabia şi a unor evenimente netipice provocate de bandele legionare sau de armata care a plătit unele poliţe tot evreilor din Basarabia şi Bucovina. Îmi mai povestea unchiul meu, despre faptul că mareşalul era la curent cu scurgerea evreilor din Polonia, Cehia, Ungaria către România de unde plecau cu vapoarele spre Israel. Fusese deasemeni de acord cu acordarea de paşaport românesc tuturor evreilor din ţările amintite pentru a putea veni la noi, unde erau în siguranţă. În ziua de 18 februarie 2002, la televiziunea naţională a apărut domnul doctor Ernest NEUMANN, Primul Rabin al Timişoarei şi Preşedintele Comunităţii Evreieşti al Timişoarei. Spre deodebire de majoritatea evreilor care prezintă problema Holocaustului, acesta a povestit cum după terminarea studiilor, a fugit din Ardealul ocupat de unguri către partea rămasă în România, de teama represiunilor ocupanţilor hortişti. Apoi a prezentat armonia în care au trăit naţionalităţile în acea zonă şi pentru a examplifica acest lucru a prezentat unele cifre. În teritoriile de sub stăpânirea ungurească din cei 800.000 de evrei au supravieţuit holocaustului numai 200.000, pe când din cei 12.000 de evrei care locuiau în Timişoara, au murit numai 3 persoane în lagărele de muncă forţate înfiinţate atunci pe tot teritoriul României. Mai spunea dânsul că în oraşul Timişoara situaţia era deosebită de întâmplările din Moldova sau de cele aferente rebeliuni din 21/22 ianuarie 1941 din Bucureşti, totuşi dacă ar fi existat o politică sistematică de extermianre a evreilor aceasta ar fi fost aplicată şi la Timişoara. Cu regret, Primul Rabin al Timişoarei spunea că în anul 2001 în oraş mai rămăseseră numai 700 de evrei. Realitatea este la mijlocul celor două relatări, fiindcă Mareşalul Ion Antonescu este cert că că a participat în acea perioadă la holocaust, dar unele cercuri caută să exagereze acest lucru, mai ales prin faptul că pe Monumentul Holocaustului din Washington evreii din Ardeal, ridicaţi de trupele hortiste sau de Gestapo, sunt trecuţi ca fiind din România, lucru incorect. Cred că trebuie să ne asumăm cu responsabilitate faptul că am fost participanţi la acest act istoric ruşinos, holocaustul, să acceptăm cu mare regret că datorită laturii lui negative, Mareşalul Ion Antonescu este criminal de război, dar trebuie să recunoaştem şi să ne cerem scuze pentru ce am făcut, nu pentru ceea ce spun alţii că am făcut. Pe plan mondial am asistat la scuzele cerute de cancelarii şi premierii germani poporului evreu, de scuzele familiei imperiale japoneze şi a primilor miniştrii niponi poporului chinez şi corean, aşa că nu este o ruşine prea mare să avem tăria să o facem şi noi. Nu cred că o să apuc să trăiesc să văd însă cum un mare popor îşi va cere vreodată scuze pentru suferinţele provocate unui popor mic. Nimeni nu-şi va cere scuze poporului român pentru suferinţele provocate de-a lungul istoriei şi slavă Domnului au fost destule asemenea momente. Un eveniment important povestit de unchiul meu, care prin pregătirea profesională şi corectitudinea lui devenise confident al mareşalului, este delicata strategie prin care România a evitat alipirea Banatului Sârbesc şi intervenţia în Jugoslavia, lucru cerut cu insistenţă de Hitler, care prin acest lucru şi-ar fi rezolvat multe probleme, permiţând degajarea unor trupe necesare campaniei din est. Aurel GOCIMAN admira curajul şi verticalitatea opusă de mareşal în discuţiile cu Adolf HITLER, fiind deasemeni încântat de eşuarea manevrelor comuniştilor, după 23 august 1944, de a face adunări în unităţile militare, unde mareşalul să fie dezavuat de militarii pe care i-a condus. După venirea comuniştilor, nefiind angrenat în probleme de partid, a primit doar domiciliu fix la Călan, unde ca salariat al Combinatului Metalurgic a studiat şi a luat o diplomă de inginerie metalurgică la fără frecvenţă a Institutului Politehnic din Timişoara. Traducea curent din maghiară, germană şi franceză, ocupaţie cu care şi-a completat o pensie mizeră în ultimii ani de viaţă. A fost căsătorit cu Lica, fata cea mai mare dintr-o familie cu mulţi copii pe care i-a crescut cu destule probleme, aşa că nu au mai făcut alţi copii. Aurel era marele consumator de bani, fiindcă deşi nu a contribuit cu nimic la beneficiile firmei, bătrânul susţinea că el este mândria şi port drapelul familiei, aşa că trebuie ajutat din plin. A scris câteva cărţi dintre care "Măcelul de la Beliş" şi "România şi revizionismul maghiar" prezentau experienţa dramatică a unei familii de români în Ardealul de la începutul secolului XX, susţinută prin documente reale, fotografii, mărturii şi în care nu este depăşită limita unui naţionalism normal, cu concluzia că aceste popoare, în ciuda memorării unor perioadă critice, trebuie să convieţuiască pe un pământ, pe care unii sunt de peste două mii de ani, iar alţii doar de câteva multe sute, suficiente însă ca să se simtă la ei acasă.
Mircea Gociman