Relaţia
familiei GOCIMAN cu maşinile în general şi autobuzele
în special, a început în
momentul în care tatăl meu Eugen-Virgil a abandonat studiile
constatând de
comun acord cu "Bătrânul",
că nu o să facă nici o brânză cu şcoala de care s-a lăsat
după patru clase de liceu făcute în limba maghiară. Ca să nu
rămână fără
meserie, bunicul care avea o poziţie destul de importantă în
Căile Ferate
Române, l-a îndrumat către o şcoală de telegraf şi
mişcare în acest domeniu.
După absolvirea şcolii, tata a fost repartizat la Salonta în
funcţia de impegat
de mişcare, însă gândul lui era numai la
achiziţionarea unui autobuz pe care
să-l conducă. A strâns bani, iar după vreo doi ani, a
demisionat de la CFR
cumpărându-şi un autobuz pe firma "Eugen GOCIMAN" din Braşov
şi a
început treaba. Curte mare la Braşov aveau, ba chiar şi o
magazie transformată
în garaj, tata era un om vrenic, iar faptul că era
tânăr, plin de viaţă şi
simpatic a făcut să primească pe lângă cursele obişniute o
mulţime de alte
comenzi suplimentare, aducătoare de bani. Tata era şofer, taxator,
mecanic şi
îngrijitor la autobuz, cu cheltuieli mici, aşa că nu au
trecut nici doi ani şi
a mai cumpărat încă unul, iar pe cel vechi a angajat un alt
şofer. În acest
moment a intervenit bătrânul care era un excelent manager.
Văzând că treaba are
şanse excelente de reuşită, s-a împrumutat de la bancă şi a
mai cumpărat în
rate încă două autobuze, după ce a mai concesionat
câteva linii în jurul
Braşovului. (ca prin vis îmi amintesc de Vâlcele,
Zizin, Prejmer ). Odată cu
trecerea anilor, afacerea a luat amploare, în curtea de la
Braşov au construit
garaje şi ateliere de reparaţii, iar numărul angajaţilor şi a
autobuzelor a
crescut semnificativ (peste 40 autobuze). Momentele grele nu i-au
ocolit,
fiindcă maşinile se defectau, iar reparaţia lor costa foarte mult, dar
realizată în regie proprie era convenabilă, cu condiţia
angajării unor mecanici
cu experienţă care pretindeau însă salarii mari, amortizate
prin efectuarea de
reparaţii şi pentru alţii. Pentru controlul autobuzelor, unde prin
neeliberarea
de bilete începuse să se fure, au cumpărat două autoturisme
cu care se făceau
controale inopinate şi se rezolvau mai repede problemele de
aprovizionare.
Realizând importanţa afacerii, bătrânul a ieşit la
pensie, şi-a luat carnet de
conducere, angrenându-se din plin, în societatea pe
care de facto o conducea,
cu toate că se numea Eugen GOCIMAN (A doua întreprindere
înfiinţată la Ploieşti
a primit numele de GOCIMAN & Fii). A angajat‑o
la contabilitate pe fata cea mare
Maria-Miţi şi după terminarea facultăţii pe fratele mijlociu Cornel,
aşa că
trei copii şi bătrânul conduceau destinele
firmei.
Cum
traseele în jurul Braşovului fuseseră epuizate,
bătrânul a licitat vreo două
trasee în jurul Ploieştiului printre care şi
Ploieşti-Bucureşti. Trebuie să
descriu modul cum se făceau aceste licitaţii: la administraţia
financiară se
adunau toţi solicitanţii care scriau pe o hârtie suma oferită
şi semnau după
care introduceau hârtia într-un plic. Aceste
plicuri se desfăceau imediat şi
licitaţia se rezolva pe loc, fără posibilitatea de a se face unele
manevre
incorecte. Tatăl meu avea o însuşire deosebită prin care
putea să ştie ce a
scris cineva după mişcarea părţii superioare a creionului sau stiloului
şi
urmărind pe cel mai important concurent putea să ştie suma licitată.
Îi şoptea
suma bătrânului, iar acesta acţiona în conseciinţă,
aşa că la licitaţii aveau
mereu mare succes. Tata a încercat să mă înveţe şi
pe mine, dar nu a reuşit
spre regretul lui, e drept că nici nu mi-ar fi folosit la nimic.
Bătrânul
l-a luat pe Cornel să caute o curte unde să adăpostească temporar
autobuzele,
fiindcă doreau să construiască şi la Ploieşti un garaj cu o casă pentru
a doua
firmă "Gociman &
Fii. Întrebând din
om în om pe strada Gh. Gr.
CANTACUZINO, au dat de o rudă a mamei preotul Nae MARINESCU, acesta s-a
gândit
că un ban în plus pentru bunica nu ar strica fiindcă avea
curte şi grajduri
mari. Când au intrat în curte la bunica şi a
văzut-o pe mama care era foarte
frumoasă, bătrânul i-a zis ... cucoană, dumneata ai o fată
frumoasă, iar eu am
un băiat de însurat, aşa că ai grije cum te porţi cu noi ...
Cum în privinţa
chiriei bătrânul a fost generos, înţelegerea s-a
încheiat rapid şi în câteva
zile curtea s-a umplut cu autobuze şi personal. Cornel locuia undeva
alături şi
mânca la o şcoală de menaj, însă într-o
zi a mâncat mâncare gătită de mama şi
de sora ei Dorina şi s-a simţit rău fiind greu pus pe
picioare.Evenimentele
la Gociman Fii se ţineau
lanţ, de la călcatul unor găini care trebuiau plătite
stăpânului, pâna la accidente extrem de grave cu
morţi şi răniţi. De la simple
rămâneri în pană a autobuzelor care trebuiau
imediat înlocuite, până la
incendii în care autobuzul a luat foc, arzând
complet. Rudele
mamei au profitat din plin de noua sa poziţie socială, cei mai mulţi
erau
cunoscuţi de şoferi ori taxatori, deci nu plăteau biletul. Nicu
NICULESCU-VESELU, primul taximetrist din Bucureşti care se stabilise
prin
Ploieşti, a fost angajat de tata ca şofer, toate au mers bine
până când într-o
seară s-a înfundat o ţeavă de benzină, maşina s-a oprit şi
nefericitul, a avut
ideea să lumineze locul cu o torţă de la care a luat foc maşina, noroc
că
pasagerii nu erau prea mulţi şi au părăsit autobuzul care a ars
în totalitate.
Din acel autobuz tata mi-a făcut, ca amintire, o maşină mică acţionată
cu
pedale care în scurt timp a devenit senzaţia cartierului.
Fără prea mare
discuţie, bunicul a venit la Ploieşti şi l-a concediat pe nea Nicu,
care de
atunci s-a supărat pe bunica şi nu a mai trecut pe la ea, cu toate
legăturile
dintre ei şi mai ales că fata ei mijlocie era în Bucureşti
într-o situaţie
excelentă, numai datorită lui. Un
alt autobuz a căzut într-o râpă şi au fost
câţiva accidentaţi, dar interesant a
fost faptul că în autobuz a rămas un câine lup care
nu lăsa pe nimeni să se
apropie şi autobuzul nu putea fi tractat pentru reparaţii. Singurul
care s-a
înţeles cu el a fost Cornel, care până la urmă l-a
adus la garaj şi a rămas
câinele nostru. Când eram întrebat cum
îl cheamă pe câine eu spuneam senin:
Tănase GOCIMAN. Un
accident grav a produs un camion cu remorcă al Astrei Române
care transporta
prăjini de foraj, iar la o curbă una din ele s-a deplasat şi a ras
partea
laterală a unui autobuz provocând vreo 4 morţi şi destul de
mulţi răniţi. Cu
toate că eram asiguraţi şi şoferul nu a avut vreo vină, procesul a
durat câţiva
ani şi cu mare greutate a fost rezolvat de distinsul avocat al firmei,
domnul
EMANOIL, proprietarul blocului din faţa telefoanelor. Ca
să mai învioreze atmosfera Cornel, se ţinea de diverse şotii,
dintre
care cea mai reuşită a fost legarea unui microfon din camera alăturată
aparatului de radio, de unde se transmiteau diverse ştiri potrivite cu
persoana
care trebuia păcălită. Se anunţa concentrarea nominală a persoanei
respective
sau a soţului persoanei, câştiguri la loterie şi multe
altele. La proiectarea
de filme cu desne animate pe lângă mine, erau invitate 10-20
de persoane ca să
vadă minunea şi să se destindă după o zi grea de lucru. Pentru
personal, era o
mare onoare să fie invitaţi în familie, dar şi ei erau oameni
deosebiţi.
Aceeaşi mare sărbătoare era momentul în care primeam o nouă
jucărie, la
eveniment fiind invitaţi foarte mulţi, deoarece proprietarii firmei
considerau
aceasta o familie, care trebuia să contribue nu numai la muncă, dar şi
la
momentele de destindere, fiindcă la sfârşit se bea ceva şi se
servea o gustare
în timp ce eu îmi vedeam mai departe de jucăria mea
care fusese de fapt un
pretext. O
întâmplare
neobişnuită
s-a petrecut într-o noapte după ce ne mutasem de la garaj,
care era vis‑à‑vis,
când tata a auzit nişte focuri de pistol la garaj şi cum era
extrem de vioi a
luat pistolul fugind acolo în pijama. Focurile proveneau de
la garaj, iar în
stradă, pe aproape, stătea un tip într-o maşină, care a
claxonat când a apărut
el. Tata a sărit direct gardul, cu toate că era destul de
înalt şi s-a
adăpostit imediat, după care a observat doi inşi care
încercau să deschidă uşa
biroului, iar Cornel încerca să-i oprească trăgând
cu pistolul prin geamul lateral
de sus, dar fără succes. După ce s-a lămurit, tata a început
să tragă în cei
doi, profitând de faptul că stătea în
întuneric şi nu putea fi văzut, iar
aceştia au fugit imediat, unul din ei fiind chiar rănit, deoarece pe
jos au
găsit urme de sânge. Tata s-a dus întâi
la Cornel să vadă dacă a păţit ceva,
după care au încercat să-i urmărească, dar aceştia fugiseră
cu maşina, lăsând
în urma lor o dâră de sânge. Tata nu era
un trăgător strălucit cu pistolul, dar
nici rău, fiindcă îmi amintesc de un concurs de tragere la
ţintă pe sticle
goale, făcută cu Sandi GEORGESCU la Târgşor, unde era moşia
lor, Sandi a
câştigat, dar destul de strâns, faţă de faptul că
el era căpitan şi exersa
curent. După
ce a survenit moartea bunicului la 28 aprilie 1939, începerea
pregătirilor
pentru război urmate de cedarea Ardealului de Nord, firma din Ploieşti
şi-a
încetat activitatea, aşa că personalul şi-a făcut lichidarea
şi a plecat din
Ploieşti. Bunicul
meu avea o relaţie destul de tensionată cu copii lui, în
ciuda
faptului că aceştia crescuseră şi aveau familiile lor, continua să-i
considere
tot copii, mai ales datorită faptului că din punct de vedere material
erau
dependenţi de el, care era conducătorul "de facto" al firmelor de
autobuze Gociman & Fii din Ploieşti şi Eugen GOCIMAN din
Braşov. Rolul lui
de conducător suprem, crea tot timpul o tensiune nefirescă, dar
absorbit de
problemele firmei şi de construcţia hotelului GOCIMAN din Bucureşti, nu
a avut
timp să reflecteze asupra acestor lucruri, pe care le considera totuşi
neesenţiale. Era foarte greu să obţii un ban de
la bătrân, aşa că copii imaginaseră fel de fel de metode de a
sustrage bani
pentru divertisment. Mama a primit într-o duminică seara
conţinutul genţii de
la un taxator cu o sumă importantă de bani, pe care urma să i-o dea a
doua zi
lui Cornel. Cornel nu a venit câteva zile pe la Ploieşti,
mama a uitat de ce-i
dăduse taxatorul şi la sfârşitul lunii a constatat cu uimire
că documentele lui
Cornel au fost în regula la controlul bătrânului.
Avea deci metoda lui de a
subtiliza bani fără să fie prins, fiindcă de câte ori ţinea
tata banii, ieşeau
încurcături, tata uita câte ceva şi avea probleme,
dar Cornel le aranja imediat
pe toate. Dacă a văzut asta, mama a pus banii într-un ghem de
lână şi a început
să şterpelească din tot ce se putea, cu sume mai mari pentru alimente
nu au
avut succes, fiindcă bătrânul compara cu cheltuielile de la
Braşov şi atunci
mai reţinea din când în când
câte un conţinut de la taxatori, care era trecut
cu vederea de Cornel. În câţiva ani mama a
strâns o sumă importantă de bani
care adăugaţi la nişte redevenţe ale unei sonde de la Opăriţi, plus
economiile
din salariul tatei, au fost baza de la care s-a plecat la construirea
casei în
care locuim acum. Pe lângă ce lua Cornel, stepelişurile mamei
erau o joacă de
copil, fiindcă acesta avea acţiuni de mare anvergură cu cadouri la
diverse
dame, jocuri de noroc la cazinoul din Sinaia şi multe altele. Faptul că
nu se
depista era datorat şi manevrelor asemănătoare pe care le făcea Miţi la
Braşov,
aşa că profitul funcţie de numărul de autobuze era similar. Profitul
firmelor erau importante,
într-un an bătrânul a oferit o sumă fabuloasă
băieţilor cei mari pentru o
excursie cu maşina prin Europa de Vest şi Nordul Africii. Aurel a
plecat cu
soţia lui Lica, iar Cornel a procopsit o artistă din Bucureşti, pe care
a
luat-o cu el. Au mers până în Spania şi nordul
Africii, iar excursia a durat
peste trei luni, timp în care Aurel a trimis corespondenţe la
un ziar din Cluj
care le-a publicat. Aurel era cel mai important consumator de bani,
fiindcă el
ducea drapelul familiei în opinia bătrânului. Avea
patru doctorate, două luate
la Budapesta şi două la Cluj în drept internaţional şi
ziaristică. Bătrânul i-a
finanţat un ziar cu tipografie la Cluj despre care nu ştiu ce s-a ales.
A
publicat deasemenea câteva cărţi printre care
"România şi Revizionismul
Maghiar", "Măcelul de la Beliş" rechizitorii bazate pe
evenimentele trăite de el în calitate de deţinut politic
în timpul studenţiei
la Budapesta şi participant la evenimente importante din istoria
Transilvaniei.
Aurel fusese reţinut în lagărul de la Şopron
împreună cu Cornel şi cu "bătrânul",
unde au cunoscut intelectualitatea românească din
Transilvania şi Ungaria cu
toate păţaniile ei, intelectualitate scoasă din circuit prin
încarcerare în
acel lagăr de izolare să-i spunem. Bunicul a fost cooptat în
Comitetul de
Ocupaţie al Budapestei având răspunderea căilor ferate
în Ungaria ocupată de
trupele româneşti. Am o fotografie în care bunicul
este imortalizat împreună cu
o serie de marii personalităţi ale acestui comitet. Mircea Gociman
