Firme de Autobuze Eugen Gociman (Braşov) şi Gociman & Fii (Ploieşti)





















   
Relaţia familiei GOCIMAN cu maşinile în general şi autobuzele în special, a început în momentul în care tatăl meu Eugen-Virgil a abandonat studiile constatând de comun acord cu "Bătrânul", că nu o să facă nici o brânză cu şcoala de care s-a lăsat după patru clase de liceu făcute în limba maghiară. Ca să nu rămână fără meserie, bunicul care avea o poziţie destul de importantă în Căile Ferate Române, l-a îndrumat către o şcoală de telegraf şi mişcare în acest domeniu. După absolvirea şcolii, tata a fost repartizat la Salonta în funcţia de impegat de mişcare, însă gândul lui era numai la achiziţionarea unui autobuz pe care să-l conducă. A strâns bani, iar după vreo doi ani, a demisionat de la CFR cumpărându-şi un autobuz pe firma "Eugen GOCIMAN" din Braşov şi a început treaba. Curte mare la Braşov aveau, ba chiar şi o magazie transformată în garaj, tata era un om vrenic, iar faptul că era tânăr, plin de viaţă şi simpatic a făcut să primească pe lângă cursele obişniute o mulţime de alte comenzi suplimentare, aducătoare de bani. Tata era şofer, taxator, mecanic şi îngrijitor la autobuz, cu cheltuieli mici, aşa că nu au trecut nici doi ani şi a mai cumpărat încă unul, iar pe cel vechi a angajat un alt şofer. În acest moment a intervenit bătrânul care era un excelent manager. Văzând că treaba are şanse excelente de reuşită, s-a împrumutat de la bancă şi a mai cumpărat în rate încă două autobuze, după ce a mai concesionat câteva linii în jurul Braşovului. (ca prin vis îmi amintesc de Vâlcele, Zizin, Prejmer ). Odată cu trecerea anilor, afacerea a luat amploare, în curtea de la Braşov au construit garaje şi ateliere de reparaţii, iar numărul angajaţilor şi a autobuzelor a crescut semnificativ (peste 40 autobuze). Momentele grele nu i-au ocolit, fiindcă maşinile se defectau, iar reparaţia lor costa foarte mult, dar realizată în regie proprie era convenabilă, cu condiţia angajării unor mecanici cu experienţă care pretindeau însă salarii mari, amortizate prin efectuarea de reparaţii şi pentru alţii. Pentru controlul autobuzelor, unde prin neeliberarea de bilete începuse să se fure, au cumpărat două autoturisme cu care se făceau controale inopinate şi se rezolvau mai repede problemele de aprovizionare. Realizând importanţa afacerii, bătrânul a ieşit la pensie, şi-a luat carnet de conducere, angrenându-se din plin, în societatea pe care de facto o conducea, cu toate că se numea Eugen GOCIMAN (A doua întreprindere înfiinţată la Ploieşti a primit numele de GOCIMAN & Fii). A angajat‑o la contabilitate pe fata cea mare Maria-Miţi şi după terminarea facultăţii pe fratele mijlociu Cornel, aşa că trei copii şi bătrânul conduceau destinele firmei.    Cum traseele în jurul Braşovului fuseseră epuizate, bătrânul a licitat vreo două trasee în jurul Ploieştiului printre care şi Ploieşti-Bucureşti. Trebuie să descriu modul cum se făceau aceste licitaţii: la administraţia financiară se adunau toţi solicitanţii care scriau pe o hârtie suma oferită şi semnau după care introduceau hârtia într-un plic. Aceste plicuri se desfăceau imediat şi licitaţia se rezolva pe loc, fără posibilitatea de a se face unele manevre incorecte. Tatăl meu avea o însuşire deosebită prin care putea să ştie ce a scris cineva după mişcarea părţii superioare a creionului sau stiloului şi urmărind pe cel mai important concurent putea să ştie suma licitată. Îi şoptea suma bătrânului, iar acesta acţiona în conseciinţă, aşa că la licitaţii aveau mereu mare succes. Tata a încercat să mă înveţe şi pe mine, dar nu a reuşit spre regretul lui, e drept că nici nu mi-ar fi folosit la nimic.     Bătrânul l-a luat pe Cornel să caute o curte unde să adăpostească temporar autobuzele, fiindcă doreau să construiască şi la Ploieşti un garaj cu o casă pentru a doua firmă "Gociman & Fii. Întrebând din om în om pe strada Gh. Gr. CANTACUZINO, au dat de o rudă a mamei preotul Nae MARINESCU, acesta s-a gândit că un ban în plus pentru bunica nu ar strica fiindcă avea curte şi grajduri mari. Când au intrat în curte la bunica şi a văzut-o pe mama care era foarte frumoasă, bătrânul i-a zis ... cucoană, dumneata ai o fată frumoasă, iar eu am un băiat de însurat, aşa că ai grije cum te porţi cu noi ... Cum în privinţa chiriei bătrânul a fost generos, înţelegerea s-a încheiat rapid şi în câteva zile curtea s-a umplut cu autobuze şi personal. Cornel locuia undeva alături şi mânca la o şcoală de menaj, însă într-o zi a mâncat mâncare gătită de mama şi de sora ei Dorina şi s-a simţit rău fiind greu pus pe picioare.Evenimentele la Gociman Fii se ţineau lanţ, de la călcatul unor găini care trebuiau plătite stăpânului, pâna la accidente extrem de grave cu morţi şi răniţi. De la simple rămâneri în pană a autobuzelor care trebuiau imediat înlocuite, până la incendii în care autobuzul a luat foc, arzând complet. Rudele mamei au profitat din plin de noua sa poziţie socială, cei mai mulţi erau cunoscuţi de şoferi ori taxatori, deci nu plăteau biletul. Nicu NICULESCU-VESELU, primul taximetrist din Bucureşti care se stabilise prin Ploieşti, a fost angajat de tata ca şofer, toate au mers bine până când într-o seară s-a înfundat o ţeavă de benzină, maşina s-a oprit şi nefericitul, a avut ideea să lumineze locul cu o torţă de la care a luat foc maşina, noroc că pasagerii nu erau prea mulţi şi au părăsit autobuzul care a ars în totalitate. Din acel autobuz tata mi-a făcut, ca amintire, o maşină mică acţionată cu pedale care în scurt timp a devenit senzaţia cartierului. Fără prea mare discuţie, bunicul a venit la Ploieşti şi l-a concediat pe nea Nicu, care de atunci s-a supărat pe bunica şi nu a mai trecut pe la ea, cu toate legăturile dintre ei şi mai ales că fata ei mijlocie era în Bucureşti într-o situaţie excelentă, numai datorită lui. Un alt autobuz a căzut într-o râpă şi au fost câţiva accidentaţi, dar interesant a fost faptul că în autobuz a rămas un câine lup care nu lăsa pe nimeni să se apropie şi autobuzul nu putea fi tractat pentru reparaţii. Singurul care s-a înţeles cu el a fost Cornel, care până la urmă l-a adus la garaj şi a rămas câinele nostru. Când eram întrebat cum îl cheamă pe câine eu spuneam senin: Tănase GOCIMAN. Un accident grav a produs un camion cu remorcă al Astrei Române care transporta prăjini de foraj, iar la o curbă una din ele s-a deplasat şi a ras partea laterală a unui autobuz provocând vreo 4 morţi şi destul de mulţi răniţi. Cu toate că eram asiguraţi şi şoferul nu a avut vreo vină, procesul a durat câţiva ani şi cu mare greutate a fost rezolvat de distinsul avocat al firmei, domnul EMANOIL, proprietarul blocului din faţa telefoanelor. Ca să mai învioreze atmosfera Cornel, se ţinea de diverse şotii, dintre care cea mai reuşită a fost legarea unui microfon din camera alăturată aparatului de radio, de unde se transmiteau diverse ştiri potrivite cu persoana care trebuia păcălită. Se anunţa concentrarea nominală a persoanei respective sau a soţului persoanei, câştiguri la loterie şi multe altele. La proiectarea de filme cu desne animate pe lângă mine, erau invitate 10-20 de persoane ca să vadă minunea şi să se destindă după o zi grea de lucru. Pentru personal, era o mare onoare să fie invitaţi în familie, dar şi ei erau oameni deosebiţi. Aceeaşi mare sărbătoare era momentul în care primeam o nouă jucărie, la eveniment fiind invitaţi foarte mulţi, deoarece proprietarii firmei considerau aceasta o familie, care trebuia să contribue nu numai la muncă, dar şi la momentele de destindere, fiindcă la sfârşit se bea ceva şi se servea o gustare în timp ce eu îmi vedeam mai departe de jucăria mea care fusese de fapt un pretext. O întâmplare neobişnuită s-a petrecut într-o noapte după ce ne mutasem de la garaj, care era vis‑à‑vis, când tata a auzit nişte focuri de pistol la garaj şi cum era extrem de vioi a luat pistolul fugind acolo în pijama. Focurile proveneau de la garaj, iar în stradă, pe aproape, stătea un tip într-o maşină, care a claxonat când a apărut el. Tata a sărit direct gardul, cu toate că era destul de înalt şi s-a adăpostit imediat, după care a observat doi inşi care încercau să deschidă uşa biroului, iar Cornel încerca să-i oprească trăgând cu pistolul prin geamul lateral de sus, dar fără succes. După ce s-a lămurit, tata a început să tragă în cei doi, profitând de faptul că stătea în întuneric şi nu putea fi văzut, iar aceştia au fugit imediat, unul din ei fiind chiar rănit, deoarece pe jos au găsit urme de sânge. Tata s-a dus întâi la Cornel să vadă dacă a păţit ceva, după care au încercat să-i urmărească, dar aceştia fugiseră cu maşina, lăsând în urma lor o dâră de sânge. Tata nu era un trăgător strălucit cu pistolul, dar nici rău, fiindcă îmi amintesc de un concurs de tragere la ţintă pe sticle goale, făcută cu Sandi GEORGESCU la Târgşor, unde era moşia lor, Sandi a câştigat, dar destul de strâns, faţă de faptul că el era căpitan şi exersa curent. După ce a survenit moartea bunicului la 28 aprilie 1939, începerea pregătirilor pentru război urmate de cedarea Ardealului de Nord, firma din Ploieşti şi-a încetat activitatea, aşa că personalul şi-a făcut lichidarea şi a plecat din Ploieşti. Bunicul meu avea o relaţie destul de tensionată cu copii lui, în ciuda faptului că aceştia crescuseră şi aveau familiile lor, continua să-i considere tot copii, mai ales datorită faptului că din punct de vedere material erau dependenţi de el, care era conducătorul "de facto" al firmelor de autobuze Gociman & Fii din Ploieşti şi Eugen GOCIMAN din Braşov. Rolul lui de conducător suprem, crea tot timpul o tensiune nefirescă, dar absorbit de problemele firmei şi de construcţia hotelului GOCIMAN din Bucureşti, nu a avut timp să reflecteze asupra acestor lucruri, pe care le considera totuşi neesenţiale. Era foarte greu să obţii un ban de la bătrân, aşa că copii imaginaseră fel de fel de metode de a sustrage bani pentru divertisment. Mama a primit într-o duminică seara conţinutul genţii de la un taxator cu o sumă importantă de bani, pe care urma să i-o dea a doua zi lui Cornel. Cornel nu a venit câteva zile pe la Ploieşti, mama a uitat de ce-i dăduse taxatorul şi la sfârşitul lunii a constatat cu uimire că documentele lui Cornel au fost în regula la controlul bătrânului. Avea deci metoda lui de a subtiliza bani fără să fie prins, fiindcă de câte ori ţinea tata banii, ieşeau încurcături, tata uita câte ceva şi avea probleme, dar Cornel le aranja imediat pe toate. Dacă a văzut asta, mama a pus banii într-un ghem de lână şi a început să şterpelească din tot ce se putea, cu sume mai mari pentru alimente nu au avut succes, fiindcă bătrânul compara cu cheltuielile de la Braşov şi atunci mai reţinea din când în când câte un conţinut de la taxatori, care era trecut cu vederea de Cornel. În câţiva ani mama a strâns o sumă importantă de bani care adăugaţi la nişte redevenţe ale unei sonde de la Opăriţi, plus economiile din salariul tatei, au fost baza de la care s-a plecat la construirea casei în care locuim acum. Pe lângă ce lua Cornel, stepelişurile mamei erau o joacă de copil, fiindcă acesta avea acţiuni de mare anvergură cu cadouri la diverse dame, jocuri de noroc la cazinoul din Sinaia şi multe altele. Faptul că nu se depista era datorat şi manevrelor asemănătoare pe care le făcea Miţi la Braşov, aşa că profitul funcţie de numărul de autobuze era similar. Profitul firmelor erau importante, într-un an bătrânul a oferit o sumă fabuloasă băieţilor cei mari pentru o excursie cu maşina prin Europa de Vest şi Nordul Africii. Aurel a plecat cu soţia lui Lica, iar Cornel a procopsit o artistă din Bucureşti, pe care a luat-o cu el. Au mers până în Spania şi nordul Africii, iar excursia a durat peste trei luni, timp în care Aurel a trimis corespondenţe la un ziar din Cluj care le-a publicat. Aurel era cel mai important consumator de bani, fiindcă el ducea drapelul familiei în opinia bătrânului. Avea patru doctorate, două luate la Budapesta şi două la Cluj în drept internaţional şi ziaristică. Bătrânul i-a finanţat un ziar cu tipografie la Cluj despre care nu ştiu ce s-a ales. A publicat deasemenea câteva cărţi printre care "România şi Revizionismul Maghiar", "Măcelul de la Beliş" rechizitorii bazate pe evenimentele trăite de el în calitate de deţinut politic în timpul studenţiei la Budapesta şi participant la evenimente importante din istoria Transilvaniei. Aurel fusese reţinut în lagărul de la Şopron împreună cu Cornel şi cu "bătrânul", unde au cunoscut intelectualitatea românească din Transilvania şi Ungaria cu toate păţaniile ei, intelectualitate scoasă din circuit prin încarcerare în acel lagăr de izolare să-i spunem. Bunicul a fost cooptat în Comitetul de Ocupaţie al Budapestei având răspunderea căilor ferate în Ungaria ocupată de trupele româneşti. Am o fotografie în care bunicul este imortalizat împreună cu o serie de marii personalităţi ale acestui comitet. Mircea Gociman