Ioana
(Jana) Stănescu - Gociman o luptătoare
DESCENDENŢA
IOANEI
Ioana(Jana)
Stănescu s-a născut în familia unui geambaş din
Ploieşti,
Ioan Minculescu, fiul lui Stan Minculescu, negustor respectabil de pe
strada Gh.
Gr. Cantacuzino sau calea Târgoviştei. Ioan lucra
împreună cu cei
doi fraţi, Costică şi Stroe, făcând drumiri lungi prin
ţară, foarte primejdioase pe vremea aceea din cauza
tâlharilor înarmaţi.
Ca să se păzeacsă de aceştia, se asociau mai mulţi
geambaşi care angajau pistolari, care din timp în timp
trăgeau focuri
de armă sau de pistol ca să avertizeze tâlharii că cireada
este
bine păzită. Din câştigurile sale, Ioan îşi
permitea să
întreţină în condiţii normale familia formată din
soţia
Florica şi cele trei fice: Jana, Maria-Ica şi Dorina. La
câştigurile
soţului, Florica mai adăuga venituri din cele patru hectare primite ca
zestre de la tatăl ei Gheorghe Niculescu – Veselu, aşa că
puteau trăi liniştiţi, fără grija zilei de mâine.
Într‑o
zi alergând după o vacă în călduri, prin oborul din
Ploieşti,
Ioan a transpirat şi imprudent, s‑a spălat până la
brâu
cu apa rece a unei pompe. A doua zi a căzut la pat şi cu toată
îngrijirea
pe care o putea avea prin 1920, s-a prăpădit, lăsând
în urmă
o nevastă tânără şi trei fete sub 10 ani. Din acel moment
pentru Florica şi cele trei fetiţe situaţia a devenit dramatică.
La început s-au descurcat cu banii lăsaţi de Ioan, apoi o
perioadă
de câţiva ani au fost ajutate de cei doi fraţi mai mici ai
acestuia.
Ca să fie şi mai rău, fratele Florichii, Filipache, a luat o sumă
de bani de la aceasta pe care a investit-o într-o moşie la
Scăieni.
Acolo lucrurile nu au mers bine şi într-o noapte au trebuit
să fugă
cu o căruţă, iar pentru banii
pierduţi, Florica a primit cu mare greutate un loc de casă
în
comuna Nedelea, care avea în fund o livadă de pruni. De pe
acest loc însă,
nu putea primi vreun profit, aşa că a rămas în sapă de
lemn. Ca să facă rost de bani, Florica lucra broderie la diverse
cucoane din Ploieşti, dar aceste lucrări erau sporadice şi în
perioadele când nu avea de lucru situaţia devenea dramatică.
Ca să
mai facă rost de un ban, au închiriat camera din faţă la
ofiţeri
de la Şcoala Militară din apropiere şi au reuşit să obţină
aprobare pentru un debit de tutun, amplasat la stradă. Din aceste
venituri
situaţia s-a îmbunătăţit, dar era totuşi grea. După
ce a făcut câteva clase la o şcoală de aplicaţii, unde a
învăţat
şi ea să brodeze, Jana a fost retrasă de la şcoală,
fiindcă trebuiau întreţinute şă celelalte două surori.
Cu ce a început să lucreze şi Jana, dar mai ales cu un spirit
organizatoric dezvoltat al Janei, lucrurile s-au îmbunătăţit,
însă
departe de a fi satisfăcătoare. Cu timpul, Jana a devenit vistiernicul
familiei şi ea organiza din punct de vedere financiar toată familia.
Cu ajutorul fratelui ei Nicu, taximetrist în Bucureşti,
Florica a dat în
adopţie pe Maria – Ica colonelului Vasilică Carşinescu şi
soţiei lui Eliza din Bucureşti. Nicu, Vasilică şi Eliza trăiau
o variantă dâmboviţeană a franţuzescului "la vie en
troi" şi Nicu a vrut să se asigure că investiţiile în
casa de pe strada Puişor Nr.22 vor reveni unei rude de-a lui. Aşa că
a scăpat Coana Florica de povara unei fetiţe care învăţa
strălucit, dar nu avea înclinaţie pentru munca dură de zi cu
zi,
specifică familiei Floricăi Minculescu în acele vremuri.
Între timp,
Jana a crescut devenind o fată forte
frumoasă, iar Florica, tânără şi ea, participau la toate
balurile din zonă. Fiind frumoasă şi o excelentă dansatoare,
Jana era o obişnuită a poziţiei de regină a balurilor, dar
acest lucru nu ameliora cu nimic starea lor materială, mai ales că
Florica a refuzat cu ostentaţie să se recăsătorească.
În acestă situaţie au apărut la Ploieşti cei din familia
Gociman, care căuta o locaţie provizorie pentru autobuzele firmei, iar
Gheorghe Gociman, cu experienţa lui de viaţă şi văzând
calităţile Janei , a făcut ce a făcut şi l-a băgat
pe fir pe Eugen, fiul lui cel mic. Important pentru întreaga
dezvoltare a
lucrurilor a fost faptul că Gocimanii au cumpărat un teren la doi paşi,
vis‑a‑vis de casa Coanei Florica pe strada Gh. Gr. Cantacuzino nr.
130, pe care au construit casa, birourile, garajele şi atelierele
Firmei
Gociman şi Fii. Jana era logodită cu sublocotenentul Butcă, dar
acesta urma o şcoală cu durată de 18 luni în altă
localitate. Când Eugen a început să le facă cadouri
importante
şi să le plimbe cu maşina, sărăcuţele de ele au
fost ameţite şi destul de curând Eugen s-a căsătorit cu
Jana, făcând o nuntă ca în poveşti cu cununia
religioasă
la Catedrala Sfântul Ioan din Ploieşti, iar masa la
restaurantul Hotelului
Aro din Braşov, oraş în care Gocimanii locuiau şi mai aveau o
firmă de autobuze. Cu toate că se muncea din greu, nonstop, la firmă,
din punct de vedere material situaţia a devenit strălucită şi
în câţiva ani, pe terenul Coanei Florica, pe strada
Gh. Gr. Cantacuzino
nr. 145, a fost construită o casă cu etaj şi în fundul curţii
o casă cu două camere, bucătărie şi baie pentru că
vechea casă cu prispă a fusese dărâmată. A fost un fel de
revanşă a familiei sărăntoacelor, faţă de toate
rudele şi mai ales faţă de mahalaua care nu putea să creadă
ce noroc a picat pe capul acestor femei. În această perioadă,
Jana,
Eugen şi Cornel împreună cu sora Ica de la Bucureşti, care
nu a
întrerupt legătura cu familia ei, se distrau de minune
împreună cu
Nuţa şi Nicu Călăraşu, Mircea Chiţu, Ionel
Antonescu şi alţii. Mergeau la baluri, făceau excursii prin
apropiere sau chefuri la Filipeştii de Târg la un avocat
Grigorescu. În
continuare lucrurile au mers strălucit, a fost construit Hotelul
Gociman
din Bucureşti cu 100 de camere, chiar în faţa Gării de Nord
având
ca proprietari pe Eugen cu 50% şi Cornel Gociman 50%. Copilul lui Eugen
şi al Ioanei botezat Mircea‑Aurel (Mircea după numele fiului naşului,
farmacistul Mircea Chiţu şi Aurel după numele fratelui cel mare
al lui Eugen, Aurel considerat portdrapelul familiei, cu cele patru
doctorate
luate la Budapesta şi Cluj şi cu poziţia de readctor al unui ziar
din Cluj). Fiind un copil sănătos, frumos şi prietenos, Mircea
era adorat de toată familia, mai ales că era primul Gociman din noua
generaţie. Cornel Gociman, care lucra la Ploieşti împreună cu
Eugen şi care avea metode oculte prin care şterpelea bani frumoşi,
fără să poată observa tatăl lui, un om de o severitate
dusă la limită, îi cumpăra toate lucrurile de
îmbrăcăminte
şi jucăriile cele mai scumpe care se găseau la sfârşitul
anilor 1930. Dintre cele mai importante lucruri cumpărate era un aparat
de
proiecţie prin intermediul căruia, Mircea a putut vedea desenele
animate de curând apărute ale lui Walt Disney. La moartea
destul de neaşteptată
a lui Gheorghe Gociman, firmele de autobuze au fost lichidate, dar
situaţia
materială a lui Eugen şi a Janei rămânea strălucită.
La 13 ianuarie 1941 a murit Cornel, asasinat de soţia lui şi de
legionarii din anturaj, care se temeau ca el să nu îi
dezvăluie
fratelui lui, Aurel, intenţiile de rebeliune. (Pe vremea aceea Aurel
era
Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi
un colaborator al Mareşalului Ion Antonescu. Fiind însă pe un
post
tehnic nu a făcut puşcărie la venirea comuniştilor la
putere, însă a fost deportat la Călan). Eugen a mai moştenit
6,5% din Hotel şi prin cumpăratea părţii mamei lui de 12,5%
era sigur că în orice condiţii va fi proprietar majoritar.
Coana
Florica a murit din cauza unui cancer, după o lungă şi deosebit
de grea suferinţă. După schimbarea regimului, prin venirea la
putere a comuniştilor, impuşi de tancurile sovietice, sub patronajul
vinovat al aliţilor lor englezii şi americanii, situaţia a
devenit însă disperată. Eugen nu era angajat nicăieri, iar
dacă
era angajat, după câteva luni era dat afară din cauză că se
făcuse verificarea de cadre şi un om ca el nu putea fii angajat. La
acest lucru au contribuit şi unii din mahala, care nu au pierdut ocazia
de
a se răzbuna pe Jana, care dintr-o sărăntoacă devenise o
doamnă. Şansa ei a fost faptul că în acea perioadă nu a
uitat de unde a plecat şi s-a purtat bine cu toată lumea, dar unii nu
au apreciat acest lucru. În perioada respectivă Eugen suferea
de un ulcer
pentru care se operase de patru ori, însă avea unele crize
crunte când
urla cât putea şi transpira rece, udând nu numai
cearceafurile, dar
şi saltelele. Toţi cunoscuţii fuseseră daţi afră
din case, unii obligaţi chiar să părăsească oraşul.
Într-o zi a venit un căpitan de securitate pentru a evalua
situaţia
în vederea evacuării noastre. Şansa în ghinion a
fost faptul că
l-a găsit pe Eugen într‑o criză de ulcer şi la intrarea
căpitanului
a strigat să nu atingă patul că moare de durere. Impresionat de
ceea ce văzuse, acesta a trecut cu Jana în altă cameră şi
au discutat. La sfârşit i-a mărturisit Janei că o
înţelege,
deoarece soţia lui suferă de aceeaşi boală şi are
aceleaşi simptome. I-a promis că o să-i facă un dosar în aşa
fel încât nu vor mai fi deranjaţi de organele de
securitate şi aşa
a fost. Au scăpat de eavcuare din casă, dar problema materială rămăsese
aceeaşi. O perioadă au vândut lucruri din casă, au mai
vândut
şi bijuterii, chiar monede de aur în perioada în
care acest lucru nu era
interzis. Un mare ajutor a venit de la un ţăran din Nedelea, Niculae
Ţipirig, care a luat în posesie casa construită în
perioada evacuării
oraşului, pe perioada bombardamentelor din materialele rămase de pe
urma bombardării de pe Cantacuzino 130. Acolo au căzut vreo trei bombe
şi nu a mai rămas nimic. Acesta, aducea în timpul anului, dar
mai
ales toamna, diverse prodise agricole cu care situaţia se mai
îmbunătăţea
oarecum. În perioada când ofiţerii
ruşi
şi-au adus familiile în Romania, toată casa a fost
rechiziţionată,
dar pe proprietari i‑au îngăduit în două camere ca
să
aibe grijă de casă căruia îi ştiau rostul. Fiid ocupată
casa, în acea perioadă nu se mai plăteau gazele, curentul
electric,
apa, gunoiul şi impozitele, fapt care a uşurat situaţia
Gocimanilor. Mai mult, întrucât Jana şi Eugen aveau
grijă de un
copil al unui căpitan de poliţie politică a cărei soţie
era profesoeră şi făcea cursuri cu copii mai mari, aceştia
le dădeau în schimb alimente pe care le aveau din belşug.
În acei ani, Mircea a crescut, dar se
îmbrăca mai mult decât
modest, mai ales din modificarea costumelor lui Eugen, pe care le făcea
la
un preţ mic un vecin , Dl. Bratu, care avea un atelier de croitorie. O
perioadă, Eugen a
închiriat
terenul de la garaj, unei întreprinderi de Geofizică pentru a
parca
noaptea maşinile. Şeful acestora, un inginer Iordache, l-a angajat pe
Eugen ca paznic. După un timp s-a văzut că aceasta a fost doar o
manevră prin care inginerul să mănânce gratuit la noi fătă
vreo jenă, cu toate că vedea bine în ce situaţie jenantă se
afla familia. O idee bună a Janei a fost împărţirea terenului
de
la garaj în patru parcele care au fost vândute la
patru persoane. Pe acel
teren, fiind mare, au fost construite patru case destul de spaţioase.
Fiind
obişnuită cu marile greutăţi din tinereţea ei şi
cu un caracter de mare lupătoare, pentru Jana nu exista ceva imposibil
în
lupta ei de sprijinire a familiei. Ghicea în cărţi şi
în cafea,
aranja vânzări‑cumpărări sau făcea pe peţitoarea,
numai ca să se aleagă cu ceva. În anul 1947 Jana se afla la
Buziaş
cu Mircea şi mai mulţi membrii ai familiei, invitaţi de Ionel
Marinescu, vărul ei. Acolo a prins-o reforma monetară, prin care
autorităţile doreau să lichideze banii celor care îi aveau
şi toată lumea să o ia de la zero. Fiecare persoană majoră
putea schimba o sumă destul de mică cu care nu putea trăi mai
mult de vreo două luni. Cum a făcut, cum nu, dar Jana a reuşit să
schimbe de două ori, dublându-şi astfel suma de bani. A fost
un risc
mare, dar şi l-a asumat. Reforma monetară a adus cu adevărat la
sapă de lemn familia Gociman, care avea unele rezerve în bani
şi care
s-au evaporat. La absolvirea liceului de către Mircea, Eugen a aranjat
cu
un maistru de la Rafinăria Vega să fie angajat pentru a avea
posibilitatea de a primi un certificat, cu care Mircea să se prezinte
la
şcolă ca să obţină o adeverinţă în vederea
primirii al examenul de intrare în Politehica Bucureşteană. A
lucrat
ca probagiu la schimbul pană, ceea ce însemna că trebuia să
înlocuiască
pe toţi cei care din varii motive nu se prezentau la lucru, aşa că
uneori venea acasă după chiar două zile de lucru în care
făcea
mici pauze ca să doarmă puţin, iar masa o primea de la cantină.
Numai aşa se explică de ce a fost angajat pe un post de care fugea
toată lumea, dar după vreo câţiva ani a fost dat afară tot
pe motive de origine socială. Fără acest cerificat nici un
absolvent de liceu nu era primit la examenele de intrare în
institutele de învăţământ
superior. Jana s-a prezentat la liceu cu hârtia de la Vega pe
care scria că
Eugen Gociman este muncitor. La vederea acelui document, directorul
liceului
profesorul Andrei Vijoli s‑a îngălbenit la faţă şi a
spus că are şi el copii şi nu poate să certifice acel
document. Jana nu s-a alarmat prea tare şi a început să
plângă
impresionându-l pe director. Acesta a spus că face ce face
numai fiindcă
Mircea cu toate că este cel mai bun sportiv din liceu (component al
Lotului
Naţional de Juniori la Triplu salt şi un mare jucător de volei
în
echipa liceului şi la echipa Progresul Ploieşti, clasată în
1951
pe locul 6 la finalele campionatelor naţionale), este clasat al treilea
în
clasă, iar la dânsul nu a avut decât
decât nota 10. a făcut o
strategie cu jana prin care dânsul urma să găsescă un motiv
pentru a nu veni după masă şi să-l roage să vină
în locul lui pe directorul adjunct Vasilescu, profesor de
matametică.
Vasilescu era venit de curând în Ploieşti şi a
avizat fără
probleme adeverinţa respectivă prin care Mircea era fiu de muncitor
şi la examenul de admitere la Facultatea de Electronică a primit un
bonus de 25% cu care erau încurajaţi fii de muncitori.
Când după
terminarea Facultăţii de Electronică, fiul ei Mircea era
într-o
stare gravă, ameninţat cu amputarea ambelor picioare, Jana s-a zbătut,
s-a rugat la Dumnezeu, a întrebat pe toată lumea şi strădania
ei
a fost încununată cu descoperirea cărţii lui Louis Kuhne.
Tratamentul propus de acesta a făcut adevărate minuni şi fiul ei
a fost chiar, dacă nu vindecat, dar drastic ameliorat şi i-a permis o
altă şansă în viaţă. Nu are rost să fie enumerate
toate acţiunile Janei, dar ca o concluzie se poate trage: a fost un
caracter puternic şi cu o voinţă de neclintit pentru a-şi
proteja familia. Mircea Gociman
Ioana(Jana)
Stănescu s-a născut în familia unui geambaş din
Ploieşti,
Ioan Minculescu, fiul lui Stan Minculescu, negustor respectabil de pe
strada Gh.
Gr. Cantacuzino sau calea Târgoviştei. Ioan lucra
împreună cu cei
doi fraţi, Costică şi Stroe, făcând drumiri lungi prin
ţară, foarte primejdioase pe vremea aceea din cauza
tâlharilor înarmaţi.
Ca să se păzeacsă de aceştia, se asociau mai mulţi
geambaşi care angajau pistolari, care din timp în timp
trăgeau focuri
de armă sau de pistol ca să avertizeze tâlharii că cireada
este
bine păzită. Din câştigurile sale, Ioan îşi
permitea să
întreţină în condiţii normale familia formată din
soţia
Florica şi cele trei fice: Jana, Maria-Ica şi Dorina. La
câştigurile
soţului, Florica mai adăuga venituri din cele patru hectare primite ca
zestre de la tatăl ei Gheorghe Niculescu – Veselu, aşa că
puteau trăi liniştiţi, fără grija zilei de mâine.
Într‑o
zi alergând după o vacă în călduri, prin oborul din
Ploieşti,
Ioan a transpirat şi imprudent, s‑a spălat până la
brâu
cu apa rece a unei pompe. A doua zi a căzut la pat şi cu toată
îngrijirea
pe care o putea avea prin 1920, s-a prăpădit, lăsând
în urmă
o nevastă tânără şi trei fete sub 10 ani. Din acel moment
pentru Florica şi cele trei fetiţe situaţia a devenit dramatică.
La început s-au descurcat cu banii lăsaţi de Ioan, apoi o
perioadă
de câţiva ani au fost ajutate de cei doi fraţi mai mici ai
acestuia.
Ca să fie şi mai rău, fratele Florichii, Filipache, a luat o sumă
de bani de la aceasta pe care a investit-o într-o moşie la
Scăieni.
Acolo lucrurile nu au mers bine şi într-o noapte au trebuit
să fugă
cu o căruţă, iar pentru banii
pierduţi, Florica a primit cu mare greutate un loc de casă
în
comuna Nedelea, care avea în fund o livadă de pruni. De pe
acest loc însă,
nu putea primi vreun profit, aşa că a rămas în sapă de
lemn. Ca să facă rost de bani, Florica lucra broderie la diverse
cucoane din Ploieşti, dar aceste lucrări erau sporadice şi în
perioadele când nu avea de lucru situaţia devenea dramatică.
Ca să
mai facă rost de un ban, au închiriat camera din faţă la
ofiţeri
de la Şcoala Militară din apropiere şi au reuşit să obţină
aprobare pentru un debit de tutun, amplasat la stradă. Din aceste
venituri
situaţia s-a îmbunătăţit, dar era totuşi grea. După
ce a făcut câteva clase la o şcoală de aplicaţii, unde a
învăţat
şi ea să brodeze, Jana a fost retrasă de la şcoală,
fiindcă trebuiau întreţinute şă celelalte două surori.
Cu ce a început să lucreze şi Jana, dar mai ales cu un spirit
organizatoric dezvoltat al Janei, lucrurile s-au îmbunătăţit,
însă
departe de a fi satisfăcătoare. Cu timpul, Jana a devenit vistiernicul
familiei şi ea organiza din punct de vedere financiar toată familia.
Cu ajutorul fratelui ei Nicu, taximetrist în Bucureşti,
Florica a dat în
adopţie pe Maria – Ica colonelului Vasilică Carşinescu şi
soţiei lui Eliza din Bucureşti. Nicu, Vasilică şi Eliza trăiau
o variantă dâmboviţeană a franţuzescului "la vie en
troi" şi Nicu a vrut să se asigure că investiţiile în
casa de pe strada Puişor Nr.22 vor reveni unei rude de-a lui. Aşa că
a scăpat Coana Florica de povara unei fetiţe care învăţa
strălucit, dar nu avea înclinaţie pentru munca dură de zi cu
zi,
specifică familiei Floricăi Minculescu în acele vremuri.
Între timp,
Jana a crescut devenind o fată forte
frumoasă, iar Florica, tânără şi ea, participau la toate
balurile din zonă. Fiind frumoasă şi o excelentă dansatoare,
Jana era o obişnuită a poziţiei de regină a balurilor, dar
acest lucru nu ameliora cu nimic starea lor materială, mai ales că
Florica a refuzat cu ostentaţie să se recăsătorească.
În acestă situaţie au apărut la Ploieşti cei din familia
Gociman, care căuta o locaţie provizorie pentru autobuzele firmei, iar
Gheorghe Gociman, cu experienţa lui de viaţă şi văzând
calităţile Janei , a făcut ce a făcut şi l-a băgat
pe fir pe Eugen, fiul lui cel mic. Important pentru întreaga
dezvoltare a
lucrurilor a fost faptul că Gocimanii au cumpărat un teren la doi paşi,
vis‑a‑vis de casa Coanei Florica pe strada Gh. Gr. Cantacuzino nr.
130, pe care au construit casa, birourile, garajele şi atelierele
Firmei
Gociman şi Fii. Jana era logodită cu sublocotenentul Butcă, dar
acesta urma o şcoală cu durată de 18 luni în altă
localitate. Când Eugen a început să le facă cadouri
importante
şi să le plimbe cu maşina, sărăcuţele de ele au
fost ameţite şi destul de curând Eugen s-a căsătorit cu
Jana, făcând o nuntă ca în poveşti cu cununia
religioasă
la Catedrala Sfântul Ioan din Ploieşti, iar masa la
restaurantul Hotelului
Aro din Braşov, oraş în care Gocimanii locuiau şi mai aveau o
firmă de autobuze. Cu toate că se muncea din greu, nonstop, la firmă,
din punct de vedere material situaţia a devenit strălucită şi
în câţiva ani, pe terenul Coanei Florica, pe strada
Gh. Gr. Cantacuzino
nr. 145, a fost construită o casă cu etaj şi în fundul curţii
o casă cu două camere, bucătărie şi baie pentru că
vechea casă cu prispă a fusese dărâmată. A fost un fel de
revanşă a familiei sărăntoacelor, faţă de toate
rudele şi mai ales faţă de mahalaua care nu putea să creadă
ce noroc a picat pe capul acestor femei. În această perioadă,
Jana,
Eugen şi Cornel împreună cu sora Ica de la Bucureşti, care
nu a
întrerupt legătura cu familia ei, se distrau de minune
împreună cu
Nuţa şi Nicu Călăraşu, Mircea Chiţu, Ionel
Antonescu şi alţii. Mergeau la baluri, făceau excursii prin
apropiere sau chefuri la Filipeştii de Târg la un avocat
Grigorescu. În
continuare lucrurile au mers strălucit, a fost construit Hotelul
Gociman
din Bucureşti cu 100 de camere, chiar în faţa Gării de Nord
având
ca proprietari pe Eugen cu 50% şi Cornel Gociman 50%. Copilul lui Eugen
şi al Ioanei botezat Mircea‑Aurel (Mircea după numele fiului naşului,
farmacistul Mircea Chiţu şi Aurel după numele fratelui cel mare
al lui Eugen, Aurel considerat portdrapelul familiei, cu cele patru
doctorate
luate la Budapesta şi Cluj şi cu poziţia de readctor al unui ziar
din Cluj). Fiind un copil sănătos, frumos şi prietenos, Mircea
era adorat de toată familia, mai ales că era primul Gociman din noua
generaţie. Cornel Gociman, care lucra la Ploieşti împreună cu
Eugen şi care avea metode oculte prin care şterpelea bani frumoşi,
fără să poată observa tatăl lui, un om de o severitate
dusă la limită, îi cumpăra toate lucrurile de
îmbrăcăminte
şi jucăriile cele mai scumpe care se găseau la sfârşitul
anilor 1930. Dintre cele mai importante lucruri cumpărate era un aparat
de
proiecţie prin intermediul căruia, Mircea a putut vedea desenele
animate de curând apărute ale lui Walt Disney. La moartea
destul de neaşteptată
a lui Gheorghe Gociman, firmele de autobuze au fost lichidate, dar
situaţia
materială a lui Eugen şi a Janei rămânea strălucită.
La 13 ianuarie 1941 a murit Cornel, asasinat de soţia lui şi de
legionarii din anturaj, care se temeau ca el să nu îi
dezvăluie
fratelui lui, Aurel, intenţiile de rebeliune. (Pe vremea aceea Aurel
era
Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi
un colaborator al Mareşalului Ion Antonescu. Fiind însă pe un
post
tehnic nu a făcut puşcărie la venirea comuniştilor la
putere, însă a fost deportat la Călan). Eugen a mai moştenit
6,5% din Hotel şi prin cumpăratea părţii mamei lui de 12,5%
era sigur că în orice condiţii va fi proprietar majoritar.
Coana
Florica a murit din cauza unui cancer, după o lungă şi deosebit
de grea suferinţă. După schimbarea regimului, prin venirea la
putere a comuniştilor, impuşi de tancurile sovietice, sub patronajul
vinovat al aliţilor lor englezii şi americanii, situaţia a
devenit însă disperată. Eugen nu era angajat nicăieri, iar
dacă
era angajat, după câteva luni era dat afară din cauză că se
făcuse verificarea de cadre şi un om ca el nu putea fii angajat. La
acest lucru au contribuit şi unii din mahala, care nu au pierdut ocazia
de
a se răzbuna pe Jana, care dintr-o sărăntoacă devenise o
doamnă. Şansa ei a fost faptul că în acea perioadă nu a
uitat de unde a plecat şi s-a purtat bine cu toată lumea, dar unii nu
au apreciat acest lucru. În perioada respectivă Eugen suferea
de un ulcer
pentru care se operase de patru ori, însă avea unele crize
crunte când
urla cât putea şi transpira rece, udând nu numai
cearceafurile, dar
şi saltelele. Toţi cunoscuţii fuseseră daţi afră
din case, unii obligaţi chiar să părăsească oraşul.
Într-o zi a venit un căpitan de securitate pentru a evalua
situaţia
în vederea evacuării noastre. Şansa în ghinion a
fost faptul că
l-a găsit pe Eugen într‑o criză de ulcer şi la intrarea
căpitanului
a strigat să nu atingă patul că moare de durere. Impresionat de
ceea ce văzuse, acesta a trecut cu Jana în altă cameră şi
au discutat. La sfârşit i-a mărturisit Janei că o
înţelege,
deoarece soţia lui suferă de aceeaşi boală şi are
aceleaşi simptome. I-a promis că o să-i facă un dosar în aşa
fel încât nu vor mai fi deranjaţi de organele de
securitate şi aşa
a fost. Au scăpat de eavcuare din casă, dar problema materială rămăsese
aceeaşi. O perioadă au vândut lucruri din casă, au mai
vândut
şi bijuterii, chiar monede de aur în perioada în
care acest lucru nu era
interzis. Un mare ajutor a venit de la un ţăran din Nedelea, Niculae
Ţipirig, care a luat în posesie casa construită în
perioada evacuării
oraşului, pe perioada bombardamentelor din materialele rămase de pe
urma bombardării de pe Cantacuzino 130. Acolo au căzut vreo trei bombe
şi nu a mai rămas nimic. Acesta, aducea în timpul anului, dar
mai
ales toamna, diverse prodise agricole cu care situaţia se mai
îmbunătăţea
oarecum. În perioada când ofiţerii
ruşi
şi-au adus familiile în Romania, toată casa a fost
rechiziţionată,
dar pe proprietari i‑au îngăduit în două camere ca
să
aibe grijă de casă căruia îi ştiau rostul. Fiid ocupată
casa, în acea perioadă nu se mai plăteau gazele, curentul
electric,
apa, gunoiul şi impozitele, fapt care a uşurat situaţia
Gocimanilor. Mai mult, întrucât Jana şi Eugen aveau
grijă de un
copil al unui căpitan de poliţie politică a cărei soţie
era profesoeră şi făcea cursuri cu copii mai mari, aceştia
le dădeau în schimb alimente pe care le aveau din belşug.
În acei ani, Mircea a crescut, dar se
îmbrăca mai mult decât
modest, mai ales din modificarea costumelor lui Eugen, pe care le făcea
la
un preţ mic un vecin , Dl. Bratu, care avea un atelier de croitorie. O
perioadă, Eugen a
închiriat
terenul de la garaj, unei întreprinderi de Geofizică pentru a
parca
noaptea maşinile. Şeful acestora, un inginer Iordache, l-a angajat pe
Eugen ca paznic. După un timp s-a văzut că aceasta a fost doar o
manevră prin care inginerul să mănânce gratuit la noi fătă
vreo jenă, cu toate că vedea bine în ce situaţie jenantă se
afla familia. O idee bună a Janei a fost împărţirea terenului
de
la garaj în patru parcele care au fost vândute la
patru persoane. Pe acel
teren, fiind mare, au fost construite patru case destul de spaţioase.
Fiind
obişnuită cu marile greutăţi din tinereţea ei şi
cu un caracter de mare lupătoare, pentru Jana nu exista ceva imposibil
în
lupta ei de sprijinire a familiei. Ghicea în cărţi şi
în cafea,
aranja vânzări‑cumpărări sau făcea pe peţitoarea,
numai ca să se aleagă cu ceva. În anul 1947 Jana se afla la
Buziaş
cu Mircea şi mai mulţi membrii ai familiei, invitaţi de Ionel
Marinescu, vărul ei. Acolo a prins-o reforma monetară, prin care
autorităţile doreau să lichideze banii celor care îi aveau
şi toată lumea să o ia de la zero. Fiecare persoană majoră
putea schimba o sumă destul de mică cu care nu putea trăi mai
mult de vreo două luni. Cum a făcut, cum nu, dar Jana a reuşit să
schimbe de două ori, dublându-şi astfel suma de bani. A fost
un risc
mare, dar şi l-a asumat. Reforma monetară a adus cu adevărat la
sapă de lemn familia Gociman, care avea unele rezerve în bani
şi care
s-au evaporat. La absolvirea liceului de către Mircea, Eugen a aranjat
cu
un maistru de la Rafinăria Vega să fie angajat pentru a avea
posibilitatea de a primi un certificat, cu care Mircea să se prezinte
la
şcolă ca să obţină o adeverinţă în vederea
primirii al examenul de intrare în Politehica Bucureşteană. A
lucrat
ca probagiu la schimbul pană, ceea ce însemna că trebuia să
înlocuiască
pe toţi cei care din varii motive nu se prezentau la lucru, aşa că
uneori venea acasă după chiar două zile de lucru în care
făcea
mici pauze ca să doarmă puţin, iar masa o primea de la cantină.
Numai aşa se explică de ce a fost angajat pe un post de care fugea
toată lumea, dar după vreo câţiva ani a fost dat afară tot
pe motive de origine socială. Fără acest cerificat nici un
absolvent de liceu nu era primit la examenele de intrare în
institutele de învăţământ
superior. Jana s-a prezentat la liceu cu hârtia de la Vega pe
care scria că
Eugen Gociman este muncitor. La vederea acelui document, directorul
liceului
profesorul Andrei Vijoli s‑a îngălbenit la faţă şi a
spus că are şi el copii şi nu poate să certifice acel
document. Jana nu s-a alarmat prea tare şi a început să
plângă
impresionându-l pe director. Acesta a spus că face ce face
numai fiindcă
Mircea cu toate că este cel mai bun sportiv din liceu (component al
Lotului
Naţional de Juniori la Triplu salt şi un mare jucător de volei
în
echipa liceului şi la echipa Progresul Ploieşti, clasată în
1951
pe locul 6 la finalele campionatelor naţionale), este clasat al treilea
în
clasă, iar la dânsul nu a avut decât
decât nota 10. a făcut o
strategie cu jana prin care dânsul urma să găsescă un motiv
pentru a nu veni după masă şi să-l roage să vină
în locul lui pe directorul adjunct Vasilescu, profesor de
matametică.
Vasilescu era venit de curând în Ploieşti şi a
avizat fără
probleme adeverinţa respectivă prin care Mircea era fiu de muncitor
şi la examenul de admitere la Facultatea de Electronică a primit un
bonus de 25% cu care erau încurajaţi fii de muncitori.
Când după
terminarea Facultăţii de Electronică, fiul ei Mircea era
într-o
stare gravă, ameninţat cu amputarea ambelor picioare, Jana s-a zbătut,
s-a rugat la Dumnezeu, a întrebat pe toată lumea şi strădania
ei
a fost încununată cu descoperirea cărţii lui Louis Kuhne.
Tratamentul propus de acesta a făcut adevărate minuni şi fiul ei
a fost chiar, dacă nu vindecat, dar drastic ameliorat şi i-a permis o
altă şansă în viaţă. Nu are rost să fie enumerate
toate acţiunile Janei, dar ca o concluzie se poate trage: a fost un
caracter puternic şi cu o voinţă de neclintit pentru a-şi
proteja familia. Mircea Gociman