La intrarea în sală a profesorului Nicolae LIPCAN s-a făcut linişte prelungită cu examinare dublă, elevi-profesor şi profesor-elevi. Domnul LIPCAN era vioi, scund, bine proporţionat, poseda o chelie remarcabilă şi în plus era şaşiu, dar de la început tipul mi-a fost simpatic. Pentru început ne-a sfătuit să luam notiţe cu atenţie, el nu o să ne dicteze pagini întregi ci numai esenţialul, pe care trebuie însă să-l învăţăm ca pe tatăl nostru, la note este extrem de sever. Lecţia a 2-a a început cu întrebări şi răspunsuri prin ridicare de mână şi după un timp a selectat şase elevi pe care i-a ridicat în picioare. Aceştia erau : incontestabilul trio de premianţi I, Griguţă SAVU, Radu PAPINA şi Alexandu CONSTANTINESCU, apoi Emilian ANGELESCU colegul meu de bancă, Vincenţiu DUMITRU fiul preotului din Bereasca şi eu, fiul unui maistru mecanic proprietar de întreprindere de autobuze şi hotel. Voi o să luaţi 5 de 9 şi un singur 10, eu o să pun întrebările, iar voi 6 aveţi următoarele posibilităţi: dacă nu ştiţi staţi jos şi aţi luat un 9, dacă ştiţi ridicaţi mâna şi aveţi două alternative, rămâneţi în cursă, dar dacă vă întreb şi nu ştiţi răspunsul corect vă pun 2 pentru fraudă. Nu-mi mai amintesc decât momentul în care am rămas în cursă numai cu Puiu CONSTANTINESCU; întrebările picau alternativ, iar la un moment dat Puiu nu a răspuns extrem de corect la o întrebare şi profesorul mi-a spus:- Dacă răspunzi corect iei 10 dacă nu, iei şi tu 9. Am cerut voie să mă gândesc, o clipă şi am fost pe cale să leşin, când după ce am răspuns corect, mi-a pus nota 10. După ce directorul DAVIDESCU de la şcoala catolică îmi spusese că am avut cea mai mare medie din şcoală, acesta a fost al doilea mare succes la învăţătură. Problema era mai ales psihologică, deoarece diferenţa dintre mine, care eram totuşi premiantul doi, şi tripletă era foarte mare, deoarece ei făceau meditaţii acasă, erau copii de profesori de liceu şi în plus aveau o memorie prodigioasă, lucru confirmat şi de carierele strălucite pe care le-au făcut.Grigore SAVU, inginer aerospaţial, pilot militar şi civil, responsabil coordonator al avioanelor prezidenţiale pe vremea lui ceauşescu. După revoluţie fiind ani buni consilier aviatic în Africa de Sud, Belgia şi poate Congo, a acumulat o sumă de bani cu care şi-a permis construirea unei case superbe în Bucureşti, a unei vile pe valea Cosminelor şi multe alte lucruri inaccesibile oamenilor obişnuiţi.Alexandru CONSTANTINESCU inginer tehnolog de petrol cu contribuţie majoră la elaborarea operelor semnate de elena ceauşescu, motiv pentru care a fost ajutat să devină alcoolic, deoarece la tratamentele care i s-au făcut, în loc să fie dezalcoolizat, era alcoolizat, fiindcă nu trebuia să sufle vreo vorbă despre faptul că a lucrat la elaborarea lucrărilor savantei. Radu PAPINA strălucit inginer electronist, coleg de facultate cu mine, care ulterior a fugit în Franţa unde nu a dus-o rău, dar a avut mari probleme cu tot înaltul lui profesionalism. Este mulţumit cu cei doi copii minunaţi pe care îi are. Nicolae LIPCAN mi-a spus că la fiecare oră să-mi notez notele date elevilor, deoarece punea câte 15-20 de note la fiecare oră. În recreaţia mare, care dura 20 de minute, au intrat la noi în clasă elevi din clasela a 8-a (ultima clasă de liceu pe vremea aceea), în frunte cu pedagogul clasei noastre Valentin IVAN, care în 1968 ca doctor de gardă mi-a luat în primire soţia la naşterea fiului meu Alexandru. Mi-au spus să stau liniştit că nu vor decât să mă plimbe prin liceu cu o pancardă pe care scria " Monstrul care a luat 10 la Lipcan". Am fost luat pe sus şi plimbat prin tot liceul, prin curte, pe culoare şi cu toate că ne-am întâlnit cu mulţi profesori, nimeni nu le-a reproşat ceva, majoritatea erau elevi buni şi supraveghetori. Diriginta mea, Licuţa PAULESCU m‑a felicitat şi le-a spus celor mari, care o divinizau, sănu cumva să nu mă scape pe jos că-i vai de ei. Aşa am debutat eu ca băiat de încredere, bun la toate, rol pe care l-am jucat până în clasa 10 când domnul Lipcan şi-a schimbat profesia devenind geolog la un institut de petrol, unde câştiga mai mult decât dublu şi de, avea familie grea cu doi copii. În plus, toţi profesorii mă puneau să aduc uneori catalogul de la cancelarie, dădeam absenţii, scriam scrisori către părinţii unor colegi pentru a-i convoca să ia cunoştiinţă de boroboaţele odraslelor, participam la şedinţele cu părinţii. Chiar şi după absolvirea liceului, în virtutea obiceiului, am organizat în Ploieşti toate întâlnirile promoţiei 1952 Nichita STĂNESCU şi de aici până la preşedenţia Fundaţiei Nichita STĂNESCU nu a fost decât un pas, pe care l‑am făcut fiind împins de profesorul Ion GRIGORE. Revenind la domnul LIPCAN, rolul meu era iniţial de a nota notele pe care le dădea, şi pe care i le dictam la sfârşitul orelor pentru a fi trecute în catalog, apoi, după ce m-a mai ascultat şi pe mine de vreo trei ori, dar extrem de dur şi s-a convins că am rămas tot de 10, a început să se consulte cu mine, din când în când la acordarea notelor, accepta cu uşurinţă sugestiile mele poate şi pentru faptul că nu săream niciodată peste cal. Spre sfârşitul anului, lui Ivan i-a crescut nasul şi când i-a dat 9 lui SAVU, l-am rugat să-i mai punem o întrebare pentru 10, ca să nu-i stricăm media şi cum dânsul mi-a zis să-l întreb absolut ce vreau eu, l-am întrebat pe SAVU dacă vrea nota 10. Domnul LIPCAN s-a repezit la mine m-a pupat, la fel şi pe SAVU şi cu toată figura lui severă şi băţoasă s-a luminat şi mi-a spus că sunt un bun prieten care are curaj să rişte pentru colegii lui. Postura asta a durat doi ani la LPP, iar după ce am intrat în clasa a 8-a, deoarece a predat numai la două din clasele noastre, s-a interesat la care sunt eu, ca să-mi fie profesor în continuare. La LIPCAN tăiam şi spânzuram, începusem să măresc notele de la mine putere, mai sărem câte un doi …. odată la trecerea notelor în catalog :
            - Parcă lui ARGHIR i-am pus un 3, l-ai sărit ?
            - Sărit, dom' profesor.
            - Sunteţi prieteni aşa de buni ?
            - Da, dom' profesor.
            - Să ţi-l trec ţie sau să nu îl trec deloc ?
            - Nu pot să-mi permit în situaţia actuală să mai dau sugestii, dar dacă pot, deloc.
            - Ba poţi, fiindcă ai recunoscut imediat …  relaţia noastră nu s-a schimbat din acest motiv.
            M-a luat cu dânsul la cancelarie şi cu o tandreţe pe care nimeni nu i-ar fi descoperit-o, mi-a spus că dacă nu sunt de acord cu notele date pot să-i spun imediat, pe mine nu mă consideră  numai CIMANGO, dar şi conştiinţa clasei. Nu mi-am permis gestul şi singurul lucru cu care mai schimbam câte ceva era o privire lungă şi semnificativă, la care dânsul puţin iritat spunea:
            - Bine mă CIMANGULE, pune-i un punct sau două în plus, sau nu-i pune notă.
            Omul ăsta mă iubea aşa de mult că la teza din clasa a 9-a, la care nu am făcut prea bine, nu a vrut să aducă tezele, s-a întâlnit cu mama prin oraş şi i-a povestit cu lacrimi în ochi că este prima dată când nu poate să-mi pună nota 10. În ultima oră a adus tezele, eu aveam 7, el avea o figură distrusă, se vedea evident, şi cum eu m-am cam priceput să dreg busuiocul, m-am dus la dânsul la catedră şi i-am spus în şoaptă, dar ca să se audă în clasă:
            Vă rog să mă iertaţi încă odată, dar chiar dacă nu puteţi să mă iertaţi vă promit că nu o să vă mai fac aşa ceva niciodată. El nu a zis nimic, dar i-am văzut o licărire pe faţă şi cred că m-a iertat. M-am ţinut de cuvânt cu sfinţenie şi la Geografie nu am mai luat decât nota 10, chiar şi în următorii doi ani când l-am avut profesor pe domnul Andrei VIJOLI.                                                                   După câţiva ani, când m-am întâlnit cu dânsul prin politehnică şi l-am ajutat să-şi găsească băiatul, i-am mărturisit că m-am ţinut de cuvânt şi că la VIJOLI am luat numai 10, dar spre uimire a mea mi-a mărturisit că ştia bine lucrul acesta, îl rugase pe profesorul Nicolae SIMACHE să mă urmărească şi ar fi fost vai de mine dacă nu mă ţineam de cuvânt. Impresionant a fost faptul că eu mă pregăteam să intru la un laborator la care asistentul era extrem de pretenţios şi cu care nu eram în cele mai grozave relaţii, aşa că m-am dus la laborator, i-am spus asistentului că la uşă se află fostul meu profesor de geografie din liceu care-şi caută băiatul, nu pot să nu-l ajut, aşa că-l rog să mă învoiască, să refac altădată lucrarea. Culmea, a venit cu mine la uşă, s-a adresat extrem de politicos domnului LIPCAN, care m-a lăudat, iar după ce am revenit la laborator, m-a ajutat personal să fac mai repede lucrarea stând cu mine chiar vreo 20 de minute peste program. În continuare am avut relaţii bune cu acel asistent, ca urmare a revărsării de bine suferite din partea relaţiei LIPCAN-CIMANGO. (poreclă primită de la Izvoraş CAVADIA prin păsărizarea numelui meu).

        În luna februarie a anului 2007 primescu un telefon şi interlocutorul meu se recomandă: la telefon Sergiu Valentin Lipcan ... stupoare !  L-am recunoscut imediat şi după ce mi-a spus că telefonează din München, ca să glumesc şi să priceapă că mi-l amintesc, am întrebat dacă mai poartă mustaţă şi atmosfera s-a încălzit imediat. A spus că telefonează după ce a vizitat GOCIMAN.COM împreună cu sora lui şi le-au dat lacrimile citind cât de frumos am scris despre tatăl lor. Cel mai mare compliment mi l-a făcut spunând că îi pare rău că promoţia lui nu are un gociman care să scrie atât de frumos despre colegii şi profesorii din liceu. A promis că va trimite un CD cu date suplimentare despre familia Lipcan şi chiar fotografii. Destul de repede am primit un plic cu CD-ul (a făcut numai 4 zile) plin cu date dintre care o să transcriu câteva pe care nu le ştiam şi cel mai bine o să înserez din scrisoarea fiului său. Ulterior, am mai primit un plic cu un CD, din care am extras încă două poze. Mă bucură relaţia cu Sergiu Lipcan, căruia i-am mărturisit că doresc să ne considerăm ca fraţii, din cauză că l-am iubit atât de mult pe tatăl lui.

            Dupa cum spune numele tatalui meu, “lipcanii” erau un trib de calareti mongoli care, pe vremea lui Stefan cel Mare, se ocupau de posta in tarile romane si faceau legatura cu Istambul. Cu timpul s-au stabilit pe aici si s-au ocupat de agricultura. Putin dupa granita actuala a Moldovei, in coltul din nord-est, chiar exista un oras cu numele de Lipcani.Tata s-a nascut la 7 octombrie 1907 la Calarasi/Basarabia (intre Prut si Chisinau pe drumul dela Iasi). Au fost 12 copii intr-o familie de tarani instariti, dintre care numai 7 au ajuns adulti. Tatal meu era cel mai in virsta si primul dintre ei, care a studiat. La Universitatea dela Iasi (Academia Mihaileana) a obtinut o diploma pentru geografie si geologie, o diploma pentru stiintele naturale si una pentru drept.Mama mea provine dintr-o familie din orasul Chilia Noua (Basarabia ) care este situat pe malul bratului nordic al Dunarei in delta. Numele era Apalat si erau cinci copii dintre care numai un frate cu numele Valentin. Fratele a fost impuscat pe malul Nistrului in 1918 si au ramas numai cele 4 fete. Mama mea era a treia si singura care a studiat la Universitatea din Bucuresti. Ea a fost colega de an cu profesorul Grigore, el la matematica si ea la fizico-chimie. Dupa ce au terminat studiile parintii s-au cunoscut la liceul din Tighina (Basarabia) unde s-au casatorit. Tatal meu mai tirziu a fost luat de rege la liceele militare (Predeal, Timisoara) pentru ca a fost al doilea din promotie si era foarte bun pedagog. Din 1947 ne-am mutat dela Timisoara la Ploiesti unde eu am terminat liceul. Tata nu a fost numit ca profesor emerit, pentru ca a fost profesor la liceele militare ale regelui. Tatal meu a murit in Ismaning (linga München) in timpul unei vizite de trei luni la sora mea (Sora mea s-a casatorit cu un german in 1969 si in mai 1970 era in München). A vrut sa mai vada odata Parisul, pe care la vazut in tinerete, si a plecat singur acolo pentru citeva zile. Cind s-a intors era atit de epuizat ca s-a imbolnavit si dupa citeva zile a decedat din cauza rinichilor slabi, trei saptamini inainte de a implini 67 de ani (1975)  Eu si cu mama am venit la inmormintare dupa ce am demonstrat in fata serviciului de pasapoarte si eu am ramas aici. Mama mea a murit la mine in casa, pe care o cumparasem cu citiva ani inainte, exact de ziua mea (27 feb. 1993) la virsta de 87 de ani, de cancer la ficat, la doua ore dupa ce imi daduse viata mie cu 53 de ani inainte. Eu si sora mea am adus-o in Germania in 1978, dupa ce a trebuit sa renunte la casa si pensie, ca sa nu ramina singura la batrinete.

    Pe data de 20 octombrie 2007 a avut loc la Colegiul Naţional Ion Luca Caragiale din Ploieşti Centenarul Profesorului Ion Th. Grigore. Redau fragmentul cu care s-a încheiat discursul inaugural al lui Mircea Gociman
    În încheiere doresc să aduc un omagiu unui alt profesor care este născut tot în anul 1907, profesorul Nicolae Lipcan, dascăl al unora dintre noi şi să-l amintim şi pe dânsul, deoarece a fost un om deosebit, un profesor talentat şi un familist de excepţie. Fac acest lucru întrucât cu dânsul am avut o relaţie deosebită şi am legături cu copii dânsului care locuiesc în Germania.